Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1750 din 16 octombrie 2015        Toate Articolele Autorului

Luna de miere
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Din volumul IUBIRILE UNUI PESCAR  
 
“Cea mai bună relaţie este cea în care iubirea reciprocă depăşeşte nevoia fiecăruia.”  
 
Amândoi făceam zilnic naveta la Constanţa cu autobuzul. Ea cobora la abator, eu la gară, iar la terminarea programului ne regăseam în acelaşi autobuz. Eram de fiecare dată nerăbdători să ne revedem şi făceam totul să reducem perioada de despărţire. Doar când unul dintre noi avea treabă în oraş, program prelungit sau lucrări urgente de predat, veneam cu alt autobuz. Totul decurgea normal şi dragostea noastră, curată şi sinceră, era în plină desfăşurare, creştea în intensitate cu fiecare zi şi devenea tot mai profundă.  
Nu am putut să plecăm în luna de miere imediat după nuntă, deoarece nu am mai găsit bilete prin sindicat, iar ca să plecăm pe cont propriu nu ne permiteam pe atunci, deoarece puţinii bani rămaşi de la nuntă îi cheltuisem pe mobilă.  
După multe intervenţii la serviciu, am reuşit să procur bilete de odihnă la Predeal la începutul lui decembrie. Nu mai conta că aveam cazarea la vile cu confort scăzut, ci că eram împreună în luna de miere şi în primul nostru concediu de odihnă.  
Odată ajunşi cu trenul de clasa a doua, la Predeal, de la biroul de cazare ne-au repartizat o cameră la vila Trandafirul.  
Era o vilă destul de departe de centrul Predealului, spre Sinaia, lângă calea ferată şi la capătul podului rutier ce traversa râul Prahova, la intersecţia şoselei naţionale cu drumul ce ducea spre Pârâul Rece.  
Camera era mobilată modest, dar nu avea nicio importanţă pentru noi. Focul ardea în soba de teracotă duduind, iar cel din inimile noastre întregea atmosfera, astfel că eram fericiţi cu cămăruţa noastră ce urma să devină un cuibuşor de nebunii. Nu mai conta că aveam grupul sanitar şi baia comună la capătul holului şi nici că trebuia să servim masa la cantina altei vile! Eram tineri şi, pentru prima dată, împreună la munte, iar iubirea noastră nu se deranja de precaritatea condiţiilor de cazare.  
Genny a scos toate lucrurile din geamantanele de carton şi le-a aranjat în şifonierul de vârsta bunicilor noastre. Am observat că uşile nu se închideau complet şi scârţâiau asurzitor când încercai să le închizi, din cauza degradării materialului din care erau confecţionate, dar noi eram mulţumiţi că nu aveam scurgeri de apă pe pereţi, aşa că am trecut cu vederea. După câteva ore de la sosire, ne-am obişnuit şi cu şuieratul trenurilor, sau cu zgomotul roţilor de tren şi al altor vehicole grele ce treceau prin faţa ferestrelor.  
Era iarnă şi peisajul Predealului avea un aspect mirific. O ninsoare molcomă acoperise totul cu o mantie albă şi groasă. Crengile brazilor din faţa ferestrei noastre atârnau sub greutatea zăpezii şi păreau ireal de frumoase, dând senzaţii romantice privirilor noastre neobişnuite cu această privelişte. Am deschis larg fereastra, deoarece atmosfera din cameră era sufocantă din cauza sobei de teracotă şi, cât timp Genny se ocupa cu aranjatul bagajelor în şifonier, am sărit direct în troianul de zăpadă pufoasă, fereastra fiind la nivelul bustului meu. Genny nu a observat manevra mea, iar când s-a auzit strigată şi a venit să vadă unde sunt, i-am aranjat feţişoara frumoasă cu un pumn de zăpadă cu care am frecat-o pe obraji.  
- Aaaa, ce faci? Stai că vezi tu acum, răutate!  
Peste un minut a sărit şi ea, direct în braţele mele şi a început lupta corp la corp prin omătul afânat. Nici nu simţeam că suntem uzi până la piele, ci doar că eram numai noi doi, în primul nostru concediu, într-un peisaj ca în filme, cei mai fericiţi oameni de pe pământ. Obrajii lui Genny erau roşii, precum carapacea racilor din amintirea copilăriei mele şi radiau de fericire. Când am intrat în cameră eram complet uzi, dar cine se uita la asta? Trăiam prin toţi porii această minunată senzaţie, singuri - în mijlocul peisajului de basm. Ea era pentru prima dată la munte, şi mai ales, în plină iarnă. Eu mai fusesem odată, dar la Slănic Moldova, la început de toamnă.  
