Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1450 din 20 decembrie 2014        Toate Articolele Autorului

DARUL DE CRĂCIUN (1)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
- Din volumul Femeia, eterna iubire –  
(ediţie revăzută)  
 
21 decembrie 1989. Cine poate uita acel decembrie însângerat? Vă amintiţi fenomenul Piaţa Universităţii? Câte destine şi-au schimbat brusc cursul firesc!  
 
S-au cunoscut, din întâmplare, în învălmăşagul acela groaznic de la Piaţa Universităţii. În ziua aceea, Alina a fost atât de aproape de şenilele ce-i puteau curma viaţa. Ea nu-şi aduce aminte cum a scăpat de scutierii care aruncau cu brutalitate în maşini pe cei pe care-i prindeau. Era înspăimântată…  
 
Aproape de str. Eminescu, după ce a scăpat de mulţimea din apropierea hotelului Dorobanţi, s-a prăbuşit. Ajunsese la capătul puterilor. Respira greu şi avea senzaţia că se sufocă din lipsă de aer. Îşi aminteşte doar că soldatul acela a salvat-o şi nu-l poate uita nici acum, după atâţia ani. Nu-i poate uita perciunii albi, petliţele roşii şi faţa trecută de tinereţe, cu riduri, bătută de soare şi vânt, ca a unui marinar. Ca prin vis rememora crâmpeie din tot ce s-a întâmplat astfel că se văzu trasă cu forţa de o mână şi de gulerul paltonaşului mototolit şi murdar de mâzgă, târâtă prin mulţimea de soldaţi şi de civili ce-i împingeau şi îi loveau până pe trotuarul de dincolo de Inter. Când era convinsă că o va trânti la pământ cu aceeaşi forţă, îşi adună ultimele puteri să strige după ajutor, însă el a privit-o crunt o fracţiune de secundă şi i-a adresat un singur cuvânt printre dinţi : FUGI!  
Şi a fugit. Mai mult s-a târât, rezemându-se de pereţi. Nu mai avea forţă să alerge. La doar câţiva paşi de ea de ea, un tânăr cu hainele sfâşiate şi cu sânge pe faţă încerca să se ridice în picioare după ce se târâse mult pe genunchi. S-au ajutat reciproc şi se priveau cu un amestec de nedumerire, de teamă şi de furie, adunate toate în ochii lor tineri în numai o oră...  
 
Eugen era bătut rău. Un baston de cauciuc lăsase urme adânci pe faţa lui şi-i spărsese nasul. De acolo curgea sângele ce parcă nu se mai opreşte şi-i pătase hainele ce-i acopereau cu zgârcenie rănile de pe trup. Îşi trăgea un picior pe care aproape nu-l mai simţea şi durerea din şold îl răpunea. Nici el nu ştie cum a scăpat din încleştarea aceea nebună de la baricadă unde alţii erau târâţi şi aruncaţi în dube. Acolo îl cunoscuse pe Dan Iosif, plecat pe ultimul drum cu onoruri militare în urmă cu patru ani…  
Strivit de scuturi, trântit şi călcat în picioare, lovit cu bastoane de cauciuc, s-a strecurat printre picioarele puternice ce tropăiau pe trupuri şi s-a târât, pas cu pas, cât a putut de repede. Cineva l-a ajutat şi l-a împins cu putere peste alţii înspre o zonă mai liberă şi de acolo a fugit cu greu, poticnindu-se şi sângerând, fără să ştie încotro se îndreaptă.  
Alina a rupt din bluza ei o bucată caldă de pânză şi i-a şters cu grijă faţa, după ce l-a ajutat să se reazime de o poartă metalică mai ferită de lumină şi privirile înspăimântate şi pline de nedumerire ale oamenilor ce treceau prin apropiere. Observând că nu a fost suficientă, fără să stea pe gânduri, a mai rupt şi din partea cealaltă o bucată. Mânecile şi umerii i-au rămas pe trupul zgribulit mai mult de teamă decât de frig.  
După ce a reuşit să-i oprească sângerarea, s-au întrebat ce este de făcut. Eugen ar fi dorit să se întoarcă. Spaima Alinei şi rugăminţile ei l-au oprit. In plus, şi-a dat seama că aproape nici nu putea merge fără puţin sprijin. L-a convins şi l-a sprijinit cu multă hotărâre. Se îndreptau spre Moşilor, evitând arterele importante, evitând mulţimile si maşinile cu militari sau miliţieni. Le era frică, deşi nu recunoşteau...  
 
