Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Emil Wagner         Publicat în: Ediţia nr. 1195 din 09 aprilie 2014        Toate Articolele Autorului

Între Dumnezeu şi natură
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

In prezentul eseu Intre Dumnezeu şi natură omul este actorul princip şi este studiat din mai multe puncte de vedere, împreună cu munca sa, mijloacele de trai furnizate de natură şi influinţa religiei asupra comportării sale. Simple cugetări influenţate din păcate şi prin aşa numita activitate politica. Lucrarea, ceva mai vastă se va întinde pe mai multe episoade dezvoltate în foileton.  

O tranziţie

Noi Românii avem o bogată experienţă a tranziţiilor. De peste 20 ani tot tranzităm de la „comunismul punitiv” la splendoarea capitalismului. Şi tranziţia va mai continua o veşnicie, cât timp la fiecare legislaţie care durează 4 ani se va lua totul de la capăt. O nouă echipă, o nouă tranziţie. De la „bine” la „mai bine”. Cu alte cuvinte „din lac în puţ”. Oare nu ar fi şi mai bine ca, între legislaturile succesive, să rămână o verigă de continuitate care să nu contribuie la căptuşirea cât mai bună a buzunarului timp de 4 ani ci la viitorul României să zicem pe următorii 20 ani? Am mai avut o asemenea verigă de continuitate care a asigurat cea mai mare şi bogată Românie de la Burebista Dacul şi până astăzi! Peste 100 ani de prosperitate datorat numai acestei insignifiante verigi de legătură situată la vârful conducerii statului deşi ea a fost perturbată de 3 războaie.  

Nu cumva există o asemenea verigă de legătură miraculoasă pe teritoriul ţării şi noi o ignorăm? Ce ar fi să ne uităm puţin primprejur? Noi nu reprezentăm „vulgul” care şi-a dorit-o de mult ci camera bicamerală cu toate instituţiile superioare care ar trebui să-şi pună proteze şi ochelari deoarece n-aude, n-avede.  

Deoarece tot am amintit de Divinitatea care a creat omul şi l-a gonit apoi din rai, să ne amintim prima tranziţie pe care omul a trebuit să o sufere. Din raiul paradiziac în lumea pe care trebuia să o populeze!  

Aşadar Adam şi Eva ies pe poarta raiului, de acum bine păzită de Sfântul Petru şi merg sprijiniţi unul în altul. Si merg prin ţinutul arid lipsit de încărcaţii pomi fructiferi pe care tocmai i-au părăsit. Şi merg sub ucigătoarele raze ale radiosului soare de li sa făcut sete. Acum ştiau măcar ce să caute. Un izvor cu apă limpede şi răcoroasă precum cel avut în rai. Dar acesta ioc!  

Nu au găsit izvorul ci un râu care le-a tăiat calea. Deşi puţin tulbure, apa le-a potolit setea. Au observat o droaie de peşti care populau apa şi s-au gândit să-şi astâmpere foamea. Dar alunecoşii peşti nu erau proşti să se lase prinşi şi a durat multicel până au căpătat îndemânarea necesară să-i prindă.  

Tocmai atunci i-a venit Evei sorocul să aducă pe lume primul bebeluş. Era o fetiţă. După ce Eva a grijit copilul şi şi-a mai potolit foamea, Adam a luat-o la bani mărunţi. Doar avea sarcina să populeze pământul. După nici un an a venit Abel pe lume, apoi şi Cain şi mulţi alţii. Între timp şi primul născut a devenit ditamai fata mare şi Adam, singurul bărbat, sa grăbit să o însămânţeze. Nici Eva nu s-a lăsat mai prejos şi şi-a chemat băieţii, deveniţi flăcăi, să-i înveţe pe propriul ei corp însămânţarea. Şi aşa toate fetele născute de Eva au creat seminţii a lui Adam, iar fii Evei şi-au creat cu ea propriile seminţii.  

Omul s-a comportat în prima tranziţie ca iepurii, deci animaliceşte. O fi oare o caracteristică a tranziţiilor? Parcă …, parcă…, seamănă.  

 

Manifest (prezentare)

Este joi ora 5. Toată lumea bună a urbei la ceaiul doamnei Popescu. Tocmai a sosit domnul Rădulescu recent revenit după un înalt congres ţinut undeva pe glob. Obţinuse o calificare foarte înaltă în profesiunea sa de credinţă. După ce atenţia doamnei Popescu a fost atrasă alt un nou venit, venerabilul domn Rădulescu a ocupat fotoliu liber de lângă mine. M-am socotit obligat să schimb bineţe la care a răspuns volubil.  

Avea o privire pătrunzătoare. Mă simţeam ca în faţa unui aparat radiografic care-mi analiza măruntaiele. De odată, fără preaviz mă întreabă:  

- Crezi în Dumnezeu?  

