Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Cornelia Păun         Publicat în: Ediţia nr. 1613 din 01 iunie 2015        Toate Articolele Autorului

Dr. Cornelia Păun Heinzel : „Universitate - Corpul Y”
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Dr. Cornelia Păun Heinzel : „Universitate - Corpul Y” 
  
În față, un amestec fascinant de corpuri geometrice, protejate de văluri delicate - de la verdele crud al primelor frunzulițe de iarbă, până la cel întunecat și veșnic al acelor de brad - intersectate în cele mai incredibile forme… de parcă un copil s-ar fi jucat cu hiperboloizi uriași, cu elipsoizi și paraboloizi imenși, pe care i-a proiectat aleatoriu în văzduh iar aceștia au căzut haotic pe culmile muntoase… și cea mai incredibilă este curba rezultată din intersecția celor două formațiuni muntoase din față. Îi spun observația colegului din grupul nostru, care se apropiase de mine, ca să admire și el peisajul din fața hotelului. Eram într-una din pauzele uneia din sesiunile de la Sinaia, ca expert formator al Ministerului Educaţiei. 
  
- Aşa vezi tu peisajul? Tu ești cu matematica, se vede, spuse zâmbind și încântat de remarcă, profesorul. Pe vremuri, la Politehnică mergeau cei mai buni la matematică… 
  
. Mi-am explicat observația sa, gândind că, deși este ca și mine un admirator al naturii, formația sai profesională îl făcea să vadă complet altfel imaginile, de o frumusețe stranie din fața noastră … 
  
- Într-adevăr la liceu și la Politehnică eram cea mai bună la matematică. Am fost olimpică și rezolvitor la Gazeta Matematică încă din clasa a cincea. Am intrat în 1991 la secția de Informatică a Facultății de matematică a Universității București, printre primii. Și nu numai atât! Cunoștințele mi-au folosit și când mi-am susținut doctoratul în Roboți, în 1998, i-am răspuns eu. Conducătorul meu de doctorat, profesor doctor docent a fost rector al Universității și ambasador în Japonia două legislaturi, un om de valoare. Toate personalitățile pe care le-am cunoscut, de-a lungul vieții, nu erau numai profesioniști, cu un înalt grad de inteligență, erau și oameni cu suflet bun și foarte modești, educați, politicoși totdeauna. Un alt profesor renumit și documentat în domeniu, din catedră, mi-a spus că teza mea de doctorat este cea mai bună pe care a citit-o vreodată. 
  
- Atunci puțini erau cei care-l susțineau... criteriile erau mult mai severe. Acum, însă… Ți-a folosit activitatea de cercetare din Universitate, nu-i așa? întrebă profesorul. - Și proiectele mele de cercetare pe care le-am condus în calitate de conducător de Institut de Cercetare, completai eu 
  
.- Şi talentul la scris ? întrebă profesorul. 
  
- Bunicul m-a învățat să citesc de la patru-cinci ani. Când m-am dus la școală, citisem toate cărțile din casă, care erau în număr foarte mare, de valoare, reprezentative ale literaturii universale… Dar am licență și în filologie, șefă de promoție și master, la stat ! am completat eu râzând. Iar mama a fost profesoară de română, bunicul de filozofie. 
  
- Și cu managementul educațional ? întrebă colegul. 
  
- Am citit totdeauna studiile de didactică existente și sunt totdeauna la curent cu orice noutate, apărută în străinătate. Am urmat masterul în “Management educațional și evaluare” la Facultatea de Psihologie și Științele Educației la Universitatea București, la curs de zi. De aceea mă aflu acum, aici. În 2000, numai universitatea bucureșteană avea această specializare și toți colegii mei erau licențiați în Științele Educației. Am dat concurs de admitere scris, cu două probe și am obținut 9,80. Colegii mei învățaseră în facultate disciplinele de la probele concursului de admitere. Eu le-am învățat singură. Am studiat cu plăcere toate cărțile date ca bibliografie pentru examene. La finalul cursului am publicat și o carte de management educațional cu subiectul disertației mele de la master. A fost primul studiu publicat în România cu aplicații concrete, referitor la managementul calității în educație. Conducătorul lucrării mele mi-a spus că nu publică decât după studii din străinătate. Eu am fost învățată însă să public numai cercetări originale. Lucrarea mea a fost baza unor teze de doctorat în domeniu…i-am explicat eu. 
  
- Bunicul tău a avut o influență de mică, în formarea ta ca om, nu-i așa? Și eu vreau să o învăț multe pe nepoțica mea! Țin foarte mult la ea! continuă bărbatul. Tu, ai studiat toată viața ! Care curs ți s-a părut cel mai interesant? 
  
- Am primit o bursă în Germania. Și am studiat într-o grupă internatională, deosebită. 
  
Se auziră rafale de focuri de armă, trezindu-ne parcă la realitatea rece, metalică a vieții. - Se vânează permanent aici, remarcă profesorul. Oare sunt atât de multe animale sălbatice în pădurile din această zonă? La noi, la Bistrița nu prea am văzut așa ceva. 
  