Alina locuia cu mama ei într-un apartament de două camere şi, pană la etajul doi, s-a chinuit să-l urce pe Eugen care gemea de durere. Îl durea tot trupul. A mai găsit câteva lucruri de la tatăl ei, care părăsise domiciliul conjugal în urma cu doi ani, după procesul lung de divorţ, le-a adunat pentru Eugen, pe care l-a împins cu forţa în baie şi l-a ajutat să se dezbrace şi să intre în cadă.  
L-a spălat uşor pe spatele plin de vânătăi şi, cu toată durerea adunată în suflet, îşi oprea cu greu lacrimile ce o năpădeau. Dorea să-l mângâie, să-l sărute, să-l alinte, dar teama că el va înţelege altfel gestul ei, a oprit-o. L-a învelit în prosoape şi l-a uns cu ceva alifii găsite prin dulăpiorul în care mama ei mai aduna câte ceva de la spitalul în care lucra ca infirmieră.  
I-a făcut un ceai dar, când i l-a dus, el adormise şi gemea uşor în somnul agitat. S-a spălat şi ea adunându-şi greu ultimele puteri, gânditoare şi plină de grijă faţă de vânătăile ce le descoperise şi pe trupul său. Nu avea răni, însă acum simţea dureri peste tot şi capul parcă-i intrase într-un vârtej tulburător de ameţitor.  
A băut ceaiul fierbinte, a luat două aspirine şi s-a întins cu grijă lângă Eugen, acoperindu-l atent şi protejându-l apoi cu trupul ei ce tremura uşor de sperietura trasă şi de emoţiile ce o cuprinseseră când l-a îmbrăţişat cu grijă şi l-a sărutat pe frunte ca o mamă grijulie. Niciodată nu dormise lângă un bărbat în acelaşi pat şi gândul acesta şi o anume curiozitate îi alungau somnul. Încerca să-şi amintească momentele din baie, să-i vadă pieptul şi braţele şi trupul şi nu reuşea. Grija, spaima, vânătăile şi rănile de pe corpul şi braţele băiatului împiedicaseră sedimentarea acestor imagini. Parcă nici nu-l văzuse gol, parcă nici nu-l spălase si-l unsese cu alifii...  
 
