Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 812 din 22 martie 2013        Toate Articolele Autorului

Despre drepturile omului şi provocările globalizării contemporane ...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre drepturile omului şi provocările globalizării contemporane ...  
  
Abstract: Globalisation and economic integration, phenomena which dominate contemporary society, provide undeniable opportunities to stimulate economic growth and to promote democracy. However, they overlap with the emergence of certain threats which have gone beyond national borders. 
  
An analysis of human rights from a judicial perspective, which are perceived as fundamental rights, are grounded on liberty and the reasoning of an individual as a human being, which necessarily involves an examination of the issue of human rights at a national, as well as an international level, especially with regard to those circumstances which, through serious and constant breaches, pose a major threat to universal human values. 
  
Keywords: natural right, fundamental rights, globalisation, the universality of human values, protection of human rights. 
  
1. Introducere 
  
Căderea comunismului în Europa de Est a însemnat nu doar pentru actorii politici un moment de re-orientare masivă, ci în egală măsură pentru actorii economici, pentru societatea civilă, pentru mediul academic şi nu în ultimul rând pentru cel eclezial. Schimbarea de paradigmă a fost completă. Cele două decenii trecute deja au arătat însă cât se poate de clar şi limpede că ritmul revizuirii mentalităţilor, a categoriilor de gândire, a orizontului de aşteptări, a principiilor şi a valorilor este mult mai lent decât cel al trecerii de la o formă de guvernare la alta, de la un statut politic la altul. În diferite stadii şi la intensităţi variate, toate ţările ex-comuniste au făcut experienţa formelor în căutarea fondului, a armonizării idealului cu realitatea, a calendarului cu istoria. Tranziţia a solicitat la maxim structurile sociale, a provocat capacitatea de adaptare şi a lezat sensibilităţile Europei de Est. Anvergura fenomenului poate fi văzută inclusiv în prelungirea acestuia şi după data simbolică a aderării, în anii 2004 şi 2007, a celor zece state est-europene la Uniunea Europeană. Aşa cum căderea comunismului politic nu a însemnat dispariţia peste noapte a efectelor comunismului ca atare, nici aderarea la UE nu a însemnat încheierea definitivă şi fără rest a tranziţiei. Implementarea standardelor europene în cele mai variate domenii, de la industria alimentară la materialele de construcţii, aplicarea consecventă a regulilor comunitare, reformarea bazei legislative şi a aparatului justiţiei, respectarea drepturilor omului şi plata directă de către stat, prin deciziile în acest sens ale Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), pentru cazurile de încălcare a acestora – iată doar câteva argumente care ilustrează dinamica continuă a unei tranziţii devenite între timp un anevoios proces de integrare. (Radu Preda - http://www.teologia-sociala.ro/index.php/ro/blog-tso/11-blog-tso/44-ortodoxia-si-drepturile-omului-i). 
  
În acest context şi împrejurări, conceptul de drepturi ale omului consacrat cu actuala semnificaţie relativ recent, odată cu aşezarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale în ordinea socială şi afirmarea lor ca realităţi juridice, a devenit, în contextul politic, juridic şi economic contemporan, un reper esenţial pentru fundamentarea unei noi ordini morale şi sociale construite în jurul unor idei şi principii care să permită libera şi deplina afirmare a individului, a demnităţii şi valorii lui ontologice. 
  
Cu toate că delimitările conceptuale şi teoretizarea drepturilor omului ca drepturi fundamentale s-au realizat târziu, în secolul XX, în contextul internaţionalizării protecţiei drepturilor omului şi creării unor instituţii şi mecanisme menite să asigure promovarea şi protecţia lor juridică, originile istorice şi filosofice ale noţiunii trebuie căutate mult mai departe, în umanismul antic, reînviat în climatul spiritual oferit de Renaştere şi, mai apoi, de Secolul Luminilor, care a făcut posibilă cristalizarea ideilor privind existenţa unui drept natural şi universal, veşnic şi imuabil, perceput mai întâi ca o prelungire a ordinii divine, iar mai apoi ca atribut inerent fiinţei umane, deci intrinsec acestei calităţi, dobândit în afara oricăror reglementări, superior şi opozabil statului. 
  
Problematica drepturilor omului poate fi abordată din perspective diverse, în doctrina juridică analiza realizându-se în principal din punctul de vedere al filosofiei politico-juridice, a cărei evoluţie a condus la afirmarea individului ca persoană umană titulară de drepturi subiective opozabile în primul rând statului, complementar aspectului juridic, care vizează actele normative interne şi documentele juridice internaţionale în care îşi găsesc consacrarea ideile, principiile şi mecanismele menite să asigure recunoaşterea şi garantarea drepturilor omului şi, nu în ultimul rând, în planul cooperării dintre state pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului prin instrumente specifice.  
  