- Bineînţeles!  

- În Cel care a creat lumea în 7 zile?  

- Iertare. Ce înţelegeţi prin zi?  

- Durata între răsărituri succesive  

- Ale soarelui creat într-a treia zi?  

- Da!  

- Cum au fost măsurate primele două zile ale creaţiei?  

O privire şi mai pătrunzătoare sa concentrat asupra mea. Pe figura venerabilului bătrânel se citea un interes deosebit. Dialogul a continuat cu o derivă din subiect.  

- Ai citit Biblia?  

- Care?  

Mi-a răspuns printr-o privire întrebătoare. Părea contrariat.  

- În Biblia creştină creaţia a avut loc în 6 zile. Dumneavoastră v-aţi referit la 7. Acestea corespund Genezei din Coran. Întrebarea mea a fost firească.  

- Înţeleg. Sunteţi cumva Mahomedan?  

- Am fost botezat şi crescut în religia Creştină. Dar pentru mine Dumnezeu este unic, motiv pentru care am savurat toate cărţile sfinte ce mi-au căzut în mână. Sper că nu este o crimă.  

- Nicidecum. Vă admir perseverenţa. Vă ocupaţi exclusiv de studierea religiilor?  

- Nu! Sunt inginer şi-mi execut cu plăcere atribuţiile de serviciu. Dar asta nu mă împiedică să analizez şi cauza altor fenomene înconjurătoare.  

- Infestat de veşnicul „de ce?”  

- Dumneavoastră aţi spus-o. Nu vă contrazic.  

- Îmi permiteţi să-mi potolesc curiozitatea. Cum vă consideră fraţii?  

- Novice, dacă aş avea fraţi. Dar sunt singur la părinţi.  

- Mulţumesc! Mi-a făcut plăcere conversaţia.  

Asta a fost. Cândva. Am redat dialogul din vagi amintiri  

 

Încep prin a-mi cere scuze. Nu am puterea unui călugăr Budist spre a mă detaşa de tot ce este omenesc spre a face o adâncă meditare asupra naturii şi relaţiei sale cu Divinitatea. Si totuşi îndrăznesc să o fac conştient de interstiţiile cauzate de om, de evenimente de zi cu zi care, din punct de vedere filosofic, nu ar avea ce să caute în această lucrare.  

Cer iertare şi pentru limbajul neacademic folosit. Acesta poate da însă savoarea unor descrieri sau comparaţii chiar dacă mai fac greşeli „ca primarul”. Sper mai puţine ca cel vizat.  

Pe de altă parte este notoriu faptul că o decizie este cauzată de un eveniment iar o amintire de un concurs de împrejurări. O cisternă cu azot lichid s-a răsturnat şi fumega undeva, cândva. Pompierii o stropeau bogat cu apă aplaudaţi de reporterii care difuzau ştirea. Un fapt divers care se pierde în noianul de amintiri. Dacă însă reporterul î-mi reproşează că nu ştiu româneşte, pentru o cratimă la s-a, mă revoltă neştiinţa lui în probleme tehnice. Gheaţa fumegând nu se „stinge” cu apă! Tot aşa la un verb „de a doua” mă pot face înţeles şi folosind terminaţii mai puţin academice! Nu m-am instituit drept vânător de greşeli. Dar această lucrare este rodul unor „perle” tehnice culese din noianul de ştiri mas-media, inclusiv „lumea credinţei”  

Relaţia Natură – Divinitate este teoretic independentă de om care, în fapt, este o infimă realizare a naturii. Poate având oblăduirea lui Dumnezeu în sensul unei mai mari puteri de discernământ omul se poate considera un cercetător al naturii. Nicidecum însă stăpânitor al ei. In orgoliul său omul îşi cată semeni undeva în univers printre miliardele de sisteme solare deşi privind cu lupa vecinătăţile imediate ar putea găsi mulţi.  

Dacă m-aş putea detaşa într-un expert al meditaţiilor aş adânci studierea naturii pe modelul:  

 

Natura o creaţie sau creatorul  

 

- Natura moartă  

Pământ, apă, aer şi foc  

Mineralogie  

După viaţă  

Geografia  

Relieful  

Apele  

Atmosfera  

Vulcanii  

 

- Natura vie  

Omul  

Scopul vieţii  

Orgoliu şi fetişism  

Cunoaşterea  

Conducerea  

Bogăţia  

Viaţa de după viaţă  

Restul vieţuitoarelor  

Animale şi păsări  

Gâze  

Microorganisme  

Flora  

- Fenomene  

Anotimpuri  

Zi / noapte  

Meteorologia  

 

 

Bineînţeles că modelul nu este exhaustiv. Aş necesita o viaţă întreagă numai ca să detaliez un plan de acţiune, darmite să dezvolt toate subiectele.  