Când a intrat mama Alinei în dormitor, abia şi-a reţinut un strigăt de surpriză şi spaimă. Nu-şi văzuse fata cu un băiat pe stradă şi acum nu-i venea să-şi creadă ochilor că o vede în pat cu un bărbat. Cu mâna la gură şi ochii mari, nedumeriţi şi furioşi, închise uşa încet si trecu la bucătărie. Somnul de după tura de noapte pierise brusc. Cu gesturi nervoase îşi puse de cafea şi făcu "planul de bătaie", hotărâtă să-i de Alinei o lecţie pe care să nu o uite toată viaţa.  
Când a trecut Alina spre baie, a prins-o cu putere de mână, a ţintuit-o cu privirea şi cu mâna ridicată gata pentru o lovitură pe care nu o dăduse în viaţa ei copilului, a dat drumul vorbelor pline de mânie:  
- Cum ai putut, fata mea, să faci tu...  
- Mamă, te rog frumos, să ma laşi să-ţi explic, a întrerupt-o Alina cu hotărâre, intuind ce gândea mama sa.  
- Nicio mamă, Alina, m-ai năucit si mi-ai distrus toată...  
- Mamă, nu este ce crezi! Am fost la Inter...  
- Cuuuum?! Fata mamii, tu?! Doamne, Dumnezeule, ce mi-ai făcut, Alina?  
Ştia ce s-a întâmplat în Piaţa Universităţii. Tot spitalul vuia şi mulţi salariaţi de acolo plecaseră la faţa locului plini de o speranţă la care nici nu îndrăzniseră să viseze până în acea noapte. S-a cutremurat însă aflând atât de brutal că şi fata ei a fost acolo şi minute în şir nu a putut să vorbească şi să se oprească din plânsul nervos ce pusese stăpânire pe ea.  
Încet, încet, şi-a revenit şi a ascultat povestea incredibilă pe care Alina i-o spunea cu lacrimi pe obraz. Plângeau amândouă, îmbrăţişate strâns, pătrunse de emoţie şi teamă. Tremurau cu gândul la urmările evenimentelor la care Alina participase direct şi care, în mintea lor, luau dimensiuni înfricoşătoare.  
Nici nu au observat că, între timp, Eugen intrase încet în bucătărie, încă buimac dar, mai ales, năucit şi impresionat de tabloul înduioşător ce-l ofereau cele doua femei ce plângeau cu sughiţuri. Deosebit de palid, fără sânge în obraz, în afara celui adunat în jurul rănii vizibile de la distanţă, lipsit de forţă, se sprijinea de mobile pentru a se ţine pe picioare....  
... A reuşit să articuleze cu greu câteva cuvinte, mai mult pentru a-şi face cunoscută prezenţa în încăpere:  
- Săru' mâna doamnă, eu nu vream să... Ştiţi? Am să plec...  
- Bună dimineaţa, băiatule! Stai pe scaunul ăsta că o să cazi din picioare! Alina, pune repede de un ceai, fetiţo! Îi pregătesc eu ceva de mâncare. Să mănânci şi tu ceva şi om vedea pe urmă ce vom face. Ne-o lumina Dumnezeu minţile..., a concluzionat femeia, cu speranţă şi blândeţe în glas, examinându-l neîntrerupt pe băiat cu privirea. Te cheamă Eugen, aşa am înţeles, nu? i-a pus ea întrebarea mai mult să poată începe dialogul.  
- Da, aşa mă cheamă si vream să vă rog...  
- Lasă! Mă rogi mai încolo. Mergi şi spăla-te şi să te văd dacă pot sa te mai oblojesc puţin, că nu-mi place cum arăţi. Părinţii tăi ştiu pe unde ai fost şi ce ai păţit?  
- Nu ştie nimeni şi tata o să se supere când i-oi spune.  
- Aha! Că mama ta o să se bucure, sărmana de ea. Pe ea n-o pui la socoteală...  
- Mama..., mama nu stă cu noi. E o poveste mai lungă...  
- Lasă! Mi-i spune cândva. Hai, mergi la baie că acu e ceaiul gata! O să-ţi pun două ochiuri şi să văd ce mai am pe aci că ţi-o fi şi ţie foame. Si mie îmi e. Hai!  
Au mâncat în tăcere şi parcă le era jenă să ridice capul şi să-şi ridice ochii din farfurii ca să se vadă. Alina ar fi dorit să-i arunce o privire de încurajare, dar simţea din privirea mamei că ar fi dojenit-o pe loc, de faţă cu el. Nu i-ar fi convenit.  
După ce au băut cafeaua, slabă, fără gust şi aromă, Eugen le-a mulţumit şi a vrut să plece. S-a opus mama Alinei, destul de hotărâtă.  
- Să te văd întâi, că m-oi pricepe şi eu la câte ceva! Să văd ce ai, băiatule, că nu-mi place cum arăţi. O fi ceva rupt în tine. O să te duc la spital să...  
- Nu! În niciun caz, doamnă, vă rog! Trebuie să ajung acasă. Tata nici nu...  
- O să ajungi şi la tac' tu ăsta care nu ştie pe unde umbli, băiatule, dar, până ajungi, să vedem dacă te ţin picioarele. Te-ai uitat în oglindă? Te-ai văzut în ce hal eşti? Nu mai fă pe viteazul cu mine că am mai văzut eu ca tine şi nu m-am speriat…  
 
