Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Cornelia Păun         Publicat în: Ediţia nr. 1918 din 01 aprilie 2016        Toate Articolele Autorului

Dr. Cornelia Păun Heinzel: ”Slujitorul diavolului”
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Dr. Cornelia Păun Heinzel: ”Slujitorul diavolului” 
  
Era o dimineaţă îngrozitoare, cu ploaie, fulgere şi trăznete. 
  
O femeie opri pe marginea arăturii ce aparţinea tarlalei CAP-ului din zonă. Era Frusina Olabă, o femeie de vreo treizeci şi cinci de ani ce trecea prin sat, spre comuna vecină. O apucaseră durerile facerii şi era singură, pe câmp. Nu avea cine să-i dea ajutor şi nici nu dorea acest lucru. Doar ţinuse ascunsă sarcina atâtea luni, să nu ştie nimeni, pentru a nu ajunge de râsul satului. O durere cumplită o măcină, apoi se auzi un ţipăt sălbatic. Femeia căută ceva tăios în jurul său, pentru a tăia cordonul ombilical. Apoi plecă încet, ţinându-se cu mâna de burtă. 
  
Satana îşi îndreptă atunci ochii spre pământ şi spuse vesel slujitorului său, Michiduţă: 
  
-S-a născut un om de al nostru, frate ! Mergi să-l salvezi! 
  
Imediat au apărut, ca din senin, nişte ţărani cooperatori care pliveau de buruieni terenul aflat în apropiere. Unul dintre ei întrebă mirat: 
  
- Fârtaţi, văd eu bine ? În fâneaţă se smiorcăie un prunc. 
  
- Ba, Ioane, cred că zărit-ai bine. Chiar e un copilaş. Şi plânge de mama focului. Trebuie să-l ducem urgent la orfelinatul din sat. Oare ce netrebnică l-a părăsit aici, în câmp ? Putea să-l mânânce vreo lighioană sălbatică, răspunse altul. Îi vom spune Doru, să ştie că există cineva în lumea asta, căreia să-i fie odată şi odată dor de el. 
  
Zilele următoare, sătenii aflară cine este femeia, care a născut la marginea drumului şi cum se numeşte. 
  
Bebeluşul odată adus la orfelinat, atrăsese în jurul său copiii, care au venit să-l vadă şi să-l necăjească ca nou venit, după cum era obiceiul locului. 
  
Scaraoţchi privi de sus scena şi spuse imediat lui Michiduţă: 
  
- Mergi şi ajută pe micuţul nostru omuleţ ! 
  
Şi copiii, cu mâinile întinse în leagănul lui Dorel, simţiră deodată, cum mâna bebeluşului se măreşte, se întinde, le cuprinde pe ale lor şi le strânge cu o putere incredibilă, ca într-o menghină, încât le dădură lacrimile la toţi. Atunci ei îşi retraseră mâinile ca opăriţi şi din ziua aceea nimeni nu l-a mai necăjit pe Doru. 
  
Băiatul crescu la orfelinatul de la marginea satului. Ca oricărui copil îi plăceau mult dulciurile şi ar fi făcut orice să aibă parte de cât mai multe. Şi într–o zi avu ideea ca atunci când vine maşina cu alimente, să fure tava cu prăjituri şi cutia cu bomboane, să le savureze într-un loc retras, necunoscut de nimeni. Apoi se duse şi pârâ pedagogului că a văzut cum Alin, colegul său de cameră, un băieţel blond şi slăbuţ a furat dulciurile şi le-a mâncat singur. 
  
- Aceasta este cutia, spuse Doru arătând ambalajul rămas de la bomboane. Băieţelul a fost aspru pedepsit fără a şti ce lucru rău făcuse. De atunci, Doru repetă faza, dând vina pe alţi colegi, pe care îi pâra pedagogilor, pe la spate. De la zi la zi devenea mai expert în înscenări şi îşi îmbogăţea arsenalul de răutăţi. 
  
Băiatul era însă cam retras şi singurul său prieten era un călugăr de la schitul din vale. 
  