Obosiţi de hârjoneala prin zăpada afânată, am intrat în cameră şi ne-am ocupat cu schimbarea hainelor ude, pe care le-am aşezam pe lângă sobă să se zvânte, dar când am văzut-o pe Genny dezbrăcată şi de lenjeria de corp, în pielea goală, căutându-şi prin şifonier schimburile, am luat-o în braţe şi am purtat-o direct în pat. La început a fost surprinsă şi protesta ţipând uşor, fără vlagă şi dând din picioare, dar văzându-se întinsă pe pat şi asaltată de febrilitatea mâinelor mele harnice la pipăit şi avântul buzelor mele la sărutat, s-a lăsat abandonată în dezmierdările şi sărutările mele. Deja intrase în rolul de parteneră la scena de dragoste declanşată de joaca de-afară, din zăpadă, şi de sentimentele pure ce ne legau.  
Căldura emanată de gazul metan din soba de teracotă era insuportabilă, dar numai bună pentru trupurile noastre dezgolite şi arzând de focul iubirii. Cu mâna sub funduleţul ei mic şi tare, am tras-o cât mai departe de sobă, aşezând-o pe cele două paturi apropiate unul de celălalt, care, în scurt timp, au devenit terenul unei lupte corp la corp, dar nu pe viaţă şi pe moarte, ci pentru cât mai multe senzaţii şi chemări ale trupurilor noastre, dornice de nebunii şi plăceri carnale.  
Genny participa cu plăcere şi dăruire la joaca noastră erotică. Îi dispăruse sfiala şi timiditatea din prima noapte de dragoste şi devenise partenera ideală pentru o partidă de amor. Starea noastră sufletească contribuia cel mai mult la acest moment erotic, setea de dragoste se declanşase instantaneu şi voluptatea ajunsese la paroxism.  
Când unul, când celălalt eram deasupra, ne rostogoleam înlănţuiţi şi, în patul matrimonial improvizat din cele două paturi separate, era o vânzoleală şi un scrâşnet de lemn uzat în multe lupte de acest gen, de-a lungul timpului.  
Sub ploaia de sărutări şi muşcături uşoare cu care o copleşeam pasional, Genny simţea o furie şi o dorinţă nestăvilită de a trăi cu întreaga ei fiinţă momentul dăruirii totale.  
Dispăruse oboseala lungului drum petrecut în tren, a mersului pe jos, cu geamantanele în mână, până la vilă şi a jocului din zăpadă. Semănam cu două animale tinere, prinse în hârjoneli, păduricile noastre erau ciufulite, mângâiate, sărutate, iar buzele ne erau umflate de atâtea sărutări.  
Penetrarea a fost uşoară, cu fineţe, pentru ca Genny să nu simtă decât plăcerea... Senzaţiile trăite în acel moment făceau ca cele două corpuri să se rigidizeze, să se încordeze, iar eu apăsam cu furie, tot mai tare, pentru ca nimic să nu mai rămână neexplorat din întunericul miraculos şi dădător de viaţă al iubitei mele soţii.  
Deja, în cele aproape două luni de când eram căsătoriţi, fiind fiecare la început de viaţă sexuală, ne-am învăţat unul pe celălalt, din instinct, ce înseamnă dăruirea fizică. Explozia orgasmului a pornit concomitent din ambele părţi, ceva ce nu mai simţisem până atunci şi după ce ne-am mai liniştit, ne-am dat seama că acea scenă de dăruire putea să ne aducă şi moştenitori. Nu ne luasem nicio măsură de precauţie să evităm acest eveniment, pentru care nu eram încă pregătiţi. Speram să vină atunci când vom avea căminul nostru, şi numai al nostru, nu cel oferit de casele altora.  
Când ne-am revenit din acest act suprem de dragoste fizică, ne-am dat sema că suntem nespus de flămânzi şi am coborât ţinându-ne de mână, să luăm primul prânz la cantina de alături.  
Nu era important ce mâncam, oricum era puţin pentru pofta noastră de mâncare, ci faptul că eram martorii unui peisaj alb, ca de basm, cu care noi nu eram obişnuiţi, căci în Dobrogea noastră, zăpada era ocazională, iar aici ne bucuram de ea din abundenţă. Cât era ziua de mare, nu ne mai săturam să ne alergăm prin troiene şi să ne batem cu zăpadă!  
Obosiţi, însă fericiţi, am revenit în camera noastră modestă şi căldura care ne-a întâmpinat din nou, combinată cu amintirea hârjonelilor din zăpadă şi a plăcerilor anterioare ne-a provocat să ne mai bucurăm odată de o repriză de iubire şi dăruire a unor clipe de fericire unice, cu toată dragostea şi bucuria momentului de exaltare tinerească.  
Într-un târziu, oboseala de peste zi şi-a spus cuvântul şi ne-a adormit foarte repede, braţe în braţe, corp lângă corp, strâns uniţi, atât fizic, cât şi sentimental.  