. Eram la ieșirea din Sinaia, spre Valea Largă, într-un hotel în care forfota era la dimensiuni maxime. În hol era o expoziție specifică domeniului medical, realizată la finalul activităților de formare desfășurate. Sosisem mai repede la hotel și mi-a făcut plăcere să hoinăresc printre standurile cu pliante și aparatură medicală. Erau prezentate și produse cosmetice și naturiste. Nu puteam să pierd o astfel de ocazie! 
  
- Așa formare, nu mai cred că prindem vreodată! se adresă o colegă mai volubilă grupului de experți care se formase instantaneu în hol . 
  
- Într-adevăr, confirmă alta cele spuse. Selecție a fost foarte corectă, pe criterii valorice…o raritate în ziua de azi. .Concurs fără pile și fără șpagă, mai rar... Este meritul doamnei director de program, o persoană inteligentă, profesionistă cu adevărat în domeniu și mai ales, un om cinstit! De aceea și activitățile programului POSDRU au fost ireproșabile. 
  
Veniseră curând și trainerii englezi. Programul era foarte încărcat, desfășurat pe parcursul întregii zile, obositor, dar foarte plăcut. 
  
Am intrat în apartamentul luxos, de la etajul șapte, în care rămăsesem singură, deoarece colegele mele ploieștence se întorseseră cu mașina acasă. Din ambele camere se ajungea în balconul dotat cu o banchetă și două fotolii stil, pufoase. Mă cufundai în materialul moale și ochii mei se cufundară în peisajul pe care-l admirasem cu puțin timp înainte. Aici, de la etajul șapte, părea totul mult mai aproape, mai fascinant.. Sentimentul de măreție pe care ți-l dădea altitudinea la care te aflai, era estompat de măreția geometrică muntoasă. Nu întâlnisem până acum o îmbinare atât de variată de corpuri geometrice spațiale , aruncate haotic. ... 
  
......................................................................................................................................................... Camelia îmbrăcă tricoul peste costumul de plajă. Deși era luna lui cuptor, crestele învelite în zăpadă ale Bucegilor, parcă nu te mai atrăgeau spre bronzare. În spate, Camelia căra un rucsac mic. Pășea încet pe urmele lui Liviu. În spatele ei era Roland. Traversau transversal o pantă, când Camelia observă că Liviu a făcut pasul prea mare. Cu ghetuțele ei micuțe, nu putea să meargă decât pe urmele cuiva, altfel aluneca. Era singura din grup care nu era alpinistă și singura care nu avea bocanci de munte… și Roland care, deși alpinist cu experiență, plecase singur la plimbare în Predeal, deci nepregătit, fără echipament corespunzător. S-a întâlnit cu grupul de prieteni alpiniști în gară, a fost invitat în excursie și el a acceptat imediat. 
  
- Dar aici nu ați făcut urme, spuse Camelia îngrijorată. 
  
Și în momentul următor porni pe spate, la vale în prăpastie. Ritmul era halucinant, pentru că aluneca teribil pe zăpadă. “Nu mai am nicio scăpare! Ia te uită, cum voi muri! “, gândi Camelia. În secunda următoare se lovi de ceva. Era Roland, care venea și el pe spate, pe zăpadă cu viteză. “Trebuie să fac ceva, să mă opresc! “ gândi atunci Camelia, ca trezită dintr-un vis. Și se rostogoli lateral. Apoi simți ceva rece în tot corpul. “Am murit deja! “, își spuse Camelia. 
  
În clipa următoare văzu că era suspendată deasupra unui perete vertical de stâncă, de câteva sute de metri. Un subbraț era agățat de un colț de stâncă iar celălalt de un sloi de gheață. Tot corpul era cufundat în zăpadă. Și o șuviță subțire de sânge, i se prelingea pe lângă tâmplă. 
  
Mai jos, pe diagonală, tot la limita prăpastiei înclinate, zăcea Roland. 
  
Grupul de excursioniști de sus au început să strige, impacientați: 
  
- Coboarâm rapid, după voi. Nu vă speriați! Bine că sunteți în viață! 
  
A durat însă jumătate de oră, până ce au sosit. Coborâseră prin zăpadă, peste 70 de metri, în prăpastie. 
  
Camelia avu destul timp să-și amintească tot ce se întâmplase în cursul zilei. Duminică dimineața, urma să meargă într-o excursie, pe munte, cu Mihaela și soțul ei, Mihai. Camelia era foarte încântată pentru că nu a mai fost într-o astfel de drumeție. Cu părinții făcea excursii numai cu autoturismul și se cazau totdeauna la hotel. N-a dormit niciodată în cort sau în camping. Și, de obicei mergeau la mare, nu la munte. În liceu, fiind la clasa de matematica-informatică și la facultate, la profil tehnic, aproape toți colegii ei erau băieți. Dintre fete doar câte una-două se mai trezeau să meargă în excursii. Colegele care nu erau brașovence, mai mari decât ea ca vârstă, care lucraseră și intraseră mai târziu la facultate. Acum o cunoștea pe Gabriela, membră într-un grup de protejare a naturii, din Universitate, format din câțiva dintre studenții de la Silvicultură. Și era o drumeție numai de o zi … 
  
În săptămâna anterioară au mers pe niște dealuri, dincolo de Săcele, unde apăruseră niște flori rare, ocrotite de natură, pe care le-au fotografiat. Cameliei i-a plăcut foarte mult. Traseul a fost ușor de străbătul iar florile atât de frumoase! Și cum Camelia iubea toate plantele… 
  
Acum însă membrii grupului hotărâseră un traseu mai dificil. Camelia nu mai fusese propriu-zis într-o astfel de excursie, pe munte. Și în niciun caz cu oameni, cu vastă experiență în alpinism. Care urcaseră în Tatra și Pamir! Așa că își luă ca data trecută niște ghetuțe elegante, sport, de stradă. Nu știa ce încălțăminte trebuie pe munte! 
  
