Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Evaluari > Mobil |   


Autor: Al Florin Ţene         Publicat în: Ediţia nr. 438 din 13 martie 2012        Toate Articolele Autorului

Istoricul şi rectorul Constantin Daicoviciu în percepţia universitară Clujeană, lucrare de dr.Ionuţ ŢENE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Lucrare de dr.Ionuţ Ţene 
  
Istoricul şi rectorul Constantin Daicovicu  
  
în percepţia universitară clujeană 
  
Indiferent de compromisul făcut faţă de comunişti, istoricul Constantin Daicoviciu (n. 1 martie 1898, Căvăran, Caraş-Severin – d. 27 mai 1973, a fost un renumit istoric şi arheolog, profesor, rector al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. A fost membru al Academiei Române. La 1 ianuarie 1957 Constantin Daicoviciu a fost numit rector al Universităţii „Victor Babeş”, iar la 1 iulie 1959, până în octombrie 1968, rector al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj.  
  
Din anul 1973 satul natal poartă numele istoricului) – a fost perceput de către contemporani ca o personalitate care a încercat să salveze zestrea universitară interbelică într-un moment dificil al ereziilor intelectuale şi distrugerii valorilor culturale româneşti. Această salvare a unor elite universitare nu se putea face decât făcându-se compromisul cu puterea comunistă. Actuala Universitate clujeană s-a plămădit pe modelul educaţional şi moral impus de Constantin Daicoviciu. Mulţi se întreabă dacă Constantin Daicoviciu nu s-ar fi aliat cu comuniştii, inevitabil aceştia ar fi epurat şi eliminat ultimele valori profesionale şi culturale din cadrul Universităţii clujene, ceea ce ar fi dus la deprofesionalizarea mediului academic ardelean. Istoricul Dănuţ Doboş are opinii tranşante despre cauzele lipsei de solidaritate publică a universitarilor cu profesorii epuraţi.  
  