Când Lucica, mama Alinei, a intrat cu el în dormitor, fata s-a furişat în încăpere, a luat hainele băiatului, a căutat o perie de scânduri şi a intrat cu ele în baie. A avut ce freca! Spăla de zor, cu ochii înlăcrimaţi. Intuia prin ce trecuse purtătorul acestor haine pline de tină că doar şi ea fusese în miezul evenimentelor. Simţea şi acum larma îngrozitoare întreţinută de vuietul tancurilor ce acoperea pocnetul gloanţelor, păcănitul asurzitor al mitralierelor, ţipătul sfâşietor al tinerilor îngroziţi de impactul armatei asupra populaţiei şi parcă toate acestea n-ar fi fost de ajuns, totul era învăluit în praf şi fum înecăcios.  
Văzuse cu ochii ei şi încă mai simţea pe trup forţa loviturilor şi îmbrâncelilor…  
Încă nu se dezmeticise şi respira greu, ca atunci când alerga şi se târa pe străzi cu groaza întipărită în sufletul ei curat. Mai avea timp să se întrebe şi să hotărască ce va povesti şi ce va ascunde la şcoală, în faţa profesorilor curioşi şi a colegilor de clasă. Era elevă în ultimul an de liceu şi se temea că nu va putea termina şcoala din cauza evenimentelor la care participase cu sau fără voia ei. Nu era premiantă, dar nici codaşă. Se statornicise, în toţi anii de liceu, pe undeva în jurul mediei 8,40, deşi mulţi colegi şi chiar câţiva profesori afirmau că nota nu reflectă adevărata ei pregătire. O considerau superioară acestei valori. Poate că era prea emotivă şi nu se anunţa la toate dezbaterile. Se ruşina când ea cunoştea şi putea trata o problemă pe care întreaga clasă se chinuia să o înţeleagă...  
A luat fierul de călcat, aţă si ac de cusut si s-a aşternut la treabă cu mintea învolburată de întrebări fără răspunsuri.  
Alături se auzeau frânturi de vorbe. Mama ei se pricepea al naibii de bine să intre în sufletul oamenilor. Şi a intrat şi în sufletul lui Eugen, pe nesimţite, cu prietenie şi cu o bunătate ce erupea din ea prin vorbe şi gesturi, prin priviri şi înţelegere matură, ocrotitoare, de femeie-mamă.  
S-a mulţumit să afle unde este situat Service-ul auto în care lucra tatăl băiatului şi cum îl cheamă. Altceva, cel puţin în acele momente, părea că nu o interesează şi Eugen nici nu şi-a dat seama cât şi ce anume a povestit despre familia sa....  
 
