Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Strofe > Epigrama > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 1313 din 05 august 2014        Toate Articolele Autorului

IN MEMORIAM ION GROSU Recenzie la cartea

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

 

 

IN MEMORIAM ION GROSU

Ieri, 4 august 2013, s-a stins din viaţă colegul nostru Ion Grosu, scriitor satiric, poet şi epigramist, în vârstă de 75 de ani. Ne exprimăm pe această cale regretul profund şi-l amintim în sc rierile noastre.  

 

 

A ŞTI SĂ ASCULŢI CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎN TINE  

 

ION GROSU, Fum negru, fum alb, Poezii, Editura Axis Libri, Galaţi, 2012  

 

 

Căderea în noi înşine, cufundarea în sine. Arta de a şti să asculţi ceea ce se întâmplă în tine. Toate acestea duc la poezie. Abia după ce te-ai cufundat pe de-a-ntregul, explorându-ţi toate simţirile, poţi ieşi la suprafaţă, pentru a împărtăşi celorlalţi experienţele tale lăuntrice, gândurile şi sentimentele.  

Condiţia vremelnică, efemeră a omului, aidoma unui fir de nisip strecurat timid prin colul clepsidrei, în virtutea gravitaţiei, atras cu putere de movila de jos, unde stau aţipite celelalte firişoare, aşa cum s-au bulucit prin strâmtoarea gâtului, nerăbdătoare şi gureşe, scârţâind sub tălpile secundei, este ilustrată sugestiv în cartea de faţă, „Fum negru, fum alb” – formula consacrată a anunţării alegerii unui nou suveran pontiv, în conclavul în care se decide soarta creştinătăţii catolice. După zile întregi de dezbateri şi negocieri, adeseori furtunoase, după dezamăgirea enoriaşilor, stând cu ochii scurşi către hornul prin care se înalţă fumul negru, semn că nu s-a decis încă, cine este alesul pontif, bucuria înălţării fumului alb este asemenea unui triumf al spiritului.  

Şi nu după mult timp, la balconul pontifical, noul papă binecuvântează poporul în peste 50 de limbi, câte naţionalităţi stau de veghe în Piaţa San Pietro. „Nu vă temeţi!” – „Non avete paura!” – au fost primele cuvinte ale Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea, de pioasă şi vrednică amintire, înălţat la cinstea sfintelor altare, la mai puţin de cinci ani de la trecerea sa la cele veşnice, semn de mare preţuire şi adâncă veneraţie din partea mulţimii evlavioase.  

De ce şi-a ales Ion Grosu tocmai formula consacrată şi însemnul alegerii viitorului pontif roman, e greu de spus. De bună seamă, pentru că poezia, e o alegere, destul de dificilă şi anevoie receptată într-un timp când „pământescul – vorba lui Nichita Stănescu – mănâncă de foame cerescul”. Dar este, în acelaşi timp, o responsabilitate morală.  

Şi, într-adevăr, tot mai puţini sunt degustătorii din licorile tari, ori cele dulci-ameţitoare ale Poesiei, din nefericire. S-a pierdut gustul lecturii, al aventurii spirituale oferite de carte? S-a diminuat deprinderea cititului? S-au schimbat preferinţele? Şi asta... Dar şi pentru că oamenii au alte priorităţi. Metafora „Fum negru, fum alb” sugerează aici, provizoratul, schimbarea, neprevăzutul. Dar mai semnifică şi subtilitatea alegerii personale a uneia din cele două căi, existente încă din primele pagini ale Genezei. Se ştie, din estetica cromaticii că negrul semnifică partea întunecată a vieţii, doliul, adâncul, abisul cel fără de fund, tristeţea, dezolarea, în timp ce albul este culoarea purităţii, a neprihănirii, a bineloui şi a spiritualităţii. Omul, veşnic împărţit între cele două extremităţi, oscilând când într-o parte, când în cealaltă, glisând pe gheaţa subţire a lucidităţii, a patimilor, a dorinţelor care trebuie satisfăcute, are în permanmenţă dinainte-i, cele două posibilităţi, într-un fel de maniheism indus, care ţine de condiţia lui de om cu trup şi suflet, minte şi spirit. Nu poate fi total înclinat spre bine, dar nici rău în întregime. Cu alte cuvinte, în orice rău, există şi un strop de bine şi binele cel mai pur presupune şi o picătură de rău.  