Într-o zi, acesta îi spuse: 
  
- Am la mine, acasă, în chilie, nişte bomboane de ciocolată. Nu vrei să-ţi dau şi ţie câteva ? 
  
Doru a fost încântat de invitaţie. Şi amândoi au luat-o încet, pe drum, spre mănăstire. Alături erau chiliile călugărilor. Intrară în ultima încăpere, aflată la capătul culoarului, într-un intrând ascuns, de parcă ar fi fost camuflată. 
  
- Păşeşte fără frică, îi spuse bărbatul deschizându-i uşa camerei. 
  
Băiatul pătrunse nerăbdător, câutând cu ochii bomboanele ce i-au fost promise. 
  
- Unde sunt, unde sunt nene ? îl întrebă el stăruitor. 
  
- Trebuie să fii copil ascultător, îi spuse omul în timp ce îi dădea jos pantalonii. 
  
Întinde-te apoi pe burtă, pe patul meu. Şi îi aduse în dreptul feţei cutia de bomboane. 
  
În timp ce savura prima bomboană delicioasă de ciocolată, Doru simţi cum călugărul îl mângâie delicat pe spate, pe întreg corpul, îl sărută şi... apoi simţi o durere cumplită ! 
  
Băiatul dori să ţipe, dar o mână îi astupă gura şi îi introduse o altă bomboană în ea. 
  
-Restul poţi să le iei cu tine, la orfelinat, îi spuse omul. 
  
Doru veni la călugăr şi săptămânile următoare. Primea în continuare bomboane şi nu mai simţea nicio durere, când acesta repeta, faza petrecută la prima vizită. Observă chiar că începea să-i placă, ceea ce-i făcea omul. De atunci, se apropie de bărbat din ce în ce mai mult şi totodată de religie, care începu să facă parte din viaţa sa. 
  
La orfelinat, Doru nu se înţelegea cu băieţii, iar cu fetele nici atât. 
  
Într-o zi apăru cineva nou în viaţa sa, o fetiţă abandonată. Doru o plăcu din prima clipă. Îl atrăgea la nebunie aspectul ei băieţesc, cu părul tuns scurt, negru, cu cârlionţi mici, cu dantura din faţă ieşită în afară, ca şi cum ar avea bot, foarte slabă şi cu pielea închisă la culoare. Părea un băieţel negru, subnutrit din Africa, ca cei prezentaţi la programele de ştiri ale televiziunilor. Sica se numea fata şi deveni de atunci prietena lui cea mai bună. 
  
Doru mergea în continuare şi pe la Daniel, călugărul. Într-o zi, o duse şi pe Sica la el. 
  
- Dacă vrei bomboane de ciocolată, te duc eu într-un loc, unde putem mânca în voie, câte dorim. 
  
Bărbatul le deschisa uşa chiliei mirat. Nu se aştepta la aşa o vizită. 
  
- Este prietena mea, Sica. Vrea şi ea bomboane şi poţi să-i faci şi ei ce mi-ai făcut mie, că este de acord, fără a se împotrivi, spuse băiatul. 
  
Călugărul nu stătu mult pe gânduri. Propunerea era extrem de tentantă pentru el. Şi avu surpriza să vadă că fata într-adevăr îndura orice, fără a schiţa cel mai mic gest de împotrivire, fără a scoate vreun zgomot. Se vedea că era obişnuită cu agresiunile de orice fel. 
  
După câteva luni, o familie veni la centru să înfieze o fetiţă. Oamenii o plăcură mult pe Sica şi au luat-o imediat cu ei. Din ziua aceea, Doru nu o mai văzu niciodată. 
  
Suferi în taină şi se apropie mai tare de călugăr, care i-a fost alături, să-l consoleze. 
  
Curând, băiatul termină clasa a opta în sat şi trebuia să meargă la liceu. 
  
Partidul comunist îl înscrise la un liceu industrial cu specific auto, din oraşul vecin. A fost cazat la căminul unităţii şcolare. Doru a devenit astfel, pasionat de autoturisme. Visa să posede un Peugeut, ultimul tip, cu care să alerge diavoleşte, pe autostrăzi. 
  