Toate, dar absolut toate fiinţele vii, nu sunt după moarte decât un fel de mâncare necesară întreţinerii vieţii altor specii. Cel puţin învelişul material care găzduieşte eventual un suflet rătăcitor.  

In lucrarea dezvoltată nu am urmărit planul de mai sus. Parte din dezideratele sale au fost însă atinse, mai mult în strictă corelare cu acţiuni umane între care şi adoraţia Divinităţii. Am ajuns în subconştientul meu să dau dreptate unor filosofi ai timpurilor trecute care afirmă că Dumnezeu fără forme şi reprezentări ar putea fi însăşi natura. Ori natura nu face distincţii între om şi celelalte fiinţe care deţin viaţa începând cu simplul virus unicelular. Oare impunătorul leu, care-şi face siesta după victorioasa vânătoare şi îndestularea stomacului, meditează la Dumnezeul său, mulţumind-ui? Nu garantez că ar fi imposibil.  

Regulile care guvernează viaţa sunt aceleaşi. Hrănire în scopul mitozei care se petrece şi în fiinţele multicelulare este unicul efect al creşterii şi dezvoltării, inclusiv mentală. Organele, incluzând creierul sau cele genitale, nu sunt decât aglomerări ale unor celule, poate specializate.  

Religia, în special aceea Creştină care propovăduieşte „crede şi nu cerceta”, se teme de inventivitatea dovedită de om în încercările sale reuşite din cercetare. În zona Europei şi vecinătăţile ei, Sfântul Oficiu a trimis pe rugul de purificare mulţi oameni de ştiinţă care, cercetând pragmatic, au ajuns la alte concluzii decât cele relevate preoţilor de însuşi Dumnezeu. Este latura neagră a istoriei religiilor.  

Nu numai religia ci şi nemăsuratul orgoliu omenesc aduc grave prejudicii naturii. În inconştienţa sa, dese ori pretextată cu scopul de înavuţire, omul contribuie la dispariţia unor specii, cu grave consecinţe în lanţul trofic. Ridicarea nivelului oceanelor cauzată de încălzirea globală în care şi omul are un mare rol, atacă direct mândria sa, oraşele port mamut.  

Orice relaţie având subiect natura nu poate fi studiată fără influinţa omului asupra ei. În consecinţă omul devine actorul principal şi în asemănarea naturii cu Divinitatea. Cu atât mai mult cu cât Divinitatea este în fapt o supoziţie umană spre deosebire de natură care este o entitate pragmatică.  

O mare problemă a socializării omului este conducerea. De la înfiinţarea asociaţiilor tribale în negura vremurilor străvechi omul a necesitat un conducător care să-şi impună soluţia de moment. Patriarhul familiei este primul, apoi cel mai viteaz membru în rol de vânător şi apărător şef. Dar „democraţia” în alegerea şefului şi activitatea acestuia a fost controlată de un organ remanent care să nu sufere de electivitate. În vechime acesta era „sfatul bătrânilor” astăzi ar cam fi monarhia. Monarhia nu trebuie înţeleasă drept o dictatură ci doar drept verigă de legătură între organele legislative şi executive eligibile. Un om bun poate mulţumi sufleteşte colectivele din jur său. Un om rău distruge întreaga omenire.  

Un om frământat de întrebarea de ce?, veşnic în căutarea cauzelor unui fenomen şi a consecinţelor sale nu este nicicând mulţumit de lucrarea sa. Astfel orice lucrare serioasă odată începută nu se mai sfârşeşte niciodată. Lord Byron[1] în poemul său Emirul, filosofic deci mai puţin popularizat, a ridicat problema insatisfacţiei umane după atingerea scopului final al aspiraţiilor. Fără un „de ce?” fără un scop, viaţa nu mai are sens pentru cel care trăieşte ca să muncească.  

Un mare filosof şi totodată economist Karl Marx[2] a descris în Manifestul Comunist[3] prezentat public în 1848 realităţi ale sălbăticiei tranziţii spre industrializare a manufacturii. Condiţiile de viaţă ale muncitorimii, clasă socială recent apărută prin „devorarea” la propriu a ţărănimii de către oi, au generat revoluţia comunistă petrecută cu o jumătate de secol mai târziu. Condiţiile inumane de muncă descrise de Marx au fost vremelnice, iar ameliorarea lor, asociată şi cu vandalismul Stalinist care a preluat de la „muncitori” puterea politică a dus la jalnica cădere a comunismului.  

Din păcate trăim astăzi timpuri asemănătoare celor care au generat revoluţia burgheză din 48, dar în alte condiţiuni. Omul, în mai mult de jumătate a omenirii, a devenit sclav al băncilor prin îndatorare.  

