Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   


Autor: Valerian Mihoc         Publicat în: Ediţia nr. 1226 din 10 mai 2014        Toate Articolele Autorului

Interviu cu
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Motto: Există poezie, artă retorică, există artă picturală şi/sau orice altă iscusinţă artistică, însă fără cea a teatrului toate celelalte arte ar fi avut de suferit, ar fi fost neîntrupate, trunchiate chiar, pentru că nu există expresivitate mai multă în niciuna dintre acestea şi nu se pot manifesta cu aceeaşi încărcătură afectiv-intelectuală ca în actorie. Arta teatrală le îmbogăţeşte pe toate celelalte, prin întruparea personajului în actor, prin întruchiparea expresiei în om, chiar poezia însăşi îşi regăseşte valoarea din dimensiunea ei profundă prin actorie.  
 
Această artă ar presupune că actorul se cunoaşte pe sine şi pe alţi oameni (personajele în cauză), îi înţelege, îi iubeşte ca pe sine, se simte apropiat de orice om şi poate să-i transmită uşor mesajul creatorului cât şi pe al său personal. Un actor fără de iubire faţă de oameni nu este întocmai aşa, ci doar un infatuat, o “vedetă” egoistică ce caută doar un succes rapid, dar facil, folosindu-se de trucuri şi de ‘farmece’ fizice pentru apreciere.  
 
În acest fel, arta actorului necesită efort interior maxim, deoarece printr-o spiritualitate profundă îşi însuşeşte exerciţiul de a lucra cu sine însuşi, efort care de alfel să fie făcut uşor ca printr-un exces de zel, având la bază instrumentele ce se impun prin acesta muncă. Primul instrument al actorului s-ar presupune că este – memoria, cea mai utilă pentru necesitatea învăţării unui rol, posibil.. Ori, aceasta fără de acea înţelegere logică a textelor, fără de capacitatea empatică (în rol), iubire a oamenilor şi a expresivităţii lor ar fi seacă. De aceea, afecţiunea este alt instrument ce susţine întregul „antrenament” al actorului, dar mai ales a memoriei lui, căci numai după ce a ’reţinut’ trăirea afectivă a unui personaj sau rol, actorul ar putea ‘ataşa’ încărcătura sa afectivă şi mesajul său personal aceluia original. Alt instrument, s-ar putea presupune că este – disciplina – ceea ce fără un efort constant, ordonat si cu o repetitie punctuală, poate că nimic autentic nu va ieşi din interpretarea a ceea ce s-a învăţat, care însuşită s-o retransmită astfel lumii prin metafora autorului redat. Dar, cu siguranţă mai multe în acest sens vom afla de la interlocutorul nostrul, actorul Richard Bovnoczki.  
 
V.M.- În primul rând îţi mulţumesc pentru acceptul de a te intervia! Din câte ştiu îţi plac oamenii în general, fiind sociabil şi înclinat de ai înţelege, te empatizezi uşor. Oare cum s-ar numi mobilul tău interior, poţi comenta aceasta, te rog?  
 
Actorul Richard Bovnoczki: -Şi eu îţi mulţumesc pentru ideea de a mă intervieva, dar, înainte să-ţi răspund la întrebare, aş vrea să fac nişte precizări la introducerea ta.  
 
V.M.-... da? Aa, ok! Chiar te rog!  
 
Actorul Richard Bovnoczki: Cred că fiecare artă are ceva de sine stătător şi că fiecare în parte ar putea exista şi fără arta teatrală. În niciun caz nu sunt mai sărace fără teatru. E adevărat arta teatrală le poate uni într-o idee. - În ceea ce priveşte percepţia precum că actorul trebuie să-i iubească pe oameni – înţelegerea este cam greşită.  
 