2. Despre dreptul natural şi dreptul pozitiv 
  
Înţelegerea a ceea ce alcătuieşte fiinţa umană a avut un rol determinant pentru felul în care oamenii şi-au structurat viaţa publică şi privată, modul de organizare a vieţii sociale constituind o preocupare centrală a filosofiei, indiferent de epocă. 
  
Dacă pentru Protagoras „omul este măsura tuturor lucrurilor”, în concepţia lui Socrate oamenii se nasc şi cu adevăruri comune, dar îşi pot câştiga libertatea numai pe baza cunoaşterii de sine. 
  
Un reper important al oricărui demers ce îşi propune identificarea rădăcinilor antice ale conceptului de drept natural - expresie a conflictului dintre lege şi drept, cea dintâi relativă, trecătoare şi imperfectă, iar ultimul absolut, universal, imuabil -, abandonat odată cu răspândirea doctrinei contractului social, este reprezentat de concepţia politico-juridică a lui Aristotel. 
  
Cea mai bună organizare pentru state şi pentru majoritatea oamenilor, credea Aristotel, este produsă de calea de mijloc, compusă din fiinţe egale şi asemănătoare care formează baza naturală a societăţii. Dacă oamenii nu sunt egali de la natură, ei pot avea o situaţie socială egală. La baza societăţii democratice, trebuie să stea virtutea înţelepciunii, singura care elimină extremele dăunătoare şi singura capabilă să evite convulsiile sociale. Înţelepciunea practică este aceea care „dirijează acţiunea şi deliberarea” . 
  
Şi în Roma antică, dreptul, conceput prin referire la categorii morale (jus est ars boni et aequi), este considerat a fi dat pe cale naturală tuturor oamenilor. „Este o lege adevărată, dreaptă raţiune, conformă cu natura, răspândită în toţi, constantă, eternă. Această lege nu este permis să fie abrogată şi nici nu se poate deroga de la ea. Nici nu este alta la Roma, alta la Atena, alta acum, alta mai târziu, ci o singură lege şi eternă şi neschimbătoare va cârmui pe toţi oamenii şi în toate timpurile”.  
  
Dreptul privat roman, considera Ulpian, are trei surse distincte: jus civile, jus gentium şi jus naturale , acesta din urmă comun tuturor vieţuitoarelor, permanent echitabil şi util (semper aequum et bonum); după dreptul natural, toţi oamenii sunt egali. Dreptul îşi stabileşte principiile pornind de la legea morală naturală şi de la ideea de bine. 
  
O asemenea concepţie, scria Paul, rămâne un deziderat filosofic în raport de imperfecţiunile dreptului pozitiv, fără de care, însă, societatea nu poate fi concepută (ubi societas, ibi lex). 
  
Pentru Hugo Grotius, a cărui concepţie politico-juridică îşi găseşte rădăcinile în filosofia greacă, omul este esenţialmente un animal social (zoon politikon), caracterizat de nevoia de a trăi în societate (appetitus societatis), înzestrat cu un instinct social ce are la bază incapacitatea sa de a trăi în afara comunităţii. 
  
Libertatea de voinţă şi de acţiune a omului îşi găseşte justificarea în principiile dreptului natural, singurele apte a asigura unitatea socială, iar normele dreptului pozitiv sunt socotite a fi expresia dreptului natural numai în măsura în care apar ca reguli ale bunului simţ, şi, prin urmare, sunt acceptate în mod universal, în conformitate cu dreapta raţiune. „Dreptul natural constă în reguli ale dreptei raţiuni, care arată că o acţiune este din punct de vedere moral corectă sau incorectă, după cum corespunde sau nu cu însăşi natura raţională”.  
  
Aşadar, dreptul natural, care face posibilă viaţa în comunitate, are, la Grotius, o substanţă raţională, conformă naturii sociale a omului, iar nu revelată, ceea ce, s-a observat, face posibilă înţelegea îmbinării armonioase a doctrinei dreptului cu teoria contractualistă privind apariţia statului.  
  
Totuşi, dreptul natural, ca drept subiectiv nu poate exista în afara dreptului obiectiv, înţeles ca fiind „coordonarea libertăţii sub formă imperativă” , întrucât „adevărata libertate începe numai atunci când posibilitatea naturală de acţiune e însoţită de garanţie, de existenţa respectului”. Norma juridică, ordinea de drept întemeiază şi legitimează constituirea şi afirmarea dreptului subiectiv, care, altfel, nu ar fi decât o simplă „facultate neregulată şi fără nici o valoare.  
  