Nu mă pot compara cu Marx ca putere de discernământ politic şi economic deşi aş avea expertiza necesară. Dar î-mi fac o datorie de suflet descriind starea sclavagistă pe care o trăim cu toţii indiferent de situarea faţă de baricadă, faţă de natură sau faţă de Dumnezeu.  

Bineînţeles că sunt în general mulţumit de lucrarea pe care o veţi citi, sper cu plăcere, dar de fiecare dat când o recitesc găsesc că ar mai fi multe de adăugat, că unele fraze ar putea fi mai bine exprimate. Dacă găsesc motive întemeiate revizuiesc lucrarea. În acest fel ea nu se va termina nici o dată. Profit deci de o întâmplare cotidiană, de un spectacol al circului parlamentar Dâmboviţean spre a găsi laitmotivul terminării, să zic, precipitate a lucrării.  

Poate voi scrie o continuare. Poate! Şi Marx şi-a scris a doua operă capitală după 10 ani. Oi mai trăi atât?  

Omul, o singularitate?

Potrivit religiei (Geneza) omul este singura făptură modelată de Dumnezeu cu propria sa mână, aşadar nu prin cuvânt ca celelalte entităţi vii sau fără viaţă. Rezultă că Dumnezeu a dat o deosebită importanţă făpturii umane. Viaţa omului s-ar datora suflului divin aplicat modelului tocmai sculptat care, astfel, a căpătat viaţă şi un nume: Adam. Asupra soaţei sale Eva, Dumnezeu nu a trebuit să sufle spre a-i da viaţă. A fost suficient că Eva a fost modelată din coasta vie a lui Adam. O concluzie logică: odată instalată într-o entitate, viaţa poate genera viaţă. Viaţa omului este deci un har Divin spre deosebire de aceea a tuturor celelalte făpturi vieţuitoare cu care Dumnezeu a populat pământul pe care şi oamenii trăiesc.  

Orice creaţie, chiar Divină de-ar fi, are un scop. Viaţa conferită atât omului cât şi multitudinii de vieţuitoare clasificate drept plante şi animale are un ţel de îndeplinit. Geneza precizează că, în bunătatea sa, Dumnezeu a oferit perechii Adam şi Eva să folosească toate vieţuitoarele de a doua categorie spre a se îndestula, fizic sau psihic. Intre acesta fac parte şi creaţiile care nu deţin viaţă cum ar fi aerul de respirat şi apa de băut. Îndestularea fizică, aşadar mâncarea, nu a fost limitată la plante, adică vieţuitoare fără posibilitate de deplasare, ci a fost extinsă şi la animale cu care omul trebuie să lupte spre a le vâna. Drept îndestulare psihică a cerinţelor omului Dumnezeu s-a referit la frumuseţea pajiştii înflorite sau a corului ciripitoarelor şi, de ce nu, gingăşia unei singure flori. Chiar şi jucăuşii pui de animale pot constitui o hrană spirituală prin simpla lor privire. Şi ei sunt creaţii Divine. Totodată Dumnezeu a hărăzit cuvântul omenesc nu numai pentru intercomunicare ci şi pentru exprimarea sentimentelor şi ridicare odelor frumosului, sau a celor sfinte.  

Rezultă că omul ar fi fiinţa cea mai apropiată Dumnezeirii, oricum o vieţuitoare de altă categorie, superioară celei a multitudinii creaţiilor vii generate prin cuvânt. Dar care este scopul pentru care a fost creat?  

La urma urmei pot fi îndreptăţit să compar omul, creat de Dumnezeu cu Sfânta sa Mână cu celelalte elemente vieţuitoare de pe pământ create doar prin Cuvânt? Dacă cele din urmă au fost create numai pentru îndestularea omului, omul pentru ce a fost creat?  

Întrebarea nu este retorică şi merită un răspuns pe care Biserica îl cunoaşte dar prin întreaga ei activitate îl ascunde. Pur şi simplu îl ignoră. Nu uitaţi că Religia Creştină este descrisă de 40 Evanghelii cunoscute, toate originale, printre care şi Evanghelia scrisă de Iuda înainte de sinucidere. Numai 4 din ele au fost admise. Se tem popii de adevăr? De ce nu, sunt doar oameni.  

Să intrăm puţin în amănunte:  

Compar un templu megalitic cu un palat şi cu o cocioabă. Toate sunt construcţii ale omului constituite din cărămizi. Diferă doar forma şi mărimea acestor cărămizi.  

Compar aurul, simbolul bogăţiei, cu plumbul simbolul bărbăţiei. Deşi mult deosebite, sunt construcţii ale naturii deci direct ale Divinităţii, ambele constituite din cărămizi, în acest caz atomi. Diferă doar forma acestor atomi.  

Compar un leu cu o muscă, vieţuitoare, opere directe ale lui Dumnezeu, ambele constituite din cărămizi. De această dată celule care diferă numai prin nucleul lor.  