Revenind la cartea de versuri „Fum negru, fum alb”, semnată Ion Grosu, este o alcătuire de gânduri şi experienţe, trecute prin filtrul sensibilităţii autorului, transpuse liric, fie în manieră clasică, fie modernă, ogolindind un sistem de valori pe care poetul şi le-a sedimentat pe parcursul unei vieţi de trăiri, după structura sufletească şi concepţiile proprii, dar şi adiacente trăirilor sale, văzute, auzite şi expuse cu mijloacele de expresie proprii genului liric. Volumul beneficiază de cinci planşe foto, în chip de ilustraţii, foarte inspirate, în tuşe sugestive, ale artistei plastice Maria Dunavăţu, în fericită armonie a cuvântului cu imaginea grafică şi de o schiţă de portret pe inversul paginii de gardă, semnată Theodor Vişan, la fel de inspirată ca şi desenele de interior.  

O prezentare în chip de prefaţă a tânărului poet şi critic a.g.secară, vine să completeze, cât se poate de limpede, personalitatea autorului şi linia de forţă a versurilor sale, prezentare intitulată „Dintr-un vagon de cristal...”. La toate acestea se adaugă, în chip de confesiune, un scurt Cuvânt înainte, al poetului, intitulat: „Cu sinceritate despre mine” – titlu care spune totul.  

N-o să fac referire la autor ca fiind un umorist redutabil. Mă voi referi la el ca poet.  

Ion Grosu, aflându-se la vârsta marilor bilanţuri sufleteşti, aduce în primm plan dialogul necesar cu divinitatea, căruia, cu o reverenţă demnă de marii mistici, îi aduce mulţumiri şi recunoştinţă pentru tot ce i-a dăruit şi l-a învăţat, de-a lungul unei vieţi, fie că a fost conştient sau nu, de aceste daruri.  

Ideea forte ce se desprinde din poemele-rugăciuni este acceptarea inevitabilei schimbări care se petrece în om şi împrejurul lui. Şi mai ales, faptul că Dumnezeu e cu noi şi ne însoţeşte permanent, pe drumul vieţii.  

Conştient că nu forma contează, cât conţinutul imagistic şi ideatic, poetul exersează versul clasic, alături de cel liber de chingile prozodiei, cu aceeaşi libertate de expresie.  

Importantă e forţa de sugestie şi puterea de transmitere a emoţiei „acel ceva plăpând, înaripat şi sacru” (Platon) – care „încurajează soarele să răsară şi femeia să nască” (Grigore Vieru).  

Încă de la primul poem, poetul se vede pictând emoţii, pe pânza propriei vieţi. Emoţii prefăcute în îngeri păzitori.  

Ajuns la deplina înţelegere că viaţa nu-i altceva decât „o aşteptare / A clipei divine...” şi „o căutare / De noi destine” – poetul interpretează viziunea fumului alb ca o trecere, o străbatere a drumului propriu, până la capăt, de unde se vede înălţându-se şi acoperind cu totul orizontul, fumul care încheie periplul terestru şi anunţă intrarea prin vămi, spre altă realitate.  

Peregrinând printre ruinele unor vechi cetăţi virtuale, ca printre ruinele „unei vechi pasiuni” – aşa cum a spus Theodor Mazilu, poetul trece în revistă întreaga etnogeneză a poporului român, apoi, a nenumăratelor invazii migratoare, toate ajunse vestigii ale istoriei.  

Călător cu închipuirea prin arcul mileniilor scurse, poetul simte parcă respiraţia strămoşilor daci, printre dalele cetăţii şi sentimentul că aparţine acestor locuri şi acestor lumi apuse.  

În poeziile în vers alb, există rime întâmplătoare şi un ritm susţinut, care dau o undă de muzicalitate poemelor.  

Unele poeme sunt adevărate pasteluri, cu imagini frumoase care oferă un bun prilej de contenplaţie asupra naturii şi tuturor lucrurilor şi făpturilor create de Dumnezeu. Astfel este poezia „Linişte” – cu imagini de o puritate şi o prospeţime a metaforei deosebite.  

„În simfonia izvoarelor / vreau s-aud respirând căprioarele // Vreau să văd pe spinările licuricilor / Aruncate toate stelele cerului.../ Vreau să mă trezesc dimineaţă / Cu mâinile soarelui pe obraz”.  