 
Nu este o regulă şi nu e un criteriu de selecţie, nici măcar în acei paşi de început ai vocaţiei. Ideal aşa ar fi, dar nimeni dintre impresari, directori de teatru, regizori nu vor refuza un actor să-l solicite pentru aptitudinile sale doar pentru că nu ar iubi oamenii. Natura profesiei ar trebui să te facă să te cunoşti mai bine, să cunoşti structura ta ca fiinţă umană în general, dar asta nu-i caracterizează pe toţi actorii. Micile vedete nu sunt “vedete” pentru că iubesc oamenii, ci pentru că producătorii care se ocupă de imaginea lor vând mai bine ceea ce vor ei, îi fac mult mai vizibili decât sunt, în mod ostentativ chiar. Vrei nu vrei îţi intră în cap figura lor în virtutea promovărilor genului respectiv, a publicităţii din jurul acelora ce devin astfel nişte mici „zeisori” pe care doreşti să-i mai vezi.  
 
V.M.-Adevărat! Cumva spuneam de un „ideal”, facând o comparaţie, menţionam termenul de ‚vedetă’ pentru al exclude din start, mai ales acum. E mult prea uzitat şi uzat, aplicat fiind unor indivizi care nu au făcut chiar niciun efort interior pentru al merita...  
 
Actorul Richard Bovnoczki: -Întocmai! Continuând ideea cu – arta teatrală – amintită de tine, ea nu depinde numai de o singură persoană, ci de munca colectivă în care dramaturgul, regizorul, actorul, compozitorul, coregraful, scenograful şi fiecare din echipa tehnică îşi are rolul aparte bine prestabilit fără de care nu poate lua naştere opera teatrală. Asta doresc să subliniez, anume că, în fapt creaţia din cadrul teatrului este o contribuţie colectivă chiar dacă procentele creaţiei se pot împărţii actorilor de pe scenă.  
 
Forma finală e un întreg compus din participarea fiecăruia. Evident conceptul regizoral asupra dramaturgiei dă notă întregului, dar pentru a realiza împlinirea conceptului e nevoie de toată echipa. Copilul care se foloseşte astfel de participarea şi contribuţia fiecăruia din echipa de creaţie este - actorul, acela care compune prin arta lui proprie tot ceea ce vine în slujba concepţiei prevăzute, materializând cuvântul scris de pe hârtie în acela dorit, adică în noţiunea, coregrafia şi scenografia planificată. Ori, dacă vrei să ne lăudăm un pic, atunci putem spune că actorul – este singurul membru din echipa prevăzută unei piese teatrale fără de care/în lipsa lui, nu se poate face teatru!!  
 
V.M.- Mă bucur de completare, de faptul că şi tu nu întâmplător vii cu remarca precum că în orice domeniu, oricare om se împlineşte dacă iubeşte ceea ce face, dacă iubeşte semenii..! Mulţumesc!  
 
Actorul Richard Bovnoczki: -Aaa, în legătură cu 'instrumentul' amintit... memoria.. posibil că, doar din afară privind impresionează trebuinţa prin care actorul trebuie să reţină cât mai multe lucruri: text, mişcare scenică, coregrafii, şi ceea ce mai presupune fiecare punere în scenă, însă nu asta este baza. Memoria este doar o parte importantă din „necesarul total” al unui actor. ’Instrumentul’ cu care lucrează actorul e unul mai complex - este întreaga lui fiinţă!  
 
De fapt, instrumentele actorului sunt toate procesele şi mecanismele psihice cât şi cele fizice, adică ceea ce are tot omul este cizelat şi perfectat. În categoria instrumentelor fizice intră expresiile: mimico-faciale, gestuo-posturale şi corporale în ansamblul corpului fizic (gesturile), determinate desigur de atitudini, deci de psihic. Expresiile fizice fiind astfel preîntâmpinate şi dictate de cele psihice. În complexul proceselor acestora (urmate de mecanismele fizice), sunt incluse: gândirea, afectul, vocea.. Despre aceasta din urmă am putea spune că, în mod normal, este un mecanism fizic, dar în fapt pentru actor e un instrument dificil de perfecţionat şi de bază. Limbajul pentru actor este un instrument – “foarte psihic”- dacă putem spune astfel, pentru că este o artă în sine. Memoria, iată ajungem să spunem că, este mai degrabă atât de utilă în medicină şi în alte ştiinţe exacte, unde ar avea un rol major.  
 