Ştiaţi că musca, şoarecele, leul şi omul sunt constituite din celule aproape identice? Nucleul lor are peste 90% din constituenţi identici? Curios este că musca are în nucleu un genom mult mai complicat decât cel al inteligentului om? De fapt este şi mult mai dotată. Nu necesită scutece la naştere.  

Celula, cărămida vieţii, este cea mai mică entitate care poate poseda viaţa, adică trăieşte. Viaţa ei constă în hrănire şi mitoză adică procreare. Celula creează prin dedublare o entitate identică ei astfel că după un timp sunt 2 celule apoi 4, 8, 16. În 24 ore o singură celulă vie plasată pe un mediu hrănitor poate deveni o colonie de miliarde de celule. Celulă este atât virusul gripei atât de periculoasă, drojdia care face să crească pâinea şi creează bunătatea de bere, cât şi constituentul ficatului sau crierului uman. Se poate deci constitui o colonie de viruşi în vederea determinării antibioticului celui mai eficient, dar şi o colonie de celule hepatice (ficat omenesc) în vederea unui transplant.  

Ca să nu intru în amănunte plictisitoare, omul are aceeaşi constituenţi ca şi toate celelalte animale. Şoareci, porci şi alte animale sunt astăzi folosite de medicină pentru repararea unor organe bolnave ale omului, fără să apară incompatibilităţi.  

Biblia începe cu versetul: ”La început a fost Cuvântul. Cuvântul a fost Dumnezeu iar Dumnezeu este Cuvântul”. Nici nu vă puteţi închipui cât adevăr adevărat conţine această frază. Cuvântul este o formă de energie iar Dumnezeu este energia însăşi. Arma sa este fulgerul, mai eficient decât o bombă atomică. Fulgerul nici măcar nu poluează deşi produce uneori incendii devastatoare.  

Natura, cu excepţia omului, a fost generată prin cuvânt şi a reuşit. Exceptăm faptul că în unele religii întregul Cosmos, deci toate formaţiile stelare de pe cer se constituie Dumnezeu, Brahma fiind definit drept Cosmosul însuşi. Omul şi mediul său de viaţă, planeta Terra, au un numitor comun, fiind strict corelate unul cu celălalt. Religiile de tip Creştin şi Mozaic afirmă că omul a fost modelat „de Dumnezeu cu chipul şi asemănarea Sa”, ceea ce ar părea drept o afirmaţie neadevărată dacă Dumnezeu nu ar aparţine acestei planete.  

De ude ştie omul cum arată Domnul? Dumnezeu nu S-a arătat nimănui. Însuşi Moise, care, la dictarea Domnului a scris cele 10 porunci şi întreaga Geneză, parte a Bibliei, nu l-a văzut pe Dumnezeu decât sub forma unui foc viu care ardea fără să se consume. Oare aşa arată Dumnezeu? De ce nu! Dumnezeu poate lua ori ce formă. Dar cărui om îi este asemănător? Cel alb, cel galben, cel maroniu sau cel negru? Aceşti oameni nu pot fi confundaţi între ei. De aceea au şi numit altfel pe Dumnezeu lor care este însă unic pentru toţi şi toate.  

Dacă admitem pe Dumnezeu drept NATURA atot făuritoare, cred că suntem cel mai aproape de adevăr. Natura este capabilă de orice. Precum o celulă manipulată genetic deci omorâtă, poate recăpăta viaţa în scopul de a se dedubla, printr-un mic impuls electric, tot astfel NATURA în încercările ei a putut întâmplător genera viaţă. Din viaţă se naşte viaţă, o ştim chiar şi din Biblie. Viaţa, la început o simplă dedublare a celulei bine hrănită, apoi treptat adaptată în scopul unei mai lesnicioase obţinere a hranei a trecut la fiinţe pluricelulare cu organe funcţionale. De aici până la specializarea organelor nu este decât un pas. Absolut toate fiinţele deţinătoare de viaţă, fie om sau neom sunt constituite din organe funcţionale.  

Darwin, un savant al secolului 19, ar fi afirmat că omul se trage din maimuţă. Un cor reunit al întregii umanităţi s-a opus acestei ipoteze. Astăzi se ştie că omul şi cimpanzeul, o anumită specie de maimuţe, au strămoş comun care, probabil, nu a fost maimuţă. Este oare chiar importantă această împrejurare? Omul tot animal rămâne iar evoluţia civilizaţiei îl apropie din ce în ce de cea mai fioroasă creatură pe care o suportă natura. Decât genocidul preconizat de adepţii Noii Ordini Mondiale, mai bine o ciocnire cu un mare meteorit, ca acela care a omorât dinozaurii acum câteva milioane de ani.  