Mama lui era învăţătoare. A fost educatoare la o grădiniţă, a făcut o serie de cursuri la fără frecvenţă, a susţinut mai multe examene şi a reuşit să avanseze. Din nefericire, acest salt profesional a născut marele necaz al familiei!  
După vreo doi-trei ani, a devenit mai pretenţioasă. Se îmbrăca mai atent şi nu prea mai era mulţumită de faptul că soţul ei repara maşinile vecinilor de scară şi pe ale altora din cartier, unii dintre ei fiind părinţi ei elevilor săi. Sublinia şi reproşa, de la un timp, că ea este o doamnă şi el se milogeşte de ei pentru un ciubuc la întreţinerea ori repararea maşinilor deşi, între noi fie vorba, el era mai respectat. Lucra cu multă seriozitate şi nu se apuca niciodată de treabă dacă nu era convins că are condiţii să o facă de calitate. Era specialist în reglaje. La frâne, la ambreiaj, la carburator. Mai schimba ferodourile pe saboţi, mai regla o frână de mână ori schimba un cablu de ambreiaj sau rulmentul de presiune ori demonta carburatorul şi-l curăţa, punea iarna antigel în instalaţia de răcire si multe altele, de care unii proprietari habar nu aveau. "Dacia" era o maşină accesibilă pentru "Nea Petrică", uşor de întreţinut şi de exploatat, iar el avea mare drag de ea că era româneasca.  
Dragostea lui de meserie l-a determinat pe Eugen să se încadreze legal la aceeaşi unitate de reparaţii, după absolvirea liceului industrial, chiar dacă profilul era cu totul altul. Lucra adeseori cu tatăl lui, pe trotuar ori la service, într-un loc de parcare ori pe vreun teren viran din apropiere, încă de pe vremea în care era elev şi începuse să-i placă. Se specializase în instalaţia electrică si lucrări de tinichigerie. Nu era maşină tamponată să nu-l atragă şi să nu pună mâna pe ea, să constate gravitatea urmărilor impactului şi posibilitatea îndepărtării urmelor fără să se schimbe componentele. Îndrepta tabla cu multă îndemânare, sufla cu grund si antifon, acoperea cu chit şi-l finisa până la lustru încât, după vopsire, nu se mai cunoştea nimic. Părea ca nouă.  
Şi cât de mult îl apreciau proprietarii pentru asta! Era mult mai ieftină şi de calitate lucrarea la băiatul acesta grijuliu...  
 
Nea Petrică nu era în apele lui şi nimic nu-i convenea. Ştirile veneau pe bandă rulantă şi nu ştia ce să mai creadă. Nu lucrase nimic, îngrijorat ca băiatul nu dormise acasă şi nu ştia unde este. Întotdeauna îl anunţa că întârzie ori că nu vine în vreo noapte. Se perpelea în salopetă cum se perpelise şi acasă după miezul nopţii.  
Nici ceilalţi nu lucrau. Vorbeau în şoaptă, cu teamă. Îşi puneau întrebări şi nu găseau răspunsuri la toate. Unii plecaseră spre centru. Destul de departe. Service-ul era pe Voiniceni, aproape de intersecţia Bd.-ului Leontin Sălăjean cu Călăraşilor.  
Era aproape de prânz şi nici-un şef nu intra prin secţii.  
O femeie îl căuta pe nea Petrică...  
- Dumneata eşti?  
- Apăi, eu, dacă mă cauţi pe mine! Cine eşti mata?  
- Nea Petrică... eu vin în numele băiatului dumitale, Eugen, ca să...  
- Ce treabă ai mata cu băiatul meu, femeie, că-i poţi fi aproape mamă, după cum te văd?!  
- Nea Petrică, aude lumea şi este ruşine şi, Doamne fereşte, că te gândeşti la prostii! Ai răbdare şi asculta-mă oleacă...  
- A dormit cu mata şi acum vrei să...  
- Omule, taci şi asculta-mă! Nu mai vorbi tâmpenii, că te bate Cel de sus! Ai băiat cuminte, dumneata văd că o iei razna şi…  
- Unde e? Îl omor în bătaie! Eu l-am făcut, eu l-am crescut şi eu îl omor! Să-mi facă el mie una ca asta într-o noapte care a dat peste cap o ţară şi eu să nu ştiu de el? Ţi-a plăcut că e cuminte, hai?!  
- E rănit, omule! şopti Lucica înghiţând în sec şi privind temătoare în jur.  
- Ce? Cum? Unde, femeie? Spune odată!  
- Spun tot, că trebuie să ştii, dar hai la un loc mai ferit că, Doamne fereşte! Cine aude ne poate face rău şi nouă şi băiatului dumitale şi n-o să ne fie bine, omul lui Dumnezeu.  
Nea Petrică, fără sânge în obraz şi speriat de cuvintele femeii, o trase de cot spre un hol dinspre magazia de piese de schimb, pe unde numai vântul mai trecea pe sub uşi, îşi aprinse cu greu o ţigară care-i cădea printre degetele ce-i tremurau şi o îndemnă pe femeie să vorbească:  
- Da spune odată, femeie, că fac explozie!  
A ascultat toate cele povestite de femeie punându-şi răbdarea la grea încercare. Scrâşnea din dinţi cu fălcile strânse, îşi freca mâinile în neştire şi îşi fremăta picioarele pe loc, de parcă ar fi fost în alergare, să poată fi atent şi să nu întrerupă relatarea…  
 