Fiind orfan, a intrat imediat în atenţia tovarăşilor, care l-au înscris în U.T.C. şi l-au recrutat apoi ca turnător, colaborator al Securităţii. 
  
- După ce îţi iei bacalaureatul, vei merge la facultate ! Te ajutăm noi! îi spuseră activiştii de partid. Şi-l înscriseră la singura Universitate existentă atunci în judeţ, la specializarea „Autovehicule rutiere”. 
  
Cu o notă de cinci se putea intra acolo fără probleme şi chiar şi în timpul anilor de studii era mai uşor comparativ cu celelalte facultăţi inginereşti. Se obţineau mai facil notele de trecere la examene. 
  
Doru, reuşi să finalizeze, ca aproape toţi colegii săi de promoţie, cu medie mare. Începând din anul doi, la majoritatea disciplinelor se studiau aspecte legate de autovehicule şi nu era prea complicat, pentru un om pasionat de ele, a învăţa cât mai mult despre acestea. La absolvire, Doru a fost repartizat la un Institut de cercetări de pe lângă marea Uzină de autocamioane din municipiu. 
  
Lucra în continuare pentru Securitate. 
  
Într-o zi, tovarăşii îi făcură o propunere care-i schimbă viaţa. 
  
- Dorim să te căsătorim. Cred că ţi-am găsit perechea ideală, o fată de-a noastră, talentată, la fel ca tine într-ale pârâtului. Vei avea locuinţă, căci vei locui la femeie şi noi te vom ajuta în schimb, să promovezi. Avem nevoie de cineva, să ne spună ce fac profesorii din interiorul Universităţii. Avem pentru tine un post de asistent universitar. 
  
- Dar este foarte greu, spuse Doru. Numai colegii mei care au terminat pe primele locuri au primit astfel de posturi. 
  
- Nu trebuie să-ţi faci griji. Nu trebuie să dai niciun concurs. Te punem noi, direct în post. Tu nu ai de făcut decât să pârăşti conştiincios, toţi colegii de la catedra de Organe unde este şef, eminentul profesor universitar Fundulea. 
  
Şi în curând, Doru o întâlni pe aleasa inimii sale. Dar ce surpriză ! Fata era exact ca Sica, iubirea sa din copilărie. Semăna cu un băieţel negru, subnutrit din ţările africane, aşa cum erau prezentaţi la emisiunile de ştiri, de televiziune. Avea ochelarii cu dioptrii, capul ca o minge de oină, cu părul foarte scurt, negru, cârlionţat, cu dantura ieşită puternic în exterior ca şi cum ar avea bot, cu pielea închisă la culoare. 
  
Orice om care o studia, rămânea uimit de hidoşenia femeii. La o femeie urâtă, dacă o studiezi cu atenţie, găseşti şi aspecte atrăgătoare şi poate părea, din anumite puncte de vedere, chiar frumoasă. Pe Mona însă, studiind-o, te mirai cum de natura a zămislit o astfel de sluţenie. În plus, în timp ce vorbea, tânăra se strâmba înfiorător, urâţindu-se mai mult. Femeia era un Quasimodo feminin, în carne şi oase. 
  
Doru însă a fost fascinat de ea complet şi se îndrăgosti la nebunie. 
  
Femeii îi plăcu mult tânărul negricios de înălţime medie, cu faţă de ţărănel ardelean. 
  
Căsătoria le aduse rapid şi primele victorii. Securitatea îl numi pe Doru, aşa cum îi promisese, în postul de asistent la Universitate. Acolo putea să-şi satisfacă pe deplin plăcerea de a face rău, de a inventa tot felul de grozăvii despre colegii săi din Universitate, pentru ca aceştia să intre în vizorul Securităţii şi a li se opri promovarea profesională meritată. Această plăcere era împărtăşită din plin cu Mona, care făcea exact acelaşi lucru cu cunoscuţii săi de la întreprinderea la care lucra. 
  
Tinerii îşi povesteau isprăvile, se bucurau împreună de drăciile făcute şi îşi dădeau reciproc idei, pentru a concepe şi realiza fapte cât mai perverse. 
  