Liberul arbitru

Dumnezeu a dat omului capacitatea de a hotărî asupra acţiunilor sale. Este aceasta un avantaj sau un dezavantaj? Dar şi leul, sau elefantul sau micuţa muscă au dreptul firesc să-şi organizeze vânătoarea care le asigură hrana cea de toate zilele. Nu este tot un liber arbitru? Este adevărat că vieţuitoarele de a doua categorie sunt preocupate numai de obţinerea hranei în scopul final de a se reproduce. Unele chiar mor de îndată ce au procreat. Puţine se preocupă şi de „educarea” progeniturii.  

Biblia ne povesteşte că primii locuitori ai pământului, alţii decât Adam şi Eva creaţii divine, sunt fraţii Cain şi Abel, născuţi de Eva din sămânţa lui Adam. Aşadar în total 4 oameni împărţeau între ei tot globul pe care astăzi trăiesc 6 miliarde. Şi tot nu aveau loc unul de altul. Lui Cain i se părea că jertfele făcute de Abel sunt mai bine primite de Dumnezeu. În consecinţă, beneficiind de liberul arbitru, şi-a omorât fratele, dar nu şi-a asumat răspunderea. La fireasca întrebare a lui Dumnezeu care ştie tot a minţit afirmând că nu ştie nimic. Un animal nu ar minţi. Probabil deoarece liberul său arbitru nu-l duce spre fapte reprobabile.  

În natură toate vieţuitoarele posedă deci liberul arbitru în aceea că pot şi trebuie să facă tot ce au de făcut. Astfel albina face miere, nu numai pentru om, iar frunza prepară zahăr şi oxigen. Ele îşi iau în serios munca înfăptuită şi răspund în faţa propriei conştiinţe. Nimeni nu verifică, nimeni nu stă cu nuieluşa alături ca să emuleze munca.  

De ce trăieşte omul?

Omul se naşte, trăieşte sub oblăduirea lui Dumnezeu pe pământ, apoi moare transformându-se în ţărâna din care a fost zămislit.  

O simplă frază care constată un adevăr. Îl spun nu numai oamenii de ştiinţă ci şi Biserica, indiferent de religie sau sectă. Matematicienii ar spune că este un postulat deoarece, deşi adevăr adevărat nu se poate dovedi.  

Dar să o luăm mai pe îndelete.  

Ce înţelegem prin „a trăi” în consecinţă ce este naşterea şi ce este moartea. Întrebarea cheie rămâne însă „de ce trăieşte omul?”  

Tu trăieşti prin mitoza celulelor tale care s-au înmulţit şi specializat în burta mămicii unde a fost creată noua viaţă. Părinţii care ţi-au dat viaţă vor muri spre a încheia ciclul trofic iar tu să ai o viaţă mai uşoară. Venerează-i dacă crezi de cuviinţă. Nu uita că nu şi-au făcut decât o sfântă îndatorire de a te aduce pe tine pe lume.  

Dar de ce trăieşti tu?  

Biserica a găsit un răspuns şi anume: Omul trăieşte spre a aduce laudă Dumnezeirii care l-a făcut. Bun sau rău, complet sau incomplet, răspunsul acesta se desprinde din toate cărţile sfinte ale tuturor religiilor şi mii de ani omenirea s-a mulţumit cu el.  

Învăţătura ştiinţifică, despărţită de religie de mai bine de 4000 ani, pe când Creştinismul încă nu exista iar credinţa omenirii era încredinţată unei mulţimi de idoli, unii cu figuri de animale sau reprezentând aştrii cereşti, dă un răspuns mult mai laconic: Omul trăieşte spre a procrea.  

În ambele cazuri răspunsul cuprinde o esenţă comună. Omul trăieşte spre a duce o activitate. În primul caz activitatea la care se referă este preamărirea prin ode şi laude a făuritorului cerului şi a pământului cu tot ce se află pe el, iar întra-l doilea, activitatea de bază este procrearea adică generarea unui om de către om.  

În fapt cele două răspunsuri sunt complementare. Spre a aduce veşnic laude, omagii şi preamăriri Domnului Dumnezeului Nostru este strict necesar ca viaţa să fie perpetuă. Dar omul moare după atingerea unei vârste, aşadar, cândva, nu ar mai exista omenire care să-L laude şi preamărească dacă omul nu ar săvârşi păcatul primordial de cuplare, numit ştiinţific însămânţare. Odată procreat, adică născut din femeie sub însămânţare bărbătească, noul membru al societăţii poate face ori ce dacă şi-a îndeplinit şi el sarcina de procreare prin unirea cu un semen de sex opus. Nimeni nu-l opreşte să aducă laude oricui şi oricât ar vrea, deci şi Domnului Dumnezeului său.  

Spre a aduce laude Dumnezeirii sau pur şi simplu spre a procrea, omul trebuie să trăiască, iar în acest scop să ducă importanta activitate de a se hrăni. Deşi religia nu pune accent pe activitatea de hrănire, o aminteşte, restrictiv spre a apăra sănătatea şi ea necesară preamăririi Dumnezeirii.  