„Un prim aspect îl reprezintă atitudinea rectorului Alexandru Borza în calitatea sa de preşedinte al Comisiei de epurare, atitudine neobişnuită şi fără echivalent. Aceasta explică, pe de o parte, numărul mic de universitari epuraţi, înregistraţi în anul 1945 la Cluj, iar, pe de altă parte, reacţia guvernului comunist, care în martie 1945 l-a sancţionat pe rectorul conciliant cu demiterea din funcţia de conducere a Universităţii Regele Ferdinand I . În al doilea rând, propunerile de licenţiere din serviciu s-au făcut de cele mai multe ori cu majoritate, iar nu cu unanimitate de voturi, ca la celelalte două Universităţi. Atitudinea rectorului Alexandru Borza a determinat acutizarea disensiunilor dintre acesta şi profesorul Emil Petrovici, ultimul fiind liderul de opinie al curentului care milita pentru radicalizarea procentului de epurare a corpului profesoral universitar. Ca urmare, a propunerilor de eliberare, Ministerul Educaţiei Naţionale a aplicat, la 28 iulie 1945, sancţiunea licenţierii din serviciu pentru profesorii Traian Herseni (Drept) şi Onisifor Ghibu (Litere), pentru asistentul Al. Olteanu (Drept) şi epurarea temporară din serviciu a profesorilor Iuliu Haţieganu şi Titu Vasiliu (Medicină), respectiv a asistentului Grigore Popa (Litere). Anticipând schimbările structurale în spirit comunist, pe care urma să le sufere învăţământul superior, noua conducere a Universităţii (rector, Emil Petrovici, prorector Liviu Rusu) a promovat după aprilie, în spirit militant, procesul de radicalizare a conflictului cu vechea elită universitară. Guvernul Groza schimbase însă tactica răfuielii cu universitarii anticomunişti, în sensul trecerii, până la comprimările din toamna anului 1947, la o serie de arestări în rândul membrilor corpului profesoral, fără a mai proceda la simulacrul victimizării acestora în comisiile de epurare. Nu cunoaştem la această dată, fapt regretabil, din nici o sursă documentară, punctul de vedere al membrilor comisiei de epurare din 1945 – cu excepţia rectorului Al. Borza, ale cărui memorii le-am descoperit în arhiva familiei, la Cluj. În ceea ce priveşte reacţia celor epuraţi, aceasta s-a materializat în trimiterea de memorii justificative rectoratului universităţii, respectiv Ministerului Educaţiei Naţionale. Spre deosebire de celelalte două Universităţi româneşti, unde s-a manifestat o extraordinară solidaritate a corpului profesoral cu universitarii epuraţi de la catedre, la Universitatea clujeană au prevalat disputele universitare. Vechi conflicte de natură academică sau politică au fost reiterate în perioada imediat următoare lui 23 august 1944, contribuind la alimentarea membrilor comisiei de epurare cu informaţii care au constituit suportul licenţierilor politice din anul 1945. Au existat şi alţi factori de presiune asupra comisiei de epurare, care aveau să direcţioneze propunerile de licenţiere, între care se detaşează activitatea ziarului comunist România Viitoare , condus de decanul Facultăţii de Medicină, pr. Kernbach. Ziarul a funcţionat ca oficiosul Uniunii Patrioţilor, grupare condusă de profesorul Gh. Vlădescu Răcoasa. O concluzie a capitolului dedicat epurărilor este aceea că membri corpului profesoral universitar nu au conştientizat, în anul 1945, adevăratele intenţii ale iniţiatorilor legislaţiei epurării. Acest fapt explică, cu mici excepţii, lipsa de solidaritate a grupului de profesori anticomunişti, majoritar, cu victimele procesului de epurare. De asemenea, în faţa ofensivei iniţiate cu diferite mijloace de către adepţii fenomenului epurărilor, mobilizarea celor dintâi a fost aproape nulă. O excepţie o constituie accentele contraofensive ale ziarului anticomunist România Nouă (Sibiu), condus de Zaharia Boilă. Mult mai active, ziarele comuniste au bombardat pur şi simplu comisia de epurare cu informaţii variate privind biografia celor vizaţi cu licenţierea din extrase din două articole mai vechi, de nuanţă naţionalistă sau de altă natură. Membrii grupului de universitari epuraţi, dintre care unii aveau să împartă locurile de detenţie, au manifestat o anumită coeziune, relaţiile corecte dintre ei păstrându-se mulţi ani după consemnarea tragicului eveniment. Principalele ministere, care au declanşat şi condus procesul epurărilor, au fost girate de către comunişti sau acoliţi politici ai acestora, chiar şi în guvernele Sănătescu şi Rădescu. Acest fapt a condus la ipoteza falsă a caracterului democratic al epurărilor şi la absenţa demersurilor universitare către miniştri anticomunişti din guvernele post 23 august 1944, în problema protecţiei contra abuzurilor şi ingerinţelor politice şi a activităţii comisiei de epurare. Acestei premise false i-a căzut pradă şi un minuscul grup de studenţi care militau pentru scoaterea din Universitate a unor profesori compromişi în opinia lor din punct de vedere politic – cazul Onisifor Ghibu”.  
  