 
Răspunzând la întrebarea primă: ’’cum s-ar numi mobilul meu interior de a fi sociabil, înclinat spre a înţelege oamenii şi de a mă empatiza uşor cu ei?’’. Nu prea ştiu cum să-l numesc, dar în general nu pornesc cu etichetări şi nici nu prea aplec urechea la altele confecţionate de alţii, fapt care mi-a atras în viaţă un confort psihologic. Aceasta cu atât mai mult cu cât am observat că disconfortul cel mai mare survine de la persoana proprie. Cea mai grea convieţuire consider că este cu mine însumi, de aceea nici nu m-am grăbit vreodată să arunc vina pe cineva anume, ci mă opresc dintr-un avânt şi mă cercetez, îmi pun problema dacă nu cumva din vina mea a apărut o anumită situaţie neplăcută...  
 
V.M.- În orice caz, Richi, cred că este un mobil profund.. De altfel, care este motivaţia care te-a împins şi te susţine în continuare către această artă frumoasă?  
 
Actorul Richard Bovnoczki: -La mine nu a existat la început o motivaţie conştientă pentru ordinul teatral. N-am fost un amator de teatru, nici nu umblam înainte în lumea lui cumva. Practicasem înot şi schi de performanţă în tinereţe, iar asta îmi ocupa mult din timp..  
 
Mă aflam, deci, într-un punct total opus şi nu aveam nici o tangentă conştientă cu arta în general. Chiar dacă în interpretarea poeziilor, textelor şi dansurilor de la serbările din grădiniţă şi din şcolă mă remarcam, niciodată nu m-am gândit că această plăcere, pe care o aveam când mă aflam pe scenă, putea constitui ceva asupra căreia ar fi trebuit să stau şi să mă gândesc serios. Dorinţele conştiente în privinţa viitorului meu tranversau două domenii: medicina, cu toate ramurile ei, inclusiv medicina veterinară, şi plus antrenoratul. Întâmplarea însă, ce a adus cu ea o răsturnare între planurile mele, a fost una neaşteptată.  
 
În apartamentul adolescenţei mele exista de mult un instrument muzical, la care uneori tatăl meu îşi mai acordează armonicele sufletului şi acum – chitara! Exista de mulţi ani în casa noastră, dar mi-a atras atenţia abia pe la 17 ani, când era deja poate cam târziu să mai am pretenţiile de a realiza ceva în muzică, însă a fost timpul potrivit de a fii direcţionat, indirect, spre actorie, acolo unde mi-am găsit un loc. De la început am avut parte de ‘protecţia’ şi de aura unor „întâlniri” importante cu oameni ce m-au ajutat să mă plasez pe şina cea bună a destinului - destinul meu actoricesc. O conjungtură bună a făcut să cunosc un foarte bun şi adevărat prieten, acum preot, Părintele Marius Catană, pe atunci un mic rebel pasionat al muzicii, care în urma unui mic examen, a optat să mă ajute să cunosc câte ceva din teoria şi practica chitarei. Mai târziu mi-a propus să dau la Facultatea Ecologică, secţia Music-Hall pentru a-mi îmbunătăţi cunoştinţele muzicale. Acolo am făcut cunoştinţă pentru prima oară cu actoria, iar peste doi ani m-a sfătuit să încerc să dau şi la Facultatea de Teologie- Asistenţă Socială, cunoscându-mi o altă latură a preocupărilor mele.  
 
V.M.-Astfel se împlineşte tot ceea ce avea să se împlinească..  
 
Actorul Richard Bovnoczki: Da, exact! Acesta a fost perioada în care am frecventat cele două facultăţi la acei 21 de ani pe cât aveam atunci, acesta fiind de fapt drumul meu către actorie. Dar, revenind la perioada adolescenţei, am mai avut o prietenie dragă şi valoroasă cu un puşti foarte talentat. Îi spun puşti pentru că e mai mic cu patru ani decât mine, iar când l-am cunoscut avea 13-14 ani. El îşi dorea foarte tare să fie chitarist. Cu el am parcurs un drum frumos până la înfiinţarea unei formaţii. Puştiul, pe nume Daniel Garbin, alias Dany, acum cetăţean şi locuitor al S.U.A, înainta cu salturi mari şi a devenit în timp scurt un foarte bun chitarist. Având ureche muzicală absolută, el vizualiza muzica şi o înţelegea printr-o anumită evidenţă, auzind-o la perfecţie. Îl pomenesc pentru că şi el a avut un rol important în hotărârea mea de a nu visa aiurea acolo între ale muzicii. Când am văzut la el ce înseamnă să ai un „dat predestinat” pentru muzică, aşa după cum ar fi la el „auzul absolut”, am înţeles atunci că eu n-am să fac niciodată asta la un nivel atât de înalt..  
 