Efectiva promovare a drepturilor omului de un regim de drept presupune nu numai posibilitatea exprimată la nivel juridic de a recunoaşte identitatea indivizilor, de a permite libera şi deplina manifestare a fiinţei umane, ci şi precizarea limitelor puterii politice organizate statal, crearea unor instrumente de protecţie a individului în raporturile sale cu colectivitatea.  
  
3. Despre universalizarea drepturilor fundamentale ale omului 
  
Teorii coerente privitoare la drepturile omului s-au cristalizat în cultura politică şi juridică europeană în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, când au apărut şi primele instrumente juridice care consacră aceste drepturi, dezvoltările normative cunoscând o evoluţie fără precedent după cel de al Doilea Război Mondial, când protecţia drepturilor omului s-a impus ca imperativ al comunităţii internaţionale, ceea ce a facilitat întărirea unităţii dreptului internaţional, supus unui amplu proces de codificare, prin construirea unui sistem de reglementări cu caracter universal şi regional, concomitent cu adăugarea unor noi dimensiuni ale unor drepturi ori chiar cu consacrarea unor drepturi noi. 
  
Cum statul modern omnipotent nu poate asigura garantarea efectivă a drepturilor omului, acestea trebuie „să depăşească cadrul strâmt, să intre în reglementările internaţionale, adică să fie internaţionalizate” . 
  
Chiar dacă promovarea drepturilor omului reprezintă o preocupare constantă a comunităţii internaţionale, având ca scop crearea unui cadru care să sprijine eforturile statelor de asigurare în plan intern a drepturilor fundamentale, nu trebuie uitat că acţiunea efectivă de protecţie a drepturilor omului se desfăşoară, prin excelenţă, la nivel naţional.  
  
Conceptul de drepturi ale omului este, fără îndoială, unul dinamic, conţinutul, sensul şi valenţele sale aflându-se într-un continuu proces de transformare, aflat în corelaţie, pe de o parte cu nivelul la care a ajuns societatea umană, iar pe de altă parte cu valorile pe care aceasta le promovează. 
  
„Coordonata axială a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, pe care este creată Declaraţia universală a drepturilor omului (1948), şi anume cea a universalităţii valorilor umane (şi care consolidează cea de a doua coordonată a aceste construcţii, cea a unităţii speciei umane), poate rezista şi trebuie înţeleasă ca fiind funcţională numai prin depăşirea relativităţii valorilor particulare inerente diverselor culturi şi civilizaţii, fiecare dintre culturile şi civilizaţiile specifice popoarelor în devenirea lor istorico-culturală participând, prin întreaga experienţă istorică şi spirituală, la perenitatea şi universalitatea valorilor umane.”  
  
Drepturile fundamentale sunt acele drepturi ale omului esenţiale şi inalienabile, care, împreună, trebuie recunoscute şi garantate în orice împrejurare, fără posibilitatea de derogare.  
  
În literatura juridică, s-a reţinut, ca trăsătură generală, că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, care nu se deosebesc de celelalte drepturi subiective nici prin natura şi nici prin obiectul lor, ci numai prin importanţa economică, socială şi politică pe care o au, importanţă reflectată în regimul juridic ce le este propriu, caracterizat de limitarea competenţelor puterii legislative obişnuite şi de instituirea unui sistem complex de garanţii, atât de fond, cât şi procedurale.  
  
Ele sunt prerogative ale persoanelor - subiecte de drept determinate - şi îşi găsesc temeiul în normele juridice care le reglementează. Caracterul „fundamental” rezultă, pe de o parte, din aceea că în jurul lor gravitează toate celelalte drepturi subiective, iar pe de altă parte, din protecţia de care se bucură în raport cu toate puterile statului. Ca atribute stabilite şi garantate constituţional, drepturile fundamentale conferă titularilor lor posibilitatea de a avea o anumită conduită, nemijlocit pe temeiul normei constituţionale, dar presupun, totodată, şi obligaţii, atât pozitive, cât şi negative ale autorităţilor publice, care să asigure şi să garanteze realizarea lor. 
  
Chiar şi drepturile fundamentale pot suferi limitări, dar, astfel cum rezultă din chiar Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, „în exercitarea drepturilor şi în folosirea libertăţilor sale fiecare este supus numai limitărilor stabilite de lege în scopul asigurării recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor altora şi în scopul satisfacerii exigenţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică”. 
  