Mă gândeam, în acele momente, cât sunt de fericit cu Genny, simţeam că mi-am găsit sufletul-pereche, iar ochii ei îmi trimiteau lumina în inimă... Cuvintele nu se mai rosteau, ele se cântau şi se împleteau cu fiecare fior... Eram cei mai fericiţi tineri de pe pământ, capabili să facem faţă oricărei situaţii neplăcute.  
Pentru a doua zi, ne-am propus să mergem în oraş, să-l cunoaştem şi să vedem dacă se organizau excursii. După micul dejun, am parcurs destul de repede cei aproape doi kilometri până în centru, unde ne-am înscris la o agenţie pentru o excursie la Cabana Trei Brazi şi cum excursia avea loc a doua zi la ora nouă, ne-am propus să vizităm împrejurimile.  
Am trecut pe sub pod, spre staţia de telescaun de la Clăbucet-Sosire. Aveam timp suficient până la ora mesei, aşa că am luat telescaunul şi am plecat spre înălţimi. Un salariat de la staţie ne-a acoperit la urcare cu o pătură groasă peste picioare, cu toate că noi credeam că nu este necesară. In cele douăzeci de minute, cât am stat suspendaţi în scaun, la câţiva metri înălţime, ne-am dat seama că ne înşelasem, căci jumătatea de jos a corpului nostru simţea din plin asprimea gerului uscat de la munte.  
Urcuşul se derula încet, admiram cu încântare schiorii care coborau de pe munte, alunecând în viteză şi făcând tot felul de fente, până ajungeau la poalele muntelui. Cărările care duceau spre vârf, ca şi pârtia de schi aveau zăpada tasată şi câţiva turişti se încumetau să coboare pe propriile lor picioare din vârful muntelui. Ne distram privind cum mai cădeau schiorii începători, sau pe cei ce coborau pe cărarea din stânga noastră, rostogolindu-se prin zăpadă.  
Când am ajuns sus, pe platou, în faţa hotelului Clăbucet, am rămas înmărmuriţi de ce vedeam. În faţa noastră se desfăşura întreaga splendoare a Predealului, atât cât se putea vedea din cauza părţii împădurite a muntelui. Era impresionant de frumos: muntele, pădurea şi staţiunea văzută de sus! Schiorii coborau în zig-zag spre staţia de sosire, iar alţii urcau cu telescaunul, iar schiurile lor, montate deja la picioare, anticipau plăcerea aventurii ce va urma la coborâre.  
Nu am putut sta prea mult acolo, ne-am plimbat puţin prin împrejurimi şi ne-am grăbit să ne aşezăm la coadă la telescaunul pentru coborâre, fiind dependenţi de masa de la cantină, la ore fixe, căci posibilităţile noastre financiare limitate nu ne permiteau să mâncăm la un restaurant. Ne-am hotărât, din această cauză, să alegem o altă zi pentru revenirea pe Clăbucet şi coborârea la cabana Gârbova.  
Când mă gândesc cu ce puţini bani puteai să faci în acea perioadă un om fericit, oferindu-i un bilet de douăsprezece zile de odihnă şi relaxare cu doar optzeci şi şase lei, fără cheltuielile de transport, căci restul era suportat de sindicate, în comparaţie cu ce cheltuim acum, pentru a petrece numai un weekend la munte, încep să regret că n-am profitat mai mult de acele facilităţi.  
După ce-am coborât de pe munte şi am servit masa la cantina noastră, ne-am continuat programul cu o partidă de dragoste în sufocant de călduroasa noastră cameră, cu geamurile larg deschise.  
După-amiază, am hotărât să mergem spre Pârâul Rece – Râşnov, cât vom putea de departe. Drumul era curăţat de zăpadă, de asemenea şi trotuarul ce însoţea şoseaua pe ambele părţi, astfel că era o plăcere să mergem pe acest traseu.  
Ne însoţea o altă pereche de tineri, la fel de veseli şi plini de viaţă ca noi, cu care ne-am jucat tot drumul, bătându-ne cu zăpadă sau alergându-ne unul pe celălalt. Am trecut prin faţa Spitalului de Recuperare a bolnavilor de plămâni şi pe lângă o unitate militară, unde soldaţii aflaţi de pază la poarta unităţii se uitau cu jind şi dându-şi coate la femeile noastre tinere şi frumoase, apoi ne-am continuat drumul, cam încă patru kilometri, până aproape de staţiunea Pârâul Rece.  
Nu mai era mult până acolo, însă mai aveam şi calea de întoarcere, începea să se însereze şi cunoşteam foarte bine că iarna, la munte, lumina părăseşte repede peisajul mirific. La înapoiere, strălucirea zăpezii în lumina farurilor şi a stelelor, ce începeau să populeze cerul, ne amintea că trebuie să iuţim pasul. Cei opt kilometri parcurşi ne-au produs o foame de lup, aşa că nu am mai mers în cameră să ne schimbăm, ci direct la cantină, unde am servit cina.  