 
Mă bucur pentru înţelegerea perfectă a acestui aspect încă de pe atunci, căci a urmat să o iau într-o altă direcţie, neclară în acel moment, dar în orice caz alta în care mai aveam speranţe. Şi aşa treptat în anii când frecventam cursurile facultăţilor de music-hall şi asistenţă socială în Bucureşti, tot datorită unei conjuncturi favorabile, am cunoscut printr-o prietenă un tânăr student la Politehnică ce visa o lume mai bună... Era un autentic boem şi era atras de lumea teatrului, frecventând “Teatrul Studenţesc Podul” (se află în Podul din Casa de Studenţi) – sau ’Preoteasa’, se mai intitula - un centru teatral coordonat pe atunci de Cătălin Naum... 'mult regretatul Dl Naum', după cum îi spunea toată lumea...  
 
Prin acest tânăr, Sergiu, chiar şi acum bun prieten, am ajuns la Teatrul „Podul” pe unde s-au perindat mai toţi actorii mari ai ţării noastre, începând cu generaţia anilor 70. Aici am auzit pentru prima dată de Academia de Teatru şi Film (prescurtat A.T.F). În „Pod”, luam parte la un univers teatral aparte pe care Dl Naum îl crea cu aceia care ardeau de dorinţa de a da examen de admitere la facultatea de teatru şi film. A fost un an bogat cel pe care l-am petrecut în Pod-ul Studenţesc, la finalul căruia am decis să mă las de cele două facultăţi pe care le frecventam şi să dau la ATF.  
 
V.M.: Apărând astfel motivaţia cea puternică ce i-a animat pe mai mari actori pentru şi/sau din arta teatrului..!  
 
Actorul Richard Bovnoczki: DA, cam aşa. Însă, a fost o mişcare riscantă... Părinţii mei au avut mari emoţii, dar n-au încercat să mă deturneze planului meu, ba dimpotrivă mi-au fost alături. Apoi, mai mare le-a fost bucuria când i-am anunţat c-am reuşit! Amintiri... dar, frumoase!  
 
O nouă şansă mare pe care am avut-o, a fost că am ajuns în clasa doamnei Sanda Manu. Un rafinat pedagog şi regizor, d-na Manu îndruma studentul în aria concretului, motiva 'intendentul’ de teatru să se ancoreze în momentul clipei în care se afla concret. Acest lucru manifesta o prezenţa bogată în momentul scenic, determinand conexiunea studentului cu realitatea situaţiei scenice în ansamblul ei. Pasiunea dumneaei pentru teatru, intensitatea cu care participa la fiecare ora, flexibilitatea şi mobilitatea ei interioară evident că reuşea să contamineze şi să-l propulseze pe student, obişnuindu-l şi motivându-l să aibe motoarele interioare întodeauna pregătite pentru marea cursă actoricească! Punea accent pe antrenament interior şi lucrul individual fără de care nimeni nu are cum să se dezvolte.  
 
Accentua astfel mobilitatea interioară, aceea bazată pe disponibilitatea de a improviza, antrenament care de altfel îmi este de mare folos acum. Cu ea am dus mai departe ceea ce am început cu Dl Naum într-o idee aproximativă, dar totuşi oarecum diferit. Doamna Manu vine acum cu bucurie la spectacolele absolvenţilor ei. - Doamne, cu câtă energie se implică în tot ce face, deschiderea, receptivitatea completă, concentrarea...! Asta am împrumutat-o de la dumneaei!  
 