În gara din Brașov s-au întâlnit cu Roland, prieten cu Liviu, cel mai în vârstă membru al grupului, arhitect. Nici el nu era echipat de munte, pentru că își propusese, să se plimbe de unul singur prin Predeal, să se liniștească după un proaspăt divorț și înainte de plecarea sa definitivă în Germania. 
  
- Ce faci, Roland? De când nu te-am mai văzut! Hai cu noi! Urcăm astăzi în Bucegi! îi spuse Liviu. 
  
Roland se bucură de ocazia neașteptată. Și acceptă fără discuții. 
  
Au coborat din tren la Bușteni și au început să urce crestele muntoase. Deși era vară, pantele erau acoperite de zăpădă. Camelia mergea pe urmele lui Liviu, pentru că i se părea mai de încredere, fiind cel mai în vârstă din grup . Avea în jur de cincizeci de ani și venise cu soția sa, profesoară de matematică. 
  
Roland era vesel și jucăuș tot drumul. Mergea mereu în urma Cameliei și îi culegea flori de rododendron. Camelia era obișnuită să fie răsfățată totdeauna astfel, de persoanele masculine din jurul său. În studenție, colegii săi studenți, mereu nu știau ce să facă, să-i fie mereu pe plac. La fel și unii colegi mai apropiați de vârstă, de la Universitate, unde lucra . 
  
Mircea, asistentul universitar din grup era mai taciturn și abia scotea câteva vorbe. 
  
Au poposit pe o pantă să ia masa. Pe versantul opus, un urs își făcuse apariția. La o distanță atât de mare nu era periculos, dar putea fi admirat în voie, fără probleme. Prânzul era ca pentru vegetarieni. Dispăruseră de pe piață carnea și preparatele din carne, brânzeturile și chiar ouăle. Așa că, profesoara de matematică prepară rapid într-un castron o salată de roșii, cu castraveți și ceapă. Mihaela venise cu un borcan de zacuscă. Avea o rețetă numai din ardei capia și muștar, pe care o dăduse și Cameliei. Nu lipsea nici salata de vinete și fasolea bătută. Cineva care creștea porci, adusese și niște slănină. Dar aceasta a fost singura care nu s-a prea consumat. Și puțină pâine… 
  
După masă grupul a continuat urcușul. Deși foarte cald, în jurul lor era numai zăpadă. 
  
Mihai a venit să o ajute pe Camelia. Acum, parcă numai în el avea încredere. Era un om solid și Camelia urca prinzându-i picioarele groase, ca niște tulpini de copac. La ducere a evitat să meargă pe lângă Mihai. Gabi era cam geloasă și nu dorea să o supere. Camelia știa că este foarte frumoasă. Se gândise ca nu cumva colegei sale, să i se pară cine știe ce. Dar acum nu-i mai păsa. Dorea numai să ajungă cu bine, acasă. Sus pe creastă, Maria, soția lui Liviu a făcut criză de nervi: 
  
- Din cauză că am luat începători, uite ce am pățit ! Mâine am ore de dimineață la școală, de la opt și o să întârzii, dacă nu prindem primul tren din gara Bușteni! Și am și ședință de partid! 
  
- Dar noi suntem vinovați, spuse Mihai. Acesta era traseu de coarde. Pentru noi, alpiniștii cu experiență era ușor. Nu ne-am gândit însă la ceilalți din grup. Altă dată când mai mergem, să fim mai atenți. Acum, am avut noroc că nu s-a petrecut nimic rău. Nici nu vreau să mă gândesc, ce se putea întâmpla! 
  
- După ce a stat o jumătate de ora în zăpadă, trecând direct de la razele solare, Camelia făcu șoc hipotermic și tremură câteva minute. La fel și Roland… probabil era și șocul întâmplării. Apoi își reveniră rapid la țipetele Mariei: 
  
- Hai să plecăm repede! 
  
Drumul de coborâre al crestei muntoase, Camelia l-a străbătut urmărind picioarele robuste ale lui Mihai, pe care le prindea tremurând, disperată, de parcă numai așa nu mai putea să alunece, în vreo râpă misterioasă a muntelui. 
  
– Lasă, că am eu acum grijă de tine! spuse vlăjganul de Mihai. 
  
Camelia nu ar fi crezut niciodată că se poate întâmpla ceva rău pe munte. “Ceva atât de minunat ca muntele“, gândea ea, “nu putea fi periculos! “. Chiar și după accident, i se părea că totul a fost un vis. Doar zdreliturile de pe piele, pe care le simțea, o aduceau la realitate… noroc ca își luase tricoul pe ea, înainte de cădere. Nu se lovise la niciun organ intern. Doar lângă tâmplă, o piatra o lovise puțin și de aceea, i se prelingea pe față, un firicel de sânge… 
  
Au ajuns în tren și Cameliei i se făcuse o foame zdravănă. Și ei, și lui Roland. Dar nu mai rămăsese decât slănina, din toată mâncarea ce au avut-o. De obicei, Camelia nu mânca așa ceva, dar acum i s-a părut atât de bună! Au terminat și toată pâinea rămasă… 
  
În gară, la Brașov, o aștepta mama și sora sa. 
  