Cu toate insistenţele Alinei, Eugen nu se putea odihni. Asculta atent ştirile la radio şi la televizor, atât cât se dădeau. Era neliniştit şi fierbea de furie că nu poate fi acolo. Hainele se uscaseră aproape de tot şi Alina le aranjase destul de bine cu acul şi fierul de călcat, dar băiatul începu să-şi dea seama că nu-l ajută puterile sa meargă la Piaţa Palatului.  
Când se anunţa ştirea că ministrul Milea s-a sinucis, uşa apartamentului se deschise la perete şi Lucica îi făcut loc lui Nea Petrică să intre primul. El a auzit finalul acestei ştiri şi a strecurat printre dinţi:  
- S-a sinucis, pe dracu! Nu-i lucru curat, oameni buni. Armata s-a retras, e cu noi, cu oamenii. De ce să se împuşte el?... Tu unde mama dracu' ai fost, mă?! Ti-am spus, mă, sa nu te bagi? Paştele mă-tii de neisprăvit...  
- Tată, eu am...  
- Să nu aud nimic! Vorbim noi, acasă... Hai! Îmbracă-te şi mulţumeşte acestor femei c-au avut milă de tine!  
Cele două femei rămăseseră încremenite, tăcute şi dezaprobatoare în priviri, dar nu îndrăzneau să intervină. După câteva minute, timp în care nea Petrică ciulea urechea la televizor şi Eugen îşi luase lucrurile şi plecase la baie, Lucica îndrăzni să i se adreseze cu vocea ei blândă:  
- Nu rămâi sa bei o cafea, până una alta, să vedem ce se mai întâmplă?  
- Oi rămâne, ca vreau să-mi spună şi mie fătuca asta cum a fost...  
La bucătărie era mai cald şi mirosea frumos. S-au aşternut la vorbă, după ce au dat televizorul mai tare să-l audă de acolo. Fata povestea încet, cu pauze în care i se înnoda vocea şi îşi ştergea lacrimile. Când povestea că a văzut cu ochii ei gloanţele şuierând şi ricoşând din caldarâmul plin de sânge, nea Petrică s-a ridicat în picioare şi, acuzând oboseala din cauza unei nopţi albe şi pline de griji, si-a scos batista şi, vădit jenat, şi-a şters lacrimile ce curgeau încet pe obraji în pofida voinţei lui de a nu se manifesta.  
Bărbatul din el ceda tensiunii la care era supus tatăl copilului ce văzuse moartea cu ochii. A încercat să spună ceva, dar cuvintele s-au oprit într-un geamăt scurt ca un oftat prelung, venit din străfundul rărunchilor, mai grăitor decât cuvintele...  
- Fuge! Fuge Ceauşescu, veniţi să vedeţi! Vocea lui Eugen, încărcată de emoţie şi bucurie, le întrerupse povestirea şi alergară în micuţa sufragerie, la televizor. Priveau şi ascultau în tăcere. Nea Petrică sparse liniştea cu vocea lui dură şi plină de obidă:  
- Fuge pe dracu să-l pieptene! Unde să fugă, fraţilor? Asta e răpire, nu este fugă. Ascultaţi-mă pe mine! L-au înfricoşat si l-au îmbrobodit că-l salvează. Îl duc să-l judece ăştia, cine ştie pe unde, ca să nu-l omoare oamenii!  
- Si ce se va alege de noi după aia?  
Vocea femeii se frânse şi îşi trase fiica lângă ea, protejând-o de un pericol ce încă nu se vedea, nu se cunoştea, dar se simţea plutind în aer.  
- Ce să se aleagă? Ne vedem de treburi că sunt planurile făcute, fraţilor. Ne facem capitalişti. Asta ne facem! izbucni cu voce puternică nea Petrică. Scăpăm de ăştia şi ne iau alţii în primire. Noi tot cu munca, ascultaţi la mine!  
Au mai privit la televizor, au mai ascultat la radio şi după vreo oră s-au ridicat să plece. Şi-au luat rămas bun fără a-şi ascunde îngrijorarea ce li se citea în priviri şi au promis să se mai vadă. Lucica îşi dădu cu părerea că Eugen n-ar părea să aibă ceva rupt dar că, după atâtea lovituri primite, probabil durerea va persista încă vreo câteva zile şi din cauza aceasta ar trebui să nu facă efort în perioada următoare.  
Cu toate rugăminţile băiatului de a trece prin Piaţa Palatului, tatăl s-a opus hotărât şi au mers acasă. I-a fost teama să-l ducă la policlinică să-i scoată un certificat medical pentru scutire la serviciu. Nu ştia ce întorsătură pot lua evenimentele. Nu mai avea încredere în nimeni. Ştia el multe. Să nu-i sperie, a motivat că medicii sunt ocupaţi cu răniţii. "Trebuie să se ocupe şi de ăştia cineva", gândea nea Petrică, intuind că sunt mult mai mulţi decât se anunţă la televizor. Adevărat, nu bănuia ca vor fi şi alţii în zilele următoare...  
 