Apoi a urmat o nouă şansă, căci la finalul anului trei de facultate am fost selectat, în urma unei auduţii, pentru trupa domnului Dan Puric, ce urma să pregătească spectacolul „Costumele”. Au urmat ani importanţi în această trupă şi mai ales bogaţi din toate punctele de vedere. Am participat cu toţii la realizarea unui fenomen! Cu generaţia noastră, domnul Dan Puric, a realizat spectacolele:, Costumele” -1998-martie;, Made în România” -octombrie-2001;, Hic sunt Leones” -2002 probabil şi, Cei 150” în 2003, un spectacol aniversar, celebrând cei, de peste acum, 150 de ani de teatru românesc! Am călătorit foarte mult cu primele două spectacole prin Europa, iar cu ’’Hic sunt Leones” am fost în China.  
 
Atmosfera acelor ani a fost una de excepţie. ‘Limbajul’ domnului Dan Puric îmi era familiar de la Prima Întâlnire, trebuind să mă obişnuiesc doar cu munca presupusă. Ce propunea dânsul necesita mult studiu şi lucru individual, fapt de care nu prea dădeam dovadă în primii ani... A fost o trezire mai târzie în privinţa asta, la care muncesc şi acum, deoarece nu sunt mulţumit de mine... nici acum... că, nu lucrez pe cât cred pot la realizarea unui rol... D-l Dan Puric a reuşit să-mi sensibilizeze perceperea realităţii, dar şi a idealului spre care tind, a reuşit să-mi inoculeze şi să-mi evidenţieze „idealul” meu spre care mă îndrept... Idealul este doar o cale, nu!? Însă, merită urmată...!  
 
 
Un alt punct culminant în ascensiunea ’’întâlnirilor mele pedagogice’’ a fost intersectarea profesională cu maestrul Nicolae Gafton. Deţinea catedra artei actoriceşti – ’vorbirea’, cel mai important 'instrument' actoricesc.” Domn Profesor” îi spuneam toţi cei care am lucrat cu el... căci şi el, din păcate ne-a părăsit acum un an şi ceva... Dumnezeu să-l ierte!... ...  
 
Materia dânsului era - logofonetologia, deoarece a scris „Tratat-ul de logofonetologie şi sonopoetică”, însă ceea ce avea de oferit şi-ţi împărtăşea era mult mai mult, era Profesionalismul Actoricesc. Acoperea astfel toată „plaja” tehnică necesară unui actor. Dânsul deţinea ştiinţa profesiei! Nu lasă arta actorului într-o zona a imponderabilului prin care vreo stare fragilă sa poată deteremina nereuşita creaţiei. Aducea date concrete de autoevaluare a lucrului cu tine însuţi. Prin metoda dumnealui împărtăşea – ’’ştiinţa expresiilor verbo-vocale”, acea disciplină ce analizează metodic şi expune sistematic formele expresiilor verbale în dependenţa lor faţă de caracteristicile fonaţiunei. Această materie se numeşte ’’Sono Poetica’’. Singurul pedagog întâlnit în anii studenţiei ce a avut o „metodă” în adevăratul sens al cuvântului, iar acum cred că nu-i o altă situaţie... Dânsul era cântareţ de canto, conferenţiar şi profesor la Institutul Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, un profesor de canto si de tehnică vocală - urmărind vorbirea de performanţă!! Împreună am lucrat la un mini recital, care a fost construit în proporţie de 80% atunci... şi-mi doresc să-l duc la capăt, să împlinesc acest proiect.  
 
După cum vezi traseul meu de până acum a avut parte de multe şanse, şi totuşi, paradoxal este, că aceste experienţe încă nu s-au copt în mine... ori, din această cauză încă simt nevoia să am un an la dispoziţie cumva, ca o „răsuflare creativă”, în care să pun totul cap la cap pentru a putea să-mi încep odată pentru totdeauna – ’’chemarea personală’’... Sună ciudat dar, e adevărat!  
 
Va urma!  
 
Referinţă Bibliografică:
Interviu cu Ucenicul marilor maeştrii ai teatrului, actorul Richard Bovnoczki! / Valerian Mihoc : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1226, Anul IV, 10 mai 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Valerian Mihoc : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Valerian Mihoc
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!