- N-ai pățit nimic Camelia, că aveam o presimțire sumbră de dimineață? o întrebă mama. 
  
- Nu, nu, spuse fata, grăbită. A fost totul bine. 
  
Dorea să mai meargă în excursii… și de aceea, evită să spună adevărul. 
  
Când ajunseră lângă Spitalul județean, Camelia îi spuse încetișor mamei: 
  
- Știi mamă, am căzut puțin pe munte și trebuie să mă vadă un doctor! 
  
La urgențe, tânărul doctor zâmbi când o văzu pe Camelia, și-i spuse : 
  
- Dar ce faceți domnișoară? Iar v-ați accidentat? Trebuia să mergeți cu mine! Eu v-aș fi protejat! Nu s-ar fi întâmplat nimic rău! Dacă nu ați acceptat invitația mea la spectacol, uite ce ați pățit! 
  
Cu o seară înainte, Camelia a spălat o sticlă de lapte și apa a venit cu atâta presiune, încât a spart și sticla groasă și chiuveta. Câteva cioburi i-au intrat însă fetei în picior și mama îi spuse să meargă la “Serviciul de Urgențe“, să facă un antitetanos. De serviciu, era același doctor. 
  
Trei zile la rând, Camelia a pățit câte ceva. Cu o seară înainte era în autoturism cu prietenul ei și în curba spre Răcădău, de la “Spitalul Judetean“, un jeep a fost cât pe-aci să-i spulbere. 
  
- Am fost pe munte și am căzut, răspunse Camelia stingherită, doctorului. 
  
Trebuia să i se dezinfecteze rănile, căci pietricele intraseră și pe spate și pe brațe. Noroc că nu era ceva mai grav … 
  
- Ți-am spus eu să nu mergi pe munte, că este periculos, îi spuse mama. 
  
Zilele următoare, Camelia află de la Gabriela, că Roland a povestit că a alunecat după ea, să o salveze. El era alpinist de performanță. Exista însă și posibilitatea să cadă, pentru că și el era cu pantofii de stradă și aceștia alunecau pe zăpadă. Totuși, după cum a reacționat părea și el o victimă. Dar dacă nu s-ar fi întâlnit cu el în gară, dacă Liviu nu l-ar fi chemat și pe el pe munte și dacă acesta nu ar fi venit, Camelia n-ar fi încercat - atunci când a căzut în prăpastie - să se oprească și cine știe ce s-ar fi întâmplat? Râpa pe care alunecaseră avea și un nume predestinat, “Râpa diavolului“, pentru că mulți își găsiseră sfârșitul în ea, fiind un perete drept de stâncă, care începea exact unde se opriseră. 
  
A doua zi, Camelia se trezi ca și cum nimic deosebit nu se întâmplase în ziua precedentă. Ca de obicei, Camelia parcurse drumul către Universitate pe jos, așa cum făcea când era studentă. Nu concepea să meargă cu troleibuzul. Locuia pe bulevardul central și se obișnuise, să ajungă rapid în centrul orașului, unde erau și corpurile Universității. Traseul era atât de plăcut, încât o îndemna la visare. 
  
Intră în sala de laborator. Razele soarelui se revărsau în cascadă, prin ferestrele imense, ce ocupau aproape tot peretele exterior. În față, în primul rând se așezaseră cei mai înalți studenți din an. Și-a dat seama imediat, că se dispuseseră așa intenționat. Probabil aflaseră că vine o persoană, care de abia terminase facultatea. Camelia era mai mică decât studenții săi ca vârstă, pentru că ea începuse școala la cinci ani și jumătate dar și pentru că studenții făceau armata, înainte de începerea facultății. Blonduță, suplă, cu figură de păpușă, cu ochii mari, negrii, Camelia știa că totdeauna a părut mult mai mică decât vârsta pe care o avea. Iarna a găsit soluția de rezolvare a aceastei probleme: s-a îmbrăcat cu haina sa nouă, trei sferturi, de nutrie neagră și cu căciula de vulpe polară. 
  
Cursul se desfășura pe parcursul semestrului doi, în al doilea an universitar. În timpul seminarului, a constatat că sfaturile profesorului său coordonator domnul Toia i-au fost utile. Acesta îi spusese să rețină și rezultatele calculelor parțiale și finale ale problemelor rezolvate în cadrul seminarului coordonat, pentru a putea verifica astfel corectitudinea rezolvării. În acest fel făcea și economie de timp, și vedea imediat orice greșeală, făcută de vreun student, la tablă. Știa că doar cei mai buni alegeau această specializare, ca să nu ajungă prin cine știe ce loc uitat de lume, deoarece repartițiile guvernamentale erau foarte bune, pentru cei ce terminau această facultate – majoritatea locurilor de muncă în județ! Poate se strecura și câte un șmecheraș, cum era cel din spatele sălii, care îi făcea din când în când Cameliei, obraznic, cu ochiul. Camelia se făcu că nu îl vede și ora se desfășură în condiții optime. Unul ca el nu avea șanse mari să finalizeze facultatea, dacă nu învăța serios și dacă capacitățile lui intelectuale nu erau ridicate, să facă față cerințelor universitare severe. 
  