În consecinţă atât Religia cât şi Ştiinţa sunt de acord că omul trăieşte spre a duce o activitate. Această activitate este inerent însoţită de o muncă de culegere sau vânare a altor produse ale Dumnezeirii întreţinute de natură. Prin hrănirea sa omul este legat indestructibil de natură. Depinzând de religie necesită un porc sau un viţel, iniţial vânat, mai de curând crescut sau cumpărat, spre a savura o suculentă friptură pe cartofi noi obţinuţi prin recoltarea culturii şi a se delecta în final cu un măr cules din copac.  

Spre deosebire de porcul sălbatec vânat sau cel domestic crescut în cocină care se satură cu rămăşiţele mesei tale, tu, adică omul în general, consideri că hrănirea este un lucru secundar, de neglijat, activitate fiind doar procurarea hranei. Porcul sălbatec scurmă şi găseşte jir gata căzut din copac bun tocmai pentru o masă copioasă. Cel domestic aşteaptă ca tu să-i umpli troaca şi o faci sperând o şunculiţă mare şi gustoasă. Ţie cine-ţi pune în farfurie? Cine găteşte bucatele pentru tine? Cine cumpără legumele şi verdeaţa unei ciorbe şi în special cu ce? Aaa! Le culegi din grădina ta proprie? Dar cine le-a plantat, le-a udat, le-a îngrijit ferindu-le de frig sau arşiţă? Nu cumva tot tu, fraţii tăi, nevasta sau copiii, adică familia ta, adică tovarăşii tăi de viaţă?  

Tot animalul ştie că spre a trăi trebuie să mănânce respectiv să aibă ce înfuleca. Obţine hrana vânând, sau scurmând solul sau culegând frunze şi fructe. Şi tu omule, prinţ sau cerşetor de-ai fi, duci ca principală activitate procurarea hranei şi astâmpărarea stomacului. Nu te poţi procrea dacă nu mănânci, nu poţi preamări pe cel de sus dacă ţi-e foame. Oricât te-ai ruga, oricât L-ai preamări, Dumnezeu nu te poate sătura. Dumnezeu poate să-ţi ofere mană cerească şi roua dimineţii ca să te îndestulezi dar trebuie să te ajuţi singur culegând.  

Nu se pune problema să vrei sau să nu vrei să mănânci spre a îndeplini scopul vieţii. Indiferent dacă ţi-ai închinat viaţa preamăririi Sfântului Domnul Dumnezeul tău sau pur şi simplu doreşti a-ţi creşte puradeii pe care i-ai procreat, va trebui să te saturi adică să menţii energia necesară parcurgerii vieţii. Este deci mâncatul inclusiv procurarea hranei un scop al vieţii? Nicidecum! Procurarea şi consumarea hranei este numai un element care mijloceşte actul de procreare indiferent dacă apoi te închini şi preamăreşti pe Dumnezeu sau nu.  

Muma noastră care ne hrăneşte pe toţi, om, pom sau animal, este o stâncă goală care, cândva, a fost chiar foarte fierbinte încât nu putea exista apa (vinul dacă nu ai apă în corp). Primul capitol al Bibliei, Geneza, constată că întreaga lume, cu om cu tot, a fost creată de Dumnezeu în 6 zile, acum cca. 8000 ani.  

A şaptea zi Domnul a folosit-o spre a se odihni şi a reflecta la realizarea obţinută. Nimeni nu ştie şi nu poate bănui măcar cât durează o zi respectiv un an al Dumnezeirii care deţine veşnicia.  

Este o frumoasă epopee care descrie una din posibilităţile apariţiei din neant a omului gânditor precum eşti şi tu. Sunt multe astfel de descrieri iar niciuna nu poate fi dovedită drept autentică precum nici una nu poate fi considerată imposibilă.  

Paralel cu religia, de aproape 4000 ani, oamenii de ştiinţă, iniţial numiţi filozofi, au încercat să afle secretele planetei pe care trăim cu tot ce o însoţeşte. Tot de pe atunci apare sintagma natură care defineşte ansamblul mort şi viu de pe Terra, globul de foc pe coaja căruia trăim.  