Au fost zile de groază până la Crăciun şi în zilele de Crăciun, după executarea dictatorilor Ceauşescu. Domnea încă haosul şi nu ştiai de unde vine un glonţ rătăcit şi cine-l scăpa cu precizie (!), după cum se vedea la televizor...  
Eugen şi Alina s-au întâlnit a treia zi de Crăciun. Ziua. Noaptea nu aveau curaj să meargă pe stradă. Se priveau şi vorbeau ca doi prieteni vechi ce se cunoşteau de mulţi ani. Numai despre evenimente şi despre sănătate. Nu se priveau ca băiat si fată. Nici nu le trecea prin gând şi nu-şi puneau problema că între ei este o diferenţă de cinci ani. Întâmplările tragice prin care trecuseră i-a apropiat ca prieteni, ca oameni şi atât.  
Alina nu avusese vreodată prieteni. Doar colegi. Au stabilit să se vadă până la anul nou, dar şi după aceea. S-au ţinut de cuvânt amândoi. Niciodată nu întârzia vreunul şi se luminau la faţă când se vedeau.  
După ce ajungeau acasă, fiecare se gândea la celălalt cu duioasă grijă, întrebându-se cum a ajuns, dacă a avut probleme, dacă se simte bine, dacă s-a odihnit. Apoi, fiecare îşi vedea de ale lui. Era prea mare tensiune în viaţa fiecăruia şi a celor din jur ca să mai aibă timp de alte gânduri.  
Doar noaptea, înainte de a adormi, Alina îşi lua perna în braţe şi se întreba nelămurită ce este cu ea şi cu neliniştea pe care nu o înţelegea şi pe care o simţea cuprinzând-o tot mai mult. Nu i se mai întâmplase asta, şi se pomenea întrebându-se dacă Eugen o privea ca pe o fată sau numai ca pe un prieten. Nu că ar fi dorit neapărat, dar era în ea un ceva, o frământare lăuntrică, împletită cu o dorinţă la fel de nelămurită, amestecata cu o emoţie crescândă, pe care nu o putea controla. Si, pentru că nu era sigură de nimic şi încă nu-si găsea răspunsuri, nu încerca să se destăinuie şi să ceara mamei sprijinul.  
Îşi lua sânii micuţi în mâini, îi măsura cu privirea şi palmele făcute căuş si le urmărea linia sinuoasă, comparându-i cu ai unor colege care aveau prieteni şi povesteau cum erau mângâiate şi sărutate. De la sâni, cobora încet cu palmele în cercetarea mijlocului subţirel şi a coapselor frumos conturate şi integrate în linia generală a trupului ei delicat şi mlădios. Mulţumită, strângea perna cu putere în braţe si adormea cu gândul la el...  
 