Cursul se apropia de sfârșit. Câțiva studenți rămăseseră să-i pună câteva întrebări. Camelia era însă sigură pe ea și pe cunoștințele ei. “Oare ei credeau că nu are răspuns la întrebările încuietoare? ”, gândi ea. D-l profesor Toia o avertizase asupra acestui aspect. 
  
Verificase cursul pentru studenți pe care urma să-l publice domnul Toia și trebuia să îl ducă urgent. 
  
Acasă la profesor, ca întotdeauna, o întâmpină mama acestuia: – Mi-ar plăcea o noră ca dumneavoastră, îi spuse femeia Cameliei. Dar fiul meu este cu treizeci de ani mai în vârstă. Dacă ați dori, însă, dumneavoastră ... 
  
Camelia nu-i răspunse, ca și cum nu ar fi fost întrebată. I se părea o întrebare retorică. Profesorul o stresa totdeauna și când făcea crize, se speria foarte tare. Ea era o fire veselă și liniștită. 
  
Cursul se desfășura în semestrul doi, în anul doi de facultate. Trebuia însă să meargă în corpul Y, unde avea cabinetul, împreună cu domnul profesor, asistenții și celălalt stagiar, care avea ca și ea, repartiție guvernamentală dublă, în învățământ și cercetare, pentru că terminaseră facultatea cu medie mare, printre primii. 
  
Soarele își arunca șăgalnic câteva raze răzlețe printre crengile copacilor, când Camelia intra în corpul Universității. Clădirea veche, veșnic întunecată, îți dădea senzația că pătrunzi în alt timp istoric și gândurile i-au zburat involuntar, către alte vremuri. Contactul cu prezentul a fost însă atât de rapid, încât Camelia avu senzația că se trezește dintr-un vis. 
  
- Servus! salută Camelia, în timp ce deschidea ușa unei săli de laborator, plină cu aparatură electronică și computere. 
  
- Săru’ mâna! îi răspunse tânărul, subțirel și negricios din sală. 
  
- Aaaa! exclamă Camelia râzând, acum când am reușit eu să vă spun „Servus! ”, dumneavoastră nu-mi mai răspundeți cu „Servus! ”. 
  
Gigi i-a fost Cameliei nu demult asistent și aceasta era cauza faptului că, ea îl saluta mereu, tot ca pe domn’ profesor. Îi era greu să se obișnuiască, să îi spună colegialul salut brașovean “Servus!”. Mai greu îi era însă cu d-l asistent Mihai, care avea și o figură impunătoare,, la cei peste 1,90 m ai săi. 
  
Din compartimentul din față, apăru un bărbat matur, cu trăsături rustice și cu capul înconjurat cu o corolă de cârlionți negri, îmbrăcat în costum elegant. Era domnul profesor Paporniță, șeful de catedră. Când îl vedea, totdeauna, Camelia se gândea că un costum popular de Oaș, de unde provenea el, i s-ar fi potrivit de minune. Și-și imagina, fără efort, cum ar arăta îmbrăcat cu acesta și zâmbea discret în timp ce-l privea. Dacă ar fi știut el, la ce se gândea ea… 
  
- Vrei și tu ceai? Uite aici e o cană fără stăpân, îi spuse domnul profesor, cu voce molatecă. 
  
Camelia acceptă, dar nu neapărat pentru ceai, ci pentru că acest ritual al ceaiului era un moment unic. Era ca o acceptare în cadrul grupului. Domnul profesor îi repartizase pe ea și pe celălalt coleg stagiar, în sala cadrelor didactice, cu el și cu cei doi asistenți, Gigi și Mihai. Profesorul își făcuse un separeu, ecranând partea cu ferestrele cu un glasvand. La intrarea în separeu era secretara, o femeie în jur de 35 de ani, subțirică, cu ten uscat și ridat, cu părul roșu, aflată permanent într-o stare de efervescență, care contrasta puternic cu calmul celorlalți. 
  
- Numai fără zahăr poți savura aroma ceaiului. Așa am învățat eu, când am fost în Franța, explica Doru, unul dintre inginerii cercetători. 
  
Într-adevăr, ceaiul de măceșe, băut avea altă savoare neîndulcit. Camelia și-a făcut un obicei, de a bea ceaiul astfel. Cafeaua devenise un lux, în acea perioadă și nu se mai găsea decât cu relații, așa că ceaiul de măceșe o înlocuia cu succes, în catedră. Și oricum era de preferat “nechezolului”. 
  
Tânăra luă loc la unul din computere și începu să lucreze. 
  
Veni curând și pauza. Nu o pauză stabilită de cineva anume, dar după ora zece, fiecare om care își termina activitatea propusă, ieșea pe renumita stradă Republicii, să servească o cafea sau un pateu. Strada avea un farmec aparte. Clădirile, toate aparținând secolului trecut, se păstraseră intacte, de parcă timpul s-ar fi blocat sub vraja lor. Aveai senzația că ai pătruns prin tunelul timpului, în altă epocă. Doar magazinele și localurile de la parterul clădirilor, te mențineau în contact cu realitatea. Și desigur faptul că circulația autovehiculelor era interzisă pe această stradă, accentua mai mult starea de reverie, în mrejele căreia cădeai involuntar, ca Ulise ademenit de cântecul sirenelor. 
  