De la apariţia ei, filozofia a căutat pe Dumnezeu. Nu l-a găsit în ceruri ci acolo unde nu te puteai aştepta să fie. Dumnezeu este pe pământ, printre noi, şi îl putem găsi în tot ce ne cade în mână sau putem mângâia cu privirea. Dumnezeu este focul care ne încălzeşte mâncarea, este apa pe care o bem, este lumina pe care o vedem, este vântul care ne usucă rufele, este sunetul dat de o vioară sau benzina care ne mişcă automobilul. Dumnezeu este energia sub ori ce formă a ei. Dumnezeu este mişcarea iar acolo unde lipseşte mişcare nu e decât moartea neagră. Dumnezeu este în tot şi peste tot. Fără Dumnezeu nu poate exista viaţă iar fără viaţă Terra ar fi un bolovan oarecare ca miliardele care constituie cerul ce ne înconjoară. Există şi bolovani în care se află Dumnezeu dar nu prin viaţă ci prin căldură. Soarele cel de toate zilele îl conţine pe Dumnezeu prin lumina pe care ne-o dă. Dumnezeu este mai mult decât atât. Dumnezeu este un set de reguli imuabile care reglementează viaţa simultană şi concomitentă a milioane de vietăţi legate într-un lanţ trofic. Fiecare vietate se constituie principala hrană a alteia iar dereglarea lanţului trofic poate duce şi a adus în timp la apariţia unor noi specii, iar dacă este gravă poate distruge în parte sau total viaţa pe Terra. Cine intervine necontrolat în lanţul trofic este un duşman al lui Dumnezeu chiar dacă este ateu sau habotnic drept-credincios.  

La gonirea din rai Dumnezeu a dispus omului: „Mergeţi şi vă înmulţiţi. Vă puteţi îndestula din toate creaţiile mele.” Nu reţin ca vreo carte sfântă, vreo Evanghelie, să includă noţiunea de „muncă” dar nici de „distracţie”. Doar înmulţirea şi îndestularea adică pâinea cea de toate zilele şi aşa zisul „păcat ereditar”, însămânţarea unei noi vieţi în corpul femeii.  

Aşadar omul trăieşte numai şi numai spre a păcătui deoarece înmulţirea este considerată un păcat care poate fi spălat numai cu aghiazma în care se îmbăiază noul născut la botez. Şi totuşi Biserica luptă împotriva păcatului. Dar şi împotriva ereticilor care sunt credincioşii aceluiaşi Dumnezeu intitulat însă altfel în limba lor. Dunărea nu mai este Dunăre în Germania ci Donau. Dacă plutim pe Donau săvârşim un sacrilegiu.  

 

Dumnezeu a hotărât deci ca omul să se folosească toate creaţiile sale şi să se îndestuleze cu ele. Atât tot! Nimic despre „post” adică limitarea temporară a alimentaţiei, nimic despre veneraţia Sa, nimic despre vreo împuternicire a anumitor oameni, preoţii, să-L reprezinte şi să emită ordine în numele său. Omul a „ghicit” voia Domnului când I-a construit măreţe edificii în care „slujeşte Domnul”. Mai bine ar sluji omul si nevoile sale. Cea mai neverosimilă şi supărătoare restricţie impusă de „homo religiosus” adică popime este „relevarea ştiinţelor” numai prin reprezentanţii calificaţi a Domnului. Noi vedem, simţim că pământul şi nu soarele se învârteşte, dar Dumnezeu a „relevat” popimii că pământul este centrul absolut al lumii care se roteşte în jurul lui. Şi pentru „petele din soare” descoperitorii lor au murit pe rugul credinţei deoarece au îndrăznit să-l „murdărească”  

Ar rezulta că omul nu are nici dreptul să gândească deoarece pângăreşte religia prin această activitate. Atunci ce are voie să facă omul? Pentru ce trăieşte?  

Omule înmulţeşte-te! Este voia Domnului să-ţi găseşti jumătatea cu care să creezi o nouă viaţă pe care trebuie să o aduci la maturitate spre a continua popularea lumii. În acest scop hrăneşte-te cu rezultatul muncii tale, scop indirect al vieţii. Însăşi natura te îndeamnă să săvârşeşti păcatul ereditar pentru care corpul tău este pregătit indiferent dacă însămânţezi sau porţi sarcina.  



[1]George Gordon Noel Byron, al VI-lea Baron Byron (n. 22 ianuarie 1788, Londra — d. 19 aprilie 1824, Missolonghi,Grecia) este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi romantici englezi.  

 

[2]Karl Heinrich Marx (n. 5 mai 1818, Trier, Germania - d. 14 martie 1883, Londra, Marea Britanie) a fost un filozof, istoric, economist, sociolog şi jurnalist,[1] întemeietor împreună cu Friedrich Engels al teoriei socialismului ştiinţific, teoretician şi lider al mişcării muncitoreşti.  

 

[3]Manifestul Partidului Comunist (germană: Manifest der Kommunistischen Partei), denumit şi Manifestul Comunist, este una din cele mai importante scrieri politice din istorie. Londra, în 21 februarie 1848.  

 
 
Referinţă Bibliografică:
Între Dumnezeu şi natură / Emil Wagner : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1195, Anul IV, 09 aprilie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Emil Wagner : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Emil Wagner
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!