Revoluţia veni curând şi activitatea la Securitate a tinerilor a fost răsplătită din plin. 
  
Mona a fost numită direct ca inspector pentru Disciplinele tehnice, din simplu inginer. Devenise persoana care distribuia posturile profesorilor ingineri din întregul judeţ. Şi bineânţeles că nu o făcea gratuit. Nu mai exista controlul sever din socialism. Putea face absolut orice vroia. Şi de bani avea nevoie, pentru Doru al ei, care, ambiţios de fel, cum era, dorea să promoveze. Şi fără doctorat, nu putea face acest lucru. 
  
Erau primii ani după revoluţie şi locurile la doctorat erau extrem de puţine. Nu putea nimeni să ia doctoratul, dacă nu făcea ceva inedit, dacă nu inventa ceva original. Nu exista situaţia să copieze vreunul dintre doctoranzi şi nici să îi facă altcineva lucrarea, întrucât era ceva greu de realizat şi nimeni nu s-ar fi încumetat s-o facă, pentru că nu ar fi putut face invenţii pe bandă rulantă. 
  
Ca inspectoare, Mona putea pune la cale şi îndeplini cele mai diabolice scenarii, cu profesorii care îi erau superiori ca pregătire, pentru a distruge concurenţa, folosindu-se de subalternii săi, care-i îndeplineau necondiţionat, orice cerinţă. 
  
Profesorii au ajuns să treacă prin întâmplări, de parcă ar fi fost prizonieri, într-unul din Cercurile lui Dante, iar Mona ar fi fost unul dintre dracii înfiorători care-i chinuiau. 
  
Doru, în catedră, după revoluţie făcea de zor planuri, pentru a scăpa de colegii mai bine pregătiţi decât el. Mai ales că, nu era într-o catedră cu specific de Autovehicule rutiere, specializarea pe care o absolvise el. Se folosea de unii studenţi, cărora le promitea avantaje şi îi punea să facă reclamaţii despre profesorii din catedră, ce-i erau colegi. 
  
Conferenţiarul Andreescu, un adevărat profesionist a făcut comoţie cerebrală, în urma plângerilor avute, tot încercând să dovedească neveridicitatea celor scrise. Iar doamna lector Popa a ajuns în ultima fază, bolnavă de cancer. În urma şicanelor, conferenţiarul Antonescu, plecat cu o bursă în străinătate, nu se mai întoarse de acolo, gândindu-se la înscenările pe care le avea de îndurat la facultate. O pereche de lectori, nu puteau intra în sălile de laboratoare să-şi ţină cursurile. Doru, împreună cu femeile de serviciu, le închideau încăperile şi spuneau că nu se găsesc cheile. Tinerii au părăsit ca urmare universitatea şi şi-au înfiinţat o firmă particulară de computere, dar care nu a rezistat mult timp. 
  
Scăpase Doru aproape de toţi cei care reprezentau pentru el un pericol, din punct de vedere al posibilităţii sale de promovare. Dar bărbatul nu renunţă la obicei. Întotdeauna găsea cu plăcere o persoană căreia să îi însceneze ceva diabolic, pentru ca el să fie satisfăcut când aceasta suferă. 
  
Mona, soţia sa strânsese o sumă foarte mare de bani pe posturi. Putea plăti pe oricine, oricât. Iar Doru era foarte apropiat de şeful său de catedră, iubitor de băieţi tineri, domnul Fundulea. Avea soţie şi copii profesorul, dar acest fapt nu reprezenta niciun impediment pentru el. Dimpotrivă, era un paravan ideal. 
  
Atracţia fizică reciprocă, pasiunile comune, suma imensă de bani primită de profesor de la doctorandul său, îl determină să-i dea chiar teza sa personală, pentru a copia din ea şi a-şi face Doru propria teză de doctorat. Singur nu s-ar fi descurcat să o conceapă. 
  
Mona strângea în continuare bani în neştire, din posturile de profesori, pe care le distribuia. Trebuia să plătească promovarea lui Doru, din asistent în lector universitar, conferenţiar şi apoi profesor. 
  