Camelia își formase ca obicei, să meargă la cofetăria, unde putea servi un caffé–frapé. Uneori mânca și câte un pateu cu brânză. Odată și-a luat și ea un pateu cu varză, pentru că fostul ei lector, actualmente coleg, Mihai, o rugase să-i cumpere câteva pateuri cu varză. Dar a fost prima și ultima dată. După prima mușcătură simți ceva tare, metalic între dinți. A tras cu mâna și a apărut o frumoasă spirală metalică, desprinsă din pămătuful de curățit vase. Nu i-a spus însă colegului, să nu-i strice pofta de mâncare. Dar, de atunci, Camelia nu a mai încercat, să cumpere pateuri cu varză, niciodată... 
  
În cabinet, intră Răzvan, ca în fiecare zi, pentru a da indicații la proiectele de diplomă ale studenților, din anii terminali. Apoi, făcea câteo vizită domnului profesor Paporniță. 
  
La ora zece când a ieșit, ca de obicei, în pauză, Camelia se întâlni în curtea Universității, cu Răzvan. 
  
- Mergem să bem o cafea la „ARO”? o întrebă el. “Aro” era localul cel mai scump și mai select din Brașov. De obicei era frecventat numai de străini. Singură, Camelia nu s-ar fi dus acolo. Nu a mai fost la “Aro” decât cu fostul său soț. 
  
- Și... cum ai ajuns aici, printre noi? întrebă bărbatul, sfredelind-o curios, cu ochii. 
  
Răzvan nu semăna deloc cu fostul soț. Era mic de înălțime. Camelia îi studie frizura, ca a unui călugăr franciscan. Fostul său soț semăna cu Antonio Banderas. Era brunet, înalt, cu structură atletică și păr negru, ondulat. Când mergeau pe stradă sau la vreun eveniment, toată lumea se uita la ei cu invidie, considerându-i perechea ideală, fericită. 
  
- Am avut repartiție guvernamentală dublă la terminarea facultății. Am absolvit facultatea printre primii, răspunse Camelia. 
  
- Eu am făcut Liceul “Johannes Honterus” și “Facultatea de Informatică” la Cluj. Am avut repartiție ca profesor. Apoi am avut ocazia să vin aici. Lucrez cu Dan, inginerul electronist din grupul de prelucrare de imagini. Mi-am susținut doctoratul cu Solomon Marcus. 
  
- Vreau și eu să-mi dau doctoratul, spuse Camelia dar profesorul meu coordonator spune să mai aștept ... sunt foarte puține locuri la doctorat. Trebuie să realizez ceva nou, inedit în domeniu. La înscriere trebuia să ai deja realizări originale remarcabile, multe articole științifice publicate iar pentru aceasta trebuie să muncesc enorm ... 
  
Și eu vreau să urmez matematica, ca a doua facultate. Toți colegii mei de liceu credeau că aceasta este facultatea la care voi merge. Am fost olimpică la matematică... și cea mai bună la această disciplină din clasă, clasă specială de matematică-fizică. Făceam treisprezece ore de matematică pe săptămână, plus ore sâmbăta, la cercurile pe județ și pregătiri pentru olimpiadă, pe liceu și municipiu. Mama dorea însă să mă fac ingineră, ca și tata, care a făcut “Electronică și Telecomunicații„. Tata avea de trei ori salariul mamei, plus sporuri pentru orele suplimentare, ca profesor la Universitate și la liceu. Mama a terminat Universitatea din București și a luat Brașovul la repartiție, în învățământ. Iar tata a luat după ea, în același oraș, la “Regionala de Căi Ferate”, deși ar fi dorit să rămână în București, pentru că era bucureștean. 
  
- Și tatăl meu este în București , spuse Răzvan. Dar părinții mei sunt divorțați... 
  
- Acum, să ne întoarcem la Universitate, este târziu, observă Camelia. 
  
La plecarea către casă, de la Universitate, în autobuz, Camelia observă pe fostul său soț. O văzuse în stația de autobuz și urcă și el, după ea. Nu era prima dată când o urmărea. 
  
A doua zi și în zilele următoare, Camelia știa că, atunci când pleca în pauză, Răzvan venea și el imediat. 
  
- Ce-ți place să studiezi mai mult? o întrebă Răzvan. 
  
- Greu de spus! La patru ani știam deja să scriu și să citesc și făceam “poezii”. Bunicul mă învățase. “Compune-mi și mie o poezie!”, spuse în glumă, odată, unchiul meu, cercetător într-un institut bucureștean. „Acum nu am inspirație!” i-am răspuns eu, foarte serioasă. Unchiul meu rămase încremenit. Se întreba cum un copil atât de mic, știa de “inspirație”. Pentru mine, însă totul era simplu. Bunicul îmi povestea despre poeții, scriitori români și din literatura universală, despre operele lor. Îmi spusese de “Caligramele” lui Apolinaire, de Voltaire, de Jean Jacques Rousseau, de Byron, de Tolstoi și de atâția alții. Dar cel mai mult îmi vorbea despre Eminescu. Îmi povestea despre viața lui, îmi recita și comenta poezii, îmi explica aspecte din critica lui George Călinescu, continuă Camelia. 
  