În planul dreptului public, s-a pus problema dacă şi în ce măsură multitudinea documentelor juridice internaţionale cu incidenţă asupra drepturilor omului de natură a genera migrarea unora dintre atributele suveranităţii între diferite subiecte de drept, cooperarea internaţională în domeniul drepturilor omului pot fi considerate compatibile cu cerinţa respectării suveranităţii statelor, care, în anumite analize, pare a fi devenit un concept desuet. 
  
În ce ne priveşte, ne alăturăm acelor autori care susţin că „existenţa unor tratate în domeniul drepturilor omului nu reprezintă şi nu poate reprezenta o limitare a suveranităţii statelor, ele fiind o evidenţiere a voinţei acestora de a-şi dezvolta colaborarea şi în acest domeniu al raporturilor reciproce”. În aceeaşi ordine de idei, încheierea acordurilor dintre state, ce conţin cedări reciproce şi benevole, nu trebuie interpretată în sensul unei abandonări a suveranităţii, ci, mai curând, ca o reafirmare a acesteia. 
  
Suveranitatea nu poate fi considerată absolută, mai ales în contextul în care omenirea tinde spre integrarea într-o comunitate internaţională interdependentă, iar sistemul normelor dreptului internaţional nu este altceva decât un fundament normativ pentru acţiunea statelor, creat de ele însele, care nu poate absorbi suveranitatea de stat. Întinderea suveranităţii şi formele ei de realizare se află într-un permanent proces de transformare în funcţie de relaţiile de integrare, de obligaţiile pe care statul şi le asumă în plan internaţional. 
  
Instrumentele internaţionale au ca principal mijloc de executare asumarea de către statele părţi a obligaţiei de a lua măsurile legislative sau de altă natură necesare pentru asigurarea realizării drepturilor fundamentale, astfel încât sistemele internaţionale de control au numai un caracter complementar şi subsidiar faţă de mecanismele interne, constituindu-se într-o garanţie suplimentară.  
  
În ce priveşte sistemul european de protecţie a drepturilor omului, acesta are ca principal document Convenţia privind protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, elaborată în cadrul Consiliului Europei şi menită să asigure garantarea colectivă a unora dintre drepturile enumerate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Convenţia consacră nu numai o serie de drepturi şi libertăţi civile şi politice, dar stabileşte şi un mecanism de control, creând, totodată, organisme menite să o pună în aplicare. 
  
Curtea de la Luxemburg a făcut şi ea referire în jurisprudenţa sa la Convenţia europeană a drepturilor omului ca izvor de drepturi fundamentale, statuând că protecţia drepturilor omului este, cu prioritate, obiectivul Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar şi că orice judecător, naţional sau comunitar, trebuie să urmărească direct respectarea drepturilor fundamentale. 
  
Aceeaşi Curte s-a declarat necompetentă în a interpreta conformitatea cu Convenţia europeană a drepturilor omului a unor dispoziţii naţionale puse în discuţie într-o cauză dedusă instanţelor naţionale, dacă se referă la „o situaţie care excede domeniul de aplicare a dreptului comunitar”. Este însă de competenţa Curţii Europene de Justiţie să declare că un stat membru nu-şi îndeplineşte atribuţiile decurgând nu numai din tratate sau din dreptul comunitar derivat, dar şi din regulile nescrise, înglobând inclusiv principii generale de drept.  
  
Respectarea drepturilor fundamentale face parte integrantă din principiile generale de drept cărora Curtea le asigură aplicarea; apărarea acestor drepturi se inspiră din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre. Drepturile fundamentale garantate prin Convenţie şi care rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre fac, deci, parte din dreptul uniunii, ca principii generale.  
  
În mod independent de legislaţia statelor membre, legislaţia comunitară nu impune doar obligaţii persoanelor, ci este menită să le confere acestora şi drepturi. Aceste drepturi nu apar numai acolo unde ele sunt conferite de Tratat, ci şi în urma unor obligaţii pe care tratatul le impune în mod clar persoanelor, precum şi statelor membre şi instituţiilor comunitare.  
  
Încălcarea eventuală a drepturilor fundamentale printr-un act instituţional al Comunităţii nu poate fi apreciată altfel decât în cadrul dreptului comunitar însuşi. Introducerea de criterii de apreciere speciale, ţinând de legislaţia sau de ordinea constituţională a unui stat membru, în măsura în care aduce atingere unităţii materiale şi eficienţei dreptului comunitar, duce la ruperea unităţii pieţei comunitare şi la punerea în pericol a coeziunii Comunităţii. 
  