Pentru Eugen era mult mai uşor. Nu avea timp să se gândească la asemenea "copilării", cum le numea el mai în glumă ori mai în serios. Pleca obosit de la lucru, mai peticea şi prin cartier câte ceva şi noaptea îl găsea deja obosit în pat. Se mai întâlnea şi cu câţiva prieteni care trecuseră, ca şi el, prin momente de groază la baricada de la Inter.  
Nu povestea nimănui despre "îngerul lui protector", cum o numea pe Alina doar în gândul său, chiar dacă era văzut cu ea pe stradă. Era un subiect tabu. Doar nea Petrică ştia că se întâlneşte cu ea şi mustăcea discret când îl anunţa băiatul că pleacă la întâlnire. O îndrăgea pe fata asta curajoasă care-l ajutase pe fiul său în momente şi împrejurări la care mulţi alţii ar fi dat bir cu fugiţii.  
Eugen ştia ce înseamnă o femeie. Cunoştea femeia în intimitate. Chiar trecuse prin mari emoţii când o fostă clientă la Autoservice l-a anunţat că este gravidă. Era măritată cu un marinar şi cam zece luni pe an era fără bărbat. Nu-şi putea permite să păstreze copilul pentru că nu era conceput în vremea prezenţei soţului acasă.  
- Stai liniştit că-l fac şi pe ăsta mic "marinar" până să vină "amiralul" acasă, i-a spus ea lui Eugen, distrându-se pe seama lui. Avea bani, nu-şi făcea probleme, dar Eugen, din clipa aceea, a hotărât să rupă relaţia cu ea, chiar dacă era convenabilă.  
Pe Alina nu o sărutase niciodată şi părea că nici nu-şi propusese s-o facă. O încuraja să înveţe, să nu neglijeze şcoala şi discutau evenimentele politice şi transformările sociale ce le puteau sesiza ei ori le aflau la ştiri. Îşi dădeau mâna aproape ca între bărbaţi, chiar dacă uneori simţea plăcerea să i-o reţină mai mult. Era aşa de micuţă şi catifelată încât se temea s-o strângă prea tare şi păstra cu grijă căldura, mirosul şi forma ei în palma sa bătătorită, poate prea aspră, bărbătească.  
Nu punea la socoteală câteva pupături pe obraz la despărţire, destul de reţinute şi nu vedea nici cum roşeşte Alina în acele momente. S-ar fi întrebat, poate, care era izvorul acestei reacţii pe care biata fată nu ştia cum s-o ascundă...  
 
Se întâlneau cam de două ori pe săptămână până la sărbătorile de Paşte la care, nea Petrică si fiul, au fost invitaţi la masă de Alina, în numele mamei sale. Nea Petrică, în ciuda faptului că-l ştia lumea ca fiind puţin ursuz, s-a bucurat când Eugen i-a transmis invitaţia şi dimineaţa, în prima zi de Înviere a Domnului, a ajuns printre primii la biserică, bărbierit proaspăt, îmbrăcat în singurul lui costum bun, să-i mulţumească Domnului Isus Hristos pentru sănătatea fiului şi să aducă acasă pâine sfinţită. Nu a mâncat nimic la întoarcere. A pus câteva ouă roşii într-o pungă de plastic, un cozonac cumpărat de la brutăria din apropiere şi o sticlă de vin bun, la trei sferturi, pe care o păstra de la un client. Nerăbdător, dar aparent liniştit, îl întreba pe Eugen, din cinci în cinci minute, care este ora de plecare în vizită...  
 
Va urma  
Referinţă Bibliografică:
DARUL DE CRĂCIUN (1) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1450, Anul IV, 20 decembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!