- Citeai, mult nu-i așa? întrebă Răzvan. 
  
- Da. Până să merg la școală, citisem aproape toate cărțile din casă, care erau foarte, foarte multe, având ca autori aproape toți clasicii literaturii universale. Printre ele și un “Larousse” de la 1800 și „Operele” lui Corneille și Racine, în limba franceză, carte publicată tot în jurul anului 1800. Bunicul îmi vorbea și despre lucrările de artă, despre viețile pictorilor și sculptorilor. Aveam și câteva cărți din acest domeniu în casă – despre Rodin, Rafael... dar cel mai mult m-au impresionat sacrificiile făcute de unii cercetători, în numele științei, povestite într-o carte despre viețile și descoperirile făcute de aceștia. Cred că acești oameni mi-au rămas ca model pentru toată viața... cu riscul de a deveni o idealistă ... spuse Camelia. Din clasa a patra începusem să rezolv de plăcere, exerciții și probleme din culegeri, fără să mă oblige cineva. Mama îmi făcuse un abonament la “Gazeta Matematică” și din clasa a V-a ajunsesem rezolvitor de probleme. Îmi făcea plăcere să caut soluțiile problemelor dificile dar așteptam cu nerăbdare și confimarea că au fost corecte, văzându-mi numele scris la rubrica rezolvitorilor de probleme. Numele meu era publicat în revistă ca rezolvitor. Ca să obțin punctajul, în clasa a V-a, trebuia să rezolv și probleme de clasa a Vl-a. Ca urmare am învățat singură „Geometria” de clasa a Vl-a, dintr-un manual adus de mama, de la școală. De fapt, întotdeauna am fost cea mai bună la matematică din clasă, și la școală, și la liceu, dar mai ales la facultate. Examenele la disciplinele matematice le luam cu note maxime, fără efort, în timp ce aproape toți colegii mei susțineau de trei-patru ori examenele până să ia un cinci. La unul dintre colocvii, profesorul de „Algebră Diferențială”, care susținea cursuri și la Sorbona, mi-a spus:„Tu ești prea bună față de ceilalți! Mergi și te plimbă, până dau colegii tăi lucrarea. Tu ai deja zece, cu felicitări!”. Făcusem seminarul de “ALGAED” cu dumnealui și la toate orele rezolvam numai eu, la tablă, problemele și exercițiile. 
  
- Cred că-l cunosc și eu pe domn’ profesor, spuse Răzvan Cameliei. Ne întoarcem, acum, la Universitate? 
  
Camelia se întâlni pe drum cu profesorul universitar Nădrag, șef de catedră la „Aparate electrice”. 
  
– Vom avea în curând, un contract de cercetare cu uzina „Tractorul”. Te-a văzut directorul adjunct când ai făcut prezentarea unei lucrări la „Conferință”. I-a plăcut foarte mult de tine și m-a întrebat dacă dorești să-i dai telefonul. Este un om foarte inteligent, conduce o uzină cu peste 10.000 de oameni și are doctoratul în „Roboți”. Vrea să se căsătorească și își caută soție. Eu i-am dat deja telefonul tău. 
  
Seara, Camelia primi deja primul telefon de la directorul Bănescu. 
  
- Sunteți cea mai frumoasă domnișoară pe care am văzut-o vreodată. Am și eu câteva ore ca lector la universitate. Dar munca la uzină îmi ocupă aproape tot timpul. Lucrez de dimineață până seara. 
  
Camelia îi răspunse politicos și timid la întrebări. Pentru că era cu treisprezece ani mai în vârstă ca ea, avea senzația că vorbește cu un profesor foarte sever. Directorului îi plăcea să vorbească și să-i facă complimente, declarații de dragoste câte o oră–două zilnic. Din ziua aceea, o sună în fiecare seară, înainte de culcare. 
  
În ziua următoare, înaintea pauzei, Camelia trecu prin laboratorul unde se afla Răzvan, să ia o carte de informatică din bibliotecă. - Ce ești așa de agitat Răzvane? întrebă Antonio râzând, un coleg care îl tachina mereu cu Răzvan. Pe cine ai văzut? 
  
Răzvan nu-i răspunse. 
  
La ieșire, Jeni, singura ingineră care mai era în colectiv, o studie cu interes. 
  
„O fi vreo fostă iubită de-a lui Răzvan?”, se întrebă Camelia. „Trebuie să-i spun că vorbesc cu el, numai colegial”. 
  
La pauză, Camelia servi din nou cafeaua cu Răzvan. 
  
- În colectivul nostru poți să progresezi și să-ți satisfaci visurile. Eu mi-am dorit să studiez prelucrarea pe imagini și asta fac acum, explică bărbatul. Când erai foarte mică, cum de ai învățat atât de multe? întrebă Răzvan. 
  