Prin urmare, persoanele trebuie să beneficieze de protecţia drepturilor fundamentale, care ţin de ordinea juridică comunitară, în contextul în care revine fiecăruia dintre statele membre obligaţia de a reglementa un sistem de căi de atac şi de proceduri care să asigure respectarea dreptului şi o protecţie jurisdicţională efectivă.  
  
4. Despre protecţia drepturilor omului în contextul pericolelor globalizării 
  
Progresul tehnico-ştiinţific care a caracterizat sfârşitul de mileniu, crearea spaţiului informaţional unic, au condus la diversificarea relaţiilor economice internaţionale, la intensificarea comerţului şi a circulaţiei capitalului privat peste frontierele statelor, dar şi la creşterea mobilităţii grupărilor criminale şi apariţia unor noi pericole pentru valorile majore care sunt pacea şi securitatea internaţională. Globalizarea şi integrarea economică, fenomene ce domină societatea contemporană, oferă reale oportunităţi de stimulare a creşterii economice, de promovare a democraţiei, corelate însă cu apariţia unui „spaţiu migrator internaţional”, cu pericolul destabilizării globale ca efect al crizelor economice şi cu acutizarea unor ameninţări variate, cum ar fi conflictele regionale, terorismul internaţional, criminalitatea organizată, traficul de droguri şi de persoane, favorizate de intensificarea schimbului la nivel global, de dezvoltarea fără precedent a tehnologiei informaţiei, a transporturilor, concomitent cu diminuarea controlului statului asupra frontierelor şi fluxurilor de bunuri, servicii şi resurse financiare. 
  
„În măsura în care guvernele diferitelor state nu au capacitatea de a gestiona dificultăţile economice cărora trebuie să le facă faţă, acestea stimulează diverse forme de criminalitate cu manifestare internaţională, reduc vigilenţa faţă de afectarea securităţii ecologice, produc diminuarea resurselor alocate sănătăţii publice şi altor programe sociale şi generează migraţia populaţiei. Toate aceste fenomene negative creează mediul favorabil manifestării ameninţărilor asimetrice la adresa securităţii internaţionale şi naţionale, afectând, în egală măsură, atât statele, cât şi sistemul internaţional în ansamblul său.”  
  
Traficul de fiinţe umane, spre exemplu, una dintre cele mai grave forme de exploatare umană, de violare a drepturilor omului, a demnităţii şi integrităţii persoanei, fenomen care se agravează constant, presupune organizarea unor reţele ce depăşesc graniţele statelor (traficanţi, transportatori, consumatori), internaţionalizarea grupărilor criminale, ceea ce face necesară nu doar formularea unor politici coerente pentru prevenirea şi combaterea unui atare flagel la nivel naţional, ci şi cooperarea internaţională, crearea unor instrumente juridice universale sau regionale eficiente de prevenire şi combatere. Între acestea, menţionăm Protocolul pentru modificarea Convenţiei de la Geneva privind reprimarea traficului de femei peste vârsta de 18 ani, Convenţia ONU pentru reprimarea traficului de fiinţe umane şi a exploatării prostituţiei semenilor, Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, Convenţia ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate ori Convenţia europeană privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane. 
  
La nivel european, prin decizii ale Consiliului Europei, au fost create două structuri – Europol şi Eurojust, prima cu atribuţii în prevenirea şi combaterea migraţiei ilegale şi traficului de persoane, iar cea de a doua având un rol important în prevenirea şi combaterea crimei organizate.  
  
Între cauzele traficului de persoane au fost identificate sărăcia, şomajul, discriminarea pe piaţa muncii, violenţa domestică şi abuzul, amploarea fenomenului aflându-se în strânsă legătură cu profiturile pe care le aduce, profituri ce permit organizaţiilor criminale finanţarea altor activităţi, cum ar fi terorismul, traficul de arme şi droguri ori spălarea de bani. 
  
În altă ordine de idei, în încercarea de reglementare a combaterii terorismului internaţional şi transnaţional, ce a evoluat, s-a perfecţionat continuu, adaptându-se la noile condiţii ale epocii contemporane printr-o diversificare fără precedent în istorie, în dezbaterile doctrinare s-a atras atenţia, în mod întemeiat considerăm, că interesul public necesită menţinerea unui echilibru între imperativul protejării siguranţei publice şi folosirea forţei, între necesitatea prevenirii atacurilor teroriste şi protejarea drepturilor omului, inclusiv în cazul persoanelor suspectate de terorism.  
  