Suma plătită rectorului, domnul Chirulescu, a fost atât de mare, încât acesta încântat îl trecu direct profesor universitar. Şi cu o nouă plată, ajunse Doru să conducă chiar el, la doctorat, pe alţii. Nu exista însă post liber, în catedră, de profesor universitar. 
  
Atunci Doru auzi de Paporniţă, şeful de catedră de la nou înfiinţata “Facultate de Electronică” care pentru bani, făcea orice. Angajase numai cadre didactice cu alte specialităţi, în catedră, pe bani grei. Şi de aşa ceva nu ducea lipsă domnul Olabă. 
  
Mona era în continuare inspectoare şi postul ei era un izvor nesecat de bani. Ajunse astfel Doru profesor universitar la Electronică, deşi era inginer mecanic. Dar cu banii orice e posibil în ziua de azi iar specializarea postului, la universitari, nu trebuie să fie aceeaşi cu cea absolvită, fiind autonomie! 
  
La scurt timp, Mona a fost schimbată din funcţie, postul fiind preluat de un maghiar excroc, inginer de lemn. Doru însă nu mai avea nevoie de finanţare. Ajunse el cel care mânuia sume mari de bani, pentru că fusese numit între timp şef peste proiectele de cercetare internaţionale ale Universităţii. De acolo putea scoate cu nemiluita bani, pe care-i împărţea cu febleţea sa, domnul Fundulea, de care era în continuare nedespărţit. Iar la studenţi, avea tariful fixat pentru promovarea fiecărui examen. 
  
Învârtelile diavoleşti şi banii obţinuţi din proiecte şi de la studenţi, facilită domnului Fundulea accesul şi numirea sa în postul de rector. Şi bineânţeles că dorea a numi pe Doru ca mâna sa dreaptă. Trebuia însă să scape de doamna Lerea, o femeie ambiţioasă, conştiincioasă, în vârstă, care ocupa postul de prorector. 
  
Doru se linguşi pe lângă secretara femeii şi îi dădu să-i strecoare prorectorei, substanţe, în cafeaua băută zilnic la birou, încât aceasta nu mai ştia ce face. Încurca actele, proiectele şi făcea continuu gafe. Doru şi domnul Fundulea se distrau teribil pentru că erau singurii care ştiau ce se întâmplă. 
  
Rectorul o chemă într-o zi, pe doamna Lerea, în biroul său şi îi spuse: 
  
- Vârsta îşi spune cuvântul. Varianta de a scăpa de toate greşelile făcute este să demisionaţi urgent. 
  
Iar Fundulea numi rapid, în loc, pe Doru. Împreună deveniseră un cuplu imbatabil. Chiar Scaraoţchi ar fi fost invidios pe aşa o pereche diavolească. Oamenii incomozi din jurul lor dispărură rapid, distruşi de cei doi. Cădeau victime toţi, unul după altul iar ei se îmbogăţeau tot mai mult, mai rapid şi deveneau mai malefici, căci pasiunea după bani, acum când posedau atâta bănet, dispăruse şi le rămăsese doar aceea de a face rău. Mai cooptaseră şi un fost student de-al lor, care nici prin cap nu-i trecea, că va ajunge vreodată cadru didactic universitar, deoarece de abia trecea exameneIe la facultate. 
  
Fundulea se gândi şi într-o zi îi spuse lui Doru: 
  
- Îl mai ştii pe Mad, studentul care ne satisfăcea poftele şi era ca şi noi la fel de diabolic, făcea rău colegilor inventând şi pârându-i mereu ? Ce-ar fi să-l aducem la noi în catedră. Este talentat omul. Ştie să cânte la orgă electronică, dar nu-l ascultă nimeni. Mai şi pictează, dar fără talent. Ne-ar ajuta de minune un astfel de om, care ne împărtăşeşte pasiunile noastre, atât de speciale! 
  
Şi curând, îl aduseră şi pe Mad, să îi ajute în activităţile de zi cu zi, alături de ei. 
  
Doru era secondat de Mona, cu care împărtăşea din plin această pasiune, încă din tinereţile lor. 
  