A doua zi ne-am grăbit să ajungem în faţa agenţiei de turism pentru excursia la Cabana Trei Brazi. Grupul nostru nu era prea numeros, cam douăzeci de persoane, însă era destul de vesel şi comunicativ. Noi eram cei mai tineri din grup, iar când s-a aflat că suntem proaspăt căsătoriţi în luna de miere şi veneam de pe litoral, am fost întâmpinaţi cu deosebită simpatie.  
Genny - cu farmecul ei nativ - i-a cucerit pe toţi, mai ales pe doamnele mai în vârstă, care au început să-i ofere tot felul de sfaturi şi să depene amintiri din tinereţea lor.  
Eu, care aveam destulă energie neconsumată în trupul meu tânăr, mă despărţeam uneori de grup pe la câte o curbă a drumului şi încercam să tai pădurea pe scurtătură, să ajung înaintea grupului în partea cealaltă, ignorând pericolele. Pe atunci nu existau telefoanele mobile, ca acum, să poţi anunţa că te-ai rătăcit sau ai avut vreun accident. Dar n-a fost cazul de aşa ceva, am avut noroc că nu mi s-a întâmplat nimic, însă acum, când îmi amintesc de imprudenţa şi ignoranţa mea faţă de eventualele pericole, mă înfior.  
Ajunşi la vechea cabană, după vreo două ore de mers, obosiţi, mai ales eu, care mă zbenguisem înotând prin tot felul de nămeţi, am servit câte o cană fierbinte cu vin fiert cu scorţişoară, apoi ghidul ne-a făcut poze cu grupul. Drumul de întoarcere a fost într-un ritm mai alert, dar plimbarea şi întreaga excursie au fost plăcute, chiar dacă eram destul de obosiţi când am ajuns în camera noastră.  
In celelalte zile ne-am plimbat prin oraş, împreună cu noii noştri prieteni, la fel de tineri şi dornici de viaţă ca şi noi, am vizitat Predealul şi împrejurimile, admirând peisajul de o frumuseţe delirantă, stând la o masă cu o cană de vin fiert sau o bere în faţă, pe câte o terasă plină de turişti.  
Unii, mai curajoşi, atraşi de căldura soarelui de munte, stăteau pe câte un scaun, cu bustul gol şi făceau plajă, chiar dacă temperatura era cu câteva grade sub zero. Dar era încântător! Vântul nu adia deloc, zăpada atârna pe crengile brazilor şi, din când în când, cădea cu zgomot, topindu-se. Peste tot, vedeai turişti de toate vârstele şi naţiile, în costume sport, de schi, sau normale, unii aveau schiurile pe umăr, alţii trăgeau săniuţele, plimbându-şi odraslele.  
Au fost douăsprezece zile de vis, trăite cu cea mai mare intensitate, pe care nu le voi uita niciodată şi care, acum, la vârsta senectuţii, le retrăiesc cu aceleaşi emoţii.  
Intr-o altă zi, am plecat cu trenul până la Sinaia să vizităm complexul Castelului Peleş. Dar în acele zile, vizitarea interioarelor era posibilă numai pentru ”aleşi”, aşa că ne-am mulţumit să privim, de după gard, splendidele construcţii, apoi am vizitat oraşul şi am urcat chiar şi la Cota 1400 cu un IMS[ IMS = maşină de teren, similară cu ARO acum (n. red.) ] de călători. Coborârea am făcut-o pe scurtătură, pe propriile noastre picioare, cu un grup mai numeros. Cărarea era bătătorită, însă tot mai alunecai şi te trezeai în zăpada afânată din pădurea de conifere.  
La ora prânzului, eram departe de cantina noastră din Predeal, aşa că am luat masa într-unul din frumoasele saloane ale restaurantului Furnica, întorcându-ne abia seara la cină, din această frumoasă excursie pe cont propriu, dar cu impresii deosebite despre oraş şi zonă şi cu aprecieri că a meritat efortul.  
Când ne-am urcat în trenul de întoarcere spre casă, cu plămânii plini de ozon şi cu forţe proaspete, dar şi cu elanul tinereţii, am declarat amândoi că aceste zile, petrecute împreună, au fost cele mai frumoase din viaţa noastră.  
Fuseseră cele mai plăcute clipe ale unui concediu deosebit de frumos, o adevărată şi de neuitat lună de miere, care ne-a picurat în inimi regretul că s-a terminat şi dorinţa de-a reveni cât mai curând în acele locuri.  
 
Referinţă Bibliografică:
Luna de miere / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1750, Anul V, 16 octombrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!