Singura modalitate prin care lumea democratică poate face faţă cu succes acestei noi provocări este să demonstreze că toleranţa, respectul pentru drepturile omului şi demnitatea umană, precum şi preocuparea pentru prosperitatea individului sunt repere esenţiale în sistemului axiologic al democraţiilor moderne laice, chiar dacă îşi au originile în creştinism.  
  
Sursele de instabilitate, pericolele şi ameninţările la adresa comunităţii internaţionale sunt direct proporţionale cu evoluţia societăţii, iar prevenirea şi combaterea lor nu este posibilă decât printr-un efort comun, prin crearea unor programe la nivel subregional, regional şi mondial pentru promovarea şi respectarea drepturilor omului, pentru cooperarea economică şi socio-culturală, care să ducă la construirea unor areale de pace şi stabilitate, bazate pe asimilarea valorilor fundamentale comune.  
  
5. Despre relaţia dintre demnitatea umană şi drepturile omului în contextul globalizării, din perspectivă creştin - ortodoxă 
  
Drepturile omului au ajuns rapid punctul de intersecţie dintre Biserică şi statul democratic în plină reconstrucţie juridică. Element constitutiv al culturii politice moderne europene, doctrina drepturilor omului este un produs cultural, politic, juridic, filosofic şi nu în ultimul rând teologic. Nu este locul aici să refacem fie şi pe scurt etapele drumului care a dus la proclamarea la 10 decembrie 1948 a Declaraţiei universale a drepturilor omului. Reţinem pentru moment doar faptul că aplicarea în cunoştinţă de cauză a doctrinei drepturilor omului presupune capacitatea de a citi dincolo de paragrafele unor documente, de a vedea procesul complex care prefaţează una dintre achiziţiile cele mai importante ale modernităţii. Printr-o tragică ironie a istoriei, tocmai în momentul proclamării drepturilor omului, ţările Europei de Est începeau odată cu instaurarea comunismului să facă deja experienţa ignorării şi încălcării acestora. Datorită geografiei politice şi culturale diferite, nu doar că ţările (majoritar ortodoxe ale) Europei de Est nu au participat deplin la momentele articulării viziunii despre drepturile omului, dar atunci când ar fi putut să o facă, adică după cel de-al Doilea Război Mondial, au fost în mod brutal împiedicate. Fără să ofere o scuză, această constatare măcar explică de ce raportul dintre Ortodoxie şi drepturile omului este încă marcat sistematic de neînţelegere. 
  
Pentru o imagine nuanţată asupra dezbaterii în jurul conceptului şi aplicării doctrinei drepturilor omului în epoca noastră, ar mai fi de spus că dificultăţile nu se limitează la Europa de Est, adică nu sunt un indiciu absolut al „înapoierii” juridice din spaţiul dominat până acum două decenii de comunism. În câteva cuvinte, dezbaterea se poartă atât în ţările aparţinând unor cercuri culturale non-europene, precum China sau statele musulmane, cât şi în interiorul cercului cultural european şi nordamerican. În timp ce criticile la adresa drepturilor omului venite de la non-europeni vizează mai ales caracterul universal, contestat în numele specificului local, dimensiunea comunitară fiind sistematic opusă individualismului, europenii şi americanii discută controvers în jurul modalităţilor de interpretare şi aplicare a acestora în contextul măsurilor luate după 11 septembrie, cazul Guantanamo fiind sugestiv în acest sens. În plus, controversele bioetice din ultima vreme au readus în actualitate termenul-cheie al drepturilor omului: demnitatea umană. 
  
Pe acest fundal are loc azi chestionarea Ortodoxiei de către confesiunile şi cercurile politice occidentale în legătură cu viziunea ei legată de statul de drept şi de valoarea normativă a drepturilor omului. Să nu uităm că una dintre acuzele constante aduse Ortodoxiei în general rămâne până azi lipsa acesteia de implicare socială, refugiul contemplativ şi izolarea de restul lumii. Opţiunea pentru Hristos-Dumnezeu pare să fie în detrimentul celei pentru Hristos-Omul. Biserica Ortodoxă este văzută ca indiferentă faţă de nevoile imediate ale comunităţii şi în acelaşi timp gata să slujească simbolic statului. Or, autoritatea statului post-comunist şi credibilitatea clasei politice fiind mai mult decât fragile, riscurile unor derapaje continuând să existente încă latent într-un corp social bruscat de ritmul şi anvergura unor transformări fără precedent, amplificate de contextul internaţional marcat de instabilitate, întrebarea dacă şi cum principalul depozitar simbolic şi identitar, care se bucură şi de încrederea majorităţii populaţiei, înţelege să se implice în efortul articulării unui proiect de societate este mai mult decât o simplă provocare şi depăşeşte de departe nivelul clişeelor huntingtoniene despre o Ortodoxie greu de distins de Islam. 
  