Viziuni stranii, logodite cu visul, cu febra, cu halucinaţia se revarsă în imaginaţie cu forţă de sugestie puternică, aşa cum reies din poezia „Mare de fluturi”: „Treceam prin noaptea de febre, / Clopote ruginite strigau în biserici / Cântece căzute în uitare...// (...) // Mă năpădeau ierburi uscate / Şi păsări amare / Zburau în jurul meu, / Ducându-mi privirea prin / Intersecţii ciudate, / Unde gândurile se logodeau / Cu vârstele anotimpurilor pierdute. // Şi-n noapte m-am pierdut / Într-o mare de fluturi / Singur...singur / Regăsindu-mă într-o altă viaţă.”  

Ion Grosu are şi o explicaţie pentru „Poezia vârstei” sale: „Dacă mai trec printr-o vârstă, / Ştiu doar că poezia e o febră, / Pe care o simt într-un licăr profund, / În izvoarele sufletului meu, / Înălţat din mările cerului...” Şi asta pentru că: „poezia e o febră”:  

”Dacă mai trec printr-o vârstă, / Ard deodată în febra lirismului crud.”  

Ion Grosu dedică un poem prietenilor care, pentru el sunt: „Voi / Sunteţi busola mea, / Steaua mea polară. / (...) // Voi / Sunteţi pentru mine / Flori de colţ în Bărăgan, / Bradul de lângă lan, / Oazele / Într-un deşert. / Dreapta dintr-un cer”. (Prietenilor mei...)  

Metafora timpului ca un tren care trece „în flăcări cu inima mea / Care pândeşte dintr-un vagon de cristal” – este şi ea încărcată de sugestii de reflexivitate care duc la ultima gară şi ultima staţie „În marele oraş al iubirii”. (Timpul şoptit).  

Nu lipseşte nici umorul muşcător şi autoironia, în poezia „De ce bat clopotele, Ioane?!”  

Din toate cele strânse într-o viaţă, poetului nu i-a rămas decât „cana de lacrimi”, pe lângă „un munte de fapte / Şi patimi”; „un album cu fotografii mişcate”, câteva „Bucăţi de viaţă şi stele”; şi „Din miile de drumuri: / O potecă şerpuită, / Plină de mister” (Cana de lacrimi).  

Desigur, nu e mult, dar nici puţin, având în vedere că, goi venim pe lume şi tot aşa plecăm, cu mâinile goale, dar cu un şarpe de ceară încolăcit pe mâinile livide.  

Sunt şi viziuni apocaliptice, într-o zi cu cer plumburiu: „Cerul plumburiu acoperă brazii, / Iar străzile sunt pline de cioburi.../ Aerul încă miroase a sulf. / Capete de petarde şi rachete / Răsar din litiera ruginie.../ Copiii aleargă pe role / De ici până colo pe asfaltul cenuşiu / Imaginând zborul pe gheaţă.../ Câte-o sorcovă aruncată acoperă un cap de capră din lemn. / La graniţa dintre toamna târzie şi iarna care parcă nu vine / Gândurile îmi stau pe creştet ca nişte resturi de cuget / Totul aş vrea să se schimbe, / Să apară zăpada ca o rochie de mireasă ce intră în biserică / Şi admirată de toţi din jur, / Lăsând să se vadă puritatea.../ Până atunci privesc parcul / Şi număr resturi...resturi.” (Resturi).  

În „Cerul cu icoane” – asistăm la personificarea primăverii care vine într-un suflet „Topind c-un zâmbet vechile ninsori” – când „Cerul iar se umple din icoane / Ca nori de fum căzuţi din calendare”.  

Nici toamna nu lipseşte din lirica poetului: „Lumina toamnei cade liniştită / Peste pădurea-n rochie de aur, / Înveselind o zare rătăcită / Prin sălcii adormite lângă plaur.// Şi vara pleacă-ncet spre asfinţituri / În plânsete de păsări călătoare, / Ducând căldura norilor în ritmuri / Peste-un spectacol regizat de soare.// Iar de prin crengi cad galbene bancnote / Îmbogăţind săraca litieră, / În timp ce ploaia ne-a compus pe note / O simfonie rece şi stingheră. // De pe coline ceaţa cade-n valuri / Şi zorile par prinse de-o magie / A apelor care păstrează-n maluri / O oboseală tristă îi târzie” (Bancnote galbene).  

Poate că acesta este cel mai reuşit pastel al autorului.  

Un bun prilej de reflecţie asupra vieţii avem şi în poemul „Trepte”:Că fiecare om îşi are propriul drum / Târziu, cum află toţi eu singur am aflat / Şi sigur că, de m-aş naşte înc-odat-acum, / Eu mi-aş alege altul şi mai neumblat. // Din treaptă-n treaptă am câştigat suişuri / Şi rareori-napoi în hăuri m-am uitat, / O...ce frumoasă-i viaţa privită de pe vârfuri, / Ce-amară-i coborârea de unde ai plecat. // (...) // De n-o să pot s-ajung la capătul de scară, / De trepte vor fi multe şi mari către vecie, / În hău m-oi arunca şi, chiar de-o să mă doară, / Durerea mea-i puterea în cel ce o să vie.”  