Băieţii lor terminaseră curând facultatea şi unul din ei se căsători şi i se născu un fiu. Cei doi Olabă deveniseră bunici. Dar plăcerea de a face rău altora, creştea în inima lor şi îi lega mai puternic ca niciodată. 
  
Olabă păstră legătura cu vechiul său prieten călugărul, care îi făcu cunoştinţă cu alţii, din zonă, asemănători lui. Rămăsese în lumea bisericească şi aducea tot timpul la uşa blocul unde locuia, cerşetorii mănăstirii, pentru ca vecinii săi să le dea de mâncare. Prin acest şiretlic, se putea spune că Doru, este milos, ajută sărmanii şi ca urmare corespunde postului pe care-l ocupă. 
  
..................................................................................................................................... 
  
Scharaoţchi îşi aruncă o privire spre pământ şi spuse încântat, slujitorului său fidel: 
  
-Michiduţă! E prea perfecţionist Doru al nostru! Un adevărat maestru al răului! E păcat să-şi irosească cineva ca el talentele, pe pământ. Adu-l aici, să lucreze direct cu noi, nu colaborator la distanţă. 
  
Şi drăcuşorul zbură imediat deasupra autostrăzii spre Arad, pe care circula cu viteză, în noul şi scumpul său Peugeot, ultimul tip, la care visase când era mic şi pe care-l cumpărase recent. Scaunul alăturat, din faţă era ocupat de un alt iubit al său, din capitală, tot de la catedra de Organe, emeritul profesor universitar Bucinschi. Şi imediat gândurile expulzară în mintea lui Doru Olabă. „Ce stau eu, mare prorector universitar, aici, la rând cu toţi mujicii! Eu sunt cineva!” Şi acceleră la maximum, depăşind coloana lungă de autoturisme. În plină viteză, zări tirul gigant din faţa sa, care venea vertiginos din sens opus, dar nu mai putea face nimic. Destinul său era deja decis. Partea stângă a autoturismului, unde el se afla, intră cu viteză sub autovehicul şi persoanele din jur văzură zburând, ca dintr-o explozie, în aer, un cap retezat de metalul tăios al autovehiculului, împroşcând conţinutul său în aer. Pasagerul din dreapta sa însă, scăpase cu viaţă. Numele său nu a fost însă dat publicităţii. 
  
Epilog 
  
Înmormântarea se desfăşură la cimitirul de la marginea municipiului. Veniseră mulţi dintre profesorii şicanaţi în mod odios de Doru Olabă. Ar fi dorit să spună ceva de rău. La fel şi profesoarele care îşi plătiseră postul cu vârf şi îndesat la doamna Olabă când aceasta era inspectoare. Femeia le luase şi pielea de pe ele pentru o pâine amară. Rămaseră datoare la bănci, pe toată viaţa. La fel şi cei şicanaţi diabolic de femeie, pentru că exista pericolul, dacă criteriile ar fi fost numai cele profesionale, de a fi numiţi ei în locul acesteia, deoarece erau mai merituoşi, cu multe realizări profesionale. Dar cuvântarea preotului Morteanu îi împiedică să facă acest lucru. “Despre morţi numai de bine”, spuse acesta înţelept şi toţi se conformară, spunându-şi ce aveau de spus doar în gând. Şi jurnalistul aflat la faţa locului, înregistră şi publică întocmai, aceste cuvinte. 
  
Domnul profesor Fundulea rămase neconsolat pentru toată viaţa, de pierderea diabolicului său prieten, pentru că Mad, deşi la fel de rău, nu îl putea suplini, în timp ce Scaraoţchi era fericit de dobândirea unui slujitor atât de talentat, alături de el în Iad. 
  
Notă : Aceasta este o povestire. Orice asemănare cu persoane, nume, locuri și situații cunoscute este pur întâmplătoare. 
  
Referinţă Bibliografică:
Dr. Cornelia Păun Heinzel: ”Slujitorul diavolului” / Cornelia Păun : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1918, Anul VI, 01 aprilie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Cornelia Păun : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cornelia Păun
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!