Este limpede că Ortodoxia est-europeană, între timp partea cea mai consistentă a Ortodoxiei mondiale, vine la întâlnirea cu aceste interogaţii având un bagaj diferit de cel al partenerilor vestici de dialog. Principala diferenţă rezidă în faptul că teologia ortodoxă nu a parcurs acelaşi drum al modernităţii, nu s-a confruntat sistematic cu provocările Iluminismului, nu a fost obligată să demonstreze pertinenţa discursului său alături de cel al filosofiei post-scolastice şi de cel al ştiinţelor naturii, nu a fost în situaţia de a se impune printr-o concurenţă inter-confesională de genul celei dintre Catolicism şi Protestantism şi nici nu a avut ocazia să formuleze o viziune asupra separaţiei dintre Biserică şi stat. Cu alte cuvinte, experienţa modernă a Ortodoxiei este diferită de cea a Occidentului european prin simplu fapt de a fi urmat propria ei istorie marcată de o serie de abuzuri, de la autoritatea ţaristă la cea comunistă trecând prin dominaţia otomană. Sigur, cum am precizat deja, aceste locuri comune ale istoriografiei culturale şi politice nu sunt pur şi simplu justificări comode, ci ne ajută să înţelegem mai bine complexitatea unui dialog intra-european prea des simplificat şi redus la opoziţia Orient – Occident, Est – Vest, libertate – dictatură, civilizaţie – barbarie, superioritate – inferioritate. 
  
Invocate cu precădere pentru a justifica avortul sau relaţiile între persoanele de acelaşi sex, avalanşa sectară sau deciziile medicale discutabile din punct de vedere etic şi teologic, atacurile anti-religioase şi în particular afectul anti-creştin al societăţii civile în formare – drepturile omului au ajuns repede în Europa de Est de după anul 1989 simbolul unei ofensive occidentale în faţa căreia Biserica trebuia să ridice zidurile Tradiţiei, ale identităţii şi mândriei naţionale. Dacă mai adăugăm şi rezerva mediilor politice şi a mass-mediei occidentale faţă de ţările majoritar ortodoxe, atitudine tradusă în lozinca unui ministru austriac potrivit căreia Europa încetează acolo unde începe Ortodoxia, este de înţeles că o astfel de polarizare nu a încurajat receptarea lucidă şi responsabilă a unui concept menit iniţial să creeze o cultură comună a respectului faţă de demnitatea omului, indiferent de orginea geografică sau de destinaţia religioasă a acestuia. 
  
Depăşind comoditatea polarizării, câteva voci ale teologiei ortodoxe din ultimele decenii încearcă să repună în dialog mesajul Bisericii de Răsărit cu modernitatea. Aşa cum putem bănui, efortul nu este deloc simplu şi nici lipsit de pericole precum acela de a relativiza propriile fundamente sau de a seculariza involuntar discursul teologic. Cu toate acestea, tocmai pentru că Ortodoxia este ferm ancorată în propria ei Tradiţie, dialogul cu principiile fondatoare ale doctrinei drepturilor omului se dovedeşte roditor. În orizontul crizei de libertate prin care trece în prezent cultura modernă a drepturilor, contribuţia ortodoxă la o cultură a datoriei faţă de Dumnezeu şi semeni poate constitui un binevenit corectiv. (Radu Preda - http://www.teologia-sociala.ro/index.php/ro/blog-tso/11-blog-tso/44-ortodoxia-si-drepturile-omului-i). 
  
6. Câteva concluzii finale şi încheierea 
  
Cu alte cuvinte, aşadar, problema drepturilor omului a devenit în zilele noastre un subiect foarte important pentru discuţiile care se poartă la nivel naţional sau internaţional în cadrul instituţiilor politice. Pe plan teologic, imediat după adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, în anul 1948, s-a început o serie de analize pentru a se vedea care este relaţia dintre preceptele scripturistice şi principiile pe care conceptul „drepturile omului” le presupune. Din partea catolică şi protestantă s-a observat de-a lungul timpului o implicare deosebită pentru promovarea drepturilor omului, exprimată prin adoptarea unei serii de documente şi acte oficiale cu privire la acest subiect şi prin luarea de poziţii practice. 
  