Poate că poemelor acestui volum le lipseşte scânteia acelui „ceva” ce produce emoţia estetică, înnăbuşită de un ton obosit, aproape blazat, de regret tardiv pentru ce n-ai făcut, mai curând decât pentru cele făcute. Şi, mai ales, simţământul că timpul şi-a îngustat dimensiunile ştiute, a devenit mai strâmt ca o haină împrumutată.  

E o senzaţie de inutil, de zădărnicie, de abandon în braţele lacome ale blazării. Acestea reies cu pregnanţă din poezia: „Un vis al nimănui...”  

Puritatea bucuriei amare face aşteptarea cu atât mai tristă: „De ţărm s-au spart iubirile pierdute, / Plaja e ninsă iar marea ne-a uitat / Şi nu mai port fărâmă de virtute / Ce-n înspumate valuri eu ţi-am dat. // Eu am plecat din lumea temerară / Şi te privesc de-acolo din icoană / Sperând să urci la mine într-o seară / Şi să rămâi ca somnul pe o geană. // Pe fulgii noi îmbrăţişând nisipul, / Te aştept de mult să te transformi în rouă, / Să-mi desenezi zâmbind c-un deget chipul / Şi-apoi să-l ştergi mai trist ştiind că plouă. // Aud cum iar mă strigă albatroşii / Din spuma unui val s-apară o fecioară, / Să-mbrăţişez apoi toţi chiparoşii / Şi să te caut...pentru-a câta oară.” (Tentativă).  

Un pastel admirabil este şi cel intitulat „Sete”: „Porumbii răsuciţi scâncesc a sete, / Iar miriştea, obraz nebărbierit, / E mângâiată lin de un scaiete / Rostogolit de-un vânt din răsărit. // Din cer căldura curge ca o ploaie / Cernită-n oaze de oţel fierbinţi, / Miroase-a foc teribil în odaie / Şi-aştept să-l stingă apa de la sfinţi. // Pe-asfalt se tipăresc ciudate urme / Şi-a-ngălbenit gazonul a leşin, / Văd colbul răscolit încet de turme / Iar norii mor pe cerul prea senin. // Şi ziua lungă nu se mai sfârşeşte / S-aducă luna urme de răcori, / Să simt iubita cum mă înveleşte / Cu zâmbete furate până-n zori.”  

Autorul încearcă şi o parodie la topîrceniana „Rapsodii de toamnă”. Dar şi în stil eminescian, poetul încearcă un basm versificat intitulat „Răscruci”.  

Sarcasmul şi ironia îl desconspiră pe umoristul Ion Grosu în „Simptome de iarnă”, pastel acid în care autorul face un dur rechizitoriu guvernului şi guvernanţilor, parlamentarilor şi tuturor celor care au contribuit la prăbuşirea vieţii politice, sociale, morale a ţării.  

În mod firesc, aproape toate poemele gravitează în jurul marilor teme fundamentale ale vieţii: naşterea şi moartea.  

Clădite pe antonime, pe oximoroane, pe contrastele izbitoare ale naturii şi firii umane, majoritatea sintagmelor şi expresiilor poetice invită la meditaţie şi la păstrarea unei bune măsuri în toate.  

Şi nu în zadar, poetul se întreabă: „Şi-atunci ce este important în viaţă? / Ce mai rămâne iar după moarte? / O casă, un copil zâmbind, o carte. / În rest sunt gesturi simple de paiaţă” (Măsura vieţii). Iată cum cele trei coordonate au devenit măsura vieţii.  

Ca un bun umorist ce s-a aflat o viaţă întreagă, Ion Grosu ia poezia în serios, considerând-o mijlocul de expresie prin care îşi poate exprima ideile şi sentimentele.  

Şi cu acest volum a dovedit acest lucru pe deplin.  

 

CEZARINA ADAMESCU  

(din volumul Cezarina Adamescu,  

Întâlniri afective, Editura InfoRapArt,2013)  

 

 

 

 

 

 

Referinţă Bibliografică:
IN MEMORIAM ION GROSU Recenzie la cartea Fum negru, fum alb , Editura Axis Libri, Galaţi, 2012 / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1313, Anul IV, 05 august 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!