Camelia se gândi. Într-adevăr, colectivul în care lucra era asemeni cercetătorilor celebrii despre care citise, atunci când avea cinci ani. Toți erau atât de pasionați de munca lor, de computere, încât stăteau toată ziua la Universitate, de dimineață până seara, fără să fie obligați. Chiar în zilele libere lucrau. Munceau din plăcere. Pentru că nu aveau niciun stres legat de locul de muncă, de locuință ... erau apreciați și respectați de oameni, pentru inteligența lor și pentru ceea ce realizau ei... pentru că doar 2% din absolvenții de colegiu făceau facultatea. Iar ei, la Universitate și în cercetare erau selectați cei mai străluciți din acest procent. 
  
- Bunicul mă învăța permanent ceva nou, prin joc. La patru ani aveam un insectar și un ierbar, în care scrisesem la fiecare plantă culeasă, denumirea în limba latină – „Galanthus nivalis” pentru ghiocelul cules de pe “Dealul Melcilor”, de la poalele muntelui Tâmpa sau „Scilla Bifolia” pentru vioreaua din același loc. Mama urma atunci a doua facultate, cea de “Științele Naturii”, așa că material de citit aveam, din belșug. Bunicul îmi arăta toate plantele din pădurile din jurul Brașovului - flori, arbuști – dar și de pe câmpul, din preajma gării Brașov, cu vegetație specifică. Atât de mult îmi plăceau plantele, încât toate mi se păreau magnifice. Chiar și cea mai umilă buruiană o consideram minunată. Țin minte că, odată, am cules de pe câmp un buchet de lauri, fascinanți prin albul lor imaculat și din flori de mătrăgună – atrăgătoare prin violetul lor și aspectul inedit, straniu al florii. Bunica, când m-a văzut cu ele în mână, mi-a spus să le arunc imediat, că sunt otrăvitoare. “Dar sunt atât de frumoase...”, i-am spus. Totuși am ascultat-o și le-am aruncat. Dar în mintea mea, nu puteam să cred, că niște flori atât de minunate, pot face rău. 
  
- Și tu cunoști germana, nu-i așa? Eu am învățat germana la Colegiu, la „Johannes Honterus”, spuse Răzvan. 
  
- Eu am urmat un liceu de profil real, “Dr. Ioan Meșotă” care era atunci cel mai sever, spuse Camelia. I se spunea “Bastilia”. Limba germană o vorbesc de mică. Am învățat-o de la bunica, care era de această naționalitate. 
  
La întoarcerea la Universitate, Camelia vorbi cu Ioana. 
  
Nu știa că această conversație va fi începutul unei prietenii. Camelia era exagerat de bună și politicoasă, dar fetele și femeile o invidiau întotdeauna atât de tare, încât nu putea să aibă o prietenă. Găsise acum o fată la fel de frumoasă și de inteligentă, care o admira și nu o invidia. Camelia se gândi la spusele lui Confucius, pe care le citise întâmplător: „Să nu iniţiezi o relaţie de prietenie cu cineva care nu este mai bun decât tine“. ”Aforismul este valabil și pentru sufletul pereche”, concluzionă ea. “Dintre bărbații care se îndrăgostesc de mine, va fi oare un bărbat mai inteligent ca mine?“,.se întrebă ea. Nu știa că, faptul că era foarte inteligentă, extrem de altruistă, că avea sufletul incredibil de bun și milos erau defecte majore pentru lumea în care va trăi. 
  
...................................................................................................................................... 
  
Era decembrie. Toată noaptea s-au auzit numai focuri de armă. Nu a mai dormit nimeni în oraș. Se anunțau diferite zvonuri la radio și televizor, cum.că apa este otrăvită și să nu se consume apă de la robinet. O familie de tineri,din casele vecine, fuseseră împușcați împreună cu copilul lor, în pat. 
  
A doua zi, de dimineață, sună telefonul. 
  
- Sunt doamna Pascu. Teodor al meu, mare patriot s-a dus la Universitate. Trebuie să te duci și tu. Toți colegii merg acolo. Tu, de ce nu mergi? îi spuse ea Cameliei. 
  
Încă nu se terminaseră focurile prin oraș și era foarte periculos de mers. Foarte rar, se mai auzea câte-o rafală. Camelia a parcurs drumul către Universitate cu inima cât un purice. Când a ajuns în fața corpului Universității rămase uimită. Zidurile erau toate ciuruite de gloanțe. La fel și toate construcțiile din jur. Totuși, în clădire nu găsi pe nimeni. Portarul îi spuse: 
  
- Nu a venit nimeni astăzi la Universitate, domnișoară! E “Revoluție!” 
  
Camelia nu a înțeles de ce i-a dat telefon mama lui Teodor, doamna Pascu și a chemat-o la Universitate urgent. Încă se trăgea. Doar era atât de periculos... căci era “Revoluție”! 
  
“Revoluție ... adică o lume nouă”, gândi Camelia. „Deci și oameni mai buni...“. Toți oamenii inteligenți pe care îi cunoștea ea erau și oameni foarte buni la suflet. „Este o relație indisolubilă între inteligență și bunătate”, gândi Camelia. „Căci o lume mai bună, nu se poate face cu oameni răi”. 
  
Referinţă Bibliografică:
Dr. Cornelia Păun Heinzel : „Universitate - Corpul Y” / Cornelia Păun : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1613, Anul V, 01 iunie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Cornelia Păun : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cornelia Păun
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!