Pe plan ortodox, drepturile omului au fost promovate şi respectate în concordanţă cu morala creştină, fără a se face trimitere la vreun document oficial. Din această cauză, unele organizaţii pentru promovarea drepturilor omului, necunoscând poziţia oficială a Ortodoxiei faţă de acest concept şi criticând poziţia acesteia referitoare la unele probleme de natură etică şi teologică (avort, homosexualitate, hirotonia femeilor etc.) s-au grăbit să acuze Biserica Ortodoxă în mod repetat de încălcarea drepturilor omului şi de fundamentalism. De aceea, studiul de faţă îşi doreşte să contribuie la precizarea poziţiei Bisericii Ortodoxe referitoare la drepturile omului şi să arate care trebuie să fie criteriile care să stea la baza adoptării legislaţiei cu privire la acest subiect.  
  
Prin urmare, referitor la însemnătatea teologică a demnităţii umane; şi implicaţiile etice ale demnităţii umane asupra drepturilor omului vom pleca de la precizarea că primul autor care a utilizat în Creştinism conceptul „demnitate umană” a fost Sfântul Teofil al Antiohiei în lucrarea sa Către Autolic. Demnitatea umană decurge din calitatea omului de fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu cu menirea de a ajunge la asemănarea cu Creatorul său. Bazându-se pe aceste două realităţi teologice, din punct de vedere ortodox, demnitatea umană poate fi analizată sub un dublu aspect, şi anume: din punct de vedere ontologic şi din punct de vedere moral. Astfel, demnitatea ontologică face referire la întreaga valoare care decurge din însăşi fiinţa omului, indiferent de caracteristicile legate de culoare, sex, vârstă, religie, starea materială sau cea de sănătate. Potrivit Sfintei Scripturi şi învăţăturii Părinţilor Bisericii, toţi oameni sunt egali şi se bucură de aceeaşi demnitate înaintea lui Dumnezeu. Învăţătura ortodoxă precizează că fiecare persoană umană în parte este subiect al demnităţii ontologice încă din momentul concepţiei şi aşa va rămâne pentru veşnicie. În ceea ce priveşte demnitatea morală aceasta face referire la chemarea către sfinţenie care trebuie să fie realizată de către întrega umanitate. Prin raportarea la Dumnezeu orice om poate ajunge la cel mai înalt nivel calitativ al vieţii, în care toate facultăţile sufleteşti şi trupeşti ale fiinţei umane primesc strălucirea demnităţii morale. Pe această treaptă a vieţii omul este ridicat de la demnitatea de creaţie a lui Dumnezeu la cea de fiu haric al Său. 
  
De aceea, Biserica Ortodoxă subliniază faptul că drepturile omului trebuie să se refere nu numai la contemporani, ci şi la cei de dinaintea noastră, precum şi la cei de după noi. 
  
Raportarea drepturilor omului la demnitatea morală descoperă care trebuie să fie principiile calitative ce trebuie să stea la baza adoptării acestor drepturi. Ca şi încununare a demnităţii ontologice, demnitatea morală presupune acceptarea şi valorificarea darului vieţii primit de la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, demnitatea morală reprezintă însăşi împlinirea vieţii în cel mai înalt nivel al său. Sub acest aspect, adoptarea sau negarea legislativă în numele drepturilor omului a ceea ce este în contrast cu realizarea demnităţii morale apare ca o luptă care se duce împotriva a ceea ce este mai de preţ în om, şi anume posibilitatea atingerii sfinţeniei şi desăvârşirii umanităţii. Pentru Biserica Ortodoxă, împlinirea responsabilităţilor faţă de drepturile celorlalţi stă sub semnul iubirii, iubire care îndeamnă pe fiecare credincios să pună înaintea drepturilor sale drepturile celorlalţi. În încheierea studiului vom arăta că pentru Biserica Ortodoxă lupta pentru protecţia drepturilor omului reprezintă o realitate permanentă în viaţa şi în istoria sa dintotdeauna. De aceea, violarea demnităţii umane (în dublul ei aspect: ontologic şi moral) şi a drepturilor fundamentale ale omului reprezintă o gravă eroare antropologică ce nu va putea fi admisă niciodată de Ortodoxie. (Potrivit Părintelui Nicolae Răzvan Stan în cartea sa Biserica Ortodoxa si drepturile omului, Editura “Universul Juridic”, Bucureşti, 2010, pp. 10 - 12).  
  
Stelian Gomboş 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre drepturile omului şi provocările globalizării contemporane ... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 812, Anul III, 22 martie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!