Era clar faptul că comuniştii s-au folosit de vechile animozităţi dintre profesori. Încă în 1945 nu aveau forţa necesară să-i înlăture pe profesorii incomozii. Numeroşi politicieni oportunişti ai vechiului regim mai acţionau în structurile de stat. După 1947, când şi Monarhia a fost înlăturată, comuniştii şi-au impus planurile nestingherit şi în Universitatea clujeană. Conform lui Dănuţ Doboş „principalele probleme abordate de noi au fost discuţiile din Senatul Universitar pe tema comprimărilor universitare, implicarea sindicatelor comuniste în procesul comprimării personalului didactic şi administrativ din anul 1947 (a se vedea, de exemplu, celebru caz al secretarului general Ioan A. Vătăşescu, eliminat în urma conflictului cu rectorul Emil Petrovici), listele aferente publicate în Monitorul oficial, cu suprimările temporare sau definitive de posturi, persoane, catedre, în octombrie 1947, aspectul particular privind comprimarea profesorilor Al. Borza, Nicolae Mărgineanu, Florian Ştefănescu Goangă, gravele deficienţe provocate în funcţionarea facultăţilor şi laboratoarelor Universităţii în urma acestor epurări politice. Acest capitol indică cu claritate amestecul direct în procesul comprimărilor al autorităţii universitare, în calitate de colaboratoare a partidului comunist şi a securităţii clujene. În acelaşi timp, unele mărturii de arhivă prezentate confirmă, pentru prima dată, unele fapte spectaculoase cunoscute din memoriile unor universitari clujeni. Ne referim în special la cazul prorectorului Universităţii, Alexandru Roşca, implicat, conform afirmaţiilor profesorului Nicolae Mărgineanu, în propria sa epurare şi în cea a profesorului Fl. Ştefănescu Goangă. Referindu-se strict la cazul profesorului Fl. Ştefănescu Goangă, prorectorul Al. Roşca declară în anul 1952: „ Am făcut greşeala să susţin să i se prelungească lui Ştefănescu-Goangă rămânerea la catedră. Întrucât el fusese împuşcat de legionari, credeam că nu mai poate fi de folos. M-am înşelat însă în probabilitatea de a-l influenţa. Când am aflat de la tov. Vaida Vasile că în parlament a ţinut o cuvântare în care Goangă şi-a continuat vechea lui linie burgheză, am luat legătura cu tov. Daicoviciu, care era ministru adjunct la Instrucţie, să i se sisteze prelungirea, ceea ce s-a mai făcut. . La începutul anului 1948, Ministerul Educaţiei Naţionale a fost obligat să accepte revenirea în universitate a unor cadre didactice, în special cu funcţii mici, după ce se constataseră gravele deficienţe în desfăşurarea procesului de învăţământ”.  
  
Şi fostul student Viorel Soran îl vede pe Daicoviciu un oportunist. „Daicoviciu ştiam că s-a plimbat prin toate partidele. El a fost şi la liberali şi la legionari. A fost o mişcare a unor evrei să-l detroneze pe Daicoviciu de la Rectorat şi a venit cu o fotografie în care el era cu o diagonală. Poza nu era color şi nu se vedea dacă cămaşa era verde sau de altă culoare. El cu aplomb a zis că era cureaua de la port-hart, pe un şantier arheologic, când lucra la Sarmisegetuza.” Constantin Daicovicu pentru a-şi menţine privilegiile şi cariera în ierarhia universitară clujeană a făcut compromisuri radicale sprijinind regimul comunist din România. A publicat texte de un oportunism ideologic greu de înţeles pentru un mare savant, ce ascunde şi un arivism funciar: „(...) Prin Tine, mândră Întruchipare a puterii populare, ne simţim cu toţii puternici şi stăpâni pe soarta noastră. Tu neclintit aşezământ al nostru, ai făcut să fie un trup şi un suflet Partid, Cârmuire şi Popor. În pragul celui de-al II-lea deceniu de slobodă ţară, încrezători şi hotărâţi, spre Tine privim, pe Tine Te slăvim şi Te mărim, chezăşie a viitorului nostru, puternică, veşnică Republică Populară Română!”  
  
Constantin Daicoviciu a fost un răsfăţat al funcţiilor oferite de regimul comunist: director din 1949 al Institutului de Istorie, între 1945-1973 a fost director al Muzeului de Istorie a Transilvaniei din Cluj, membru al prezidiului Academiei, ministru adjunct al Ministrului Învăţământului (1949), rector al Universităţii clujene din 1956 până în 1968. Constantin Daicoviciu a primit în 1950 Premiul de Stat şi a devenit membru al Academiei Române în 1955. A participat cu voie de la regim la congrese internaţionale de istorie: Roma, Moscova, Varşovia şi Lausanne. În percepţia universitară clujeană Constantin Daicoviciu este adulat sau contestat. Foşti colegi sau studenţi ai istoricului i-au dedicate adevărate „hagiografii”. Istoricul Dumitru Protase într-o broşură elogiază la superlative meritele marelui dispărut: „Substanţa lucrărilor ştiinţifice ale distinsului învăţat, pe lângă dimensiunile daco-romane are incontestabile trăsături şi valenţe ale istoriei antice europene, aşa cum de fapt a fost şi autorul însuşi: o personalitate complexă, un European autentic, cu rădăcinile puternic înfipte în pământurile străbune de la Dunăre şi Carpaţi. Cu toate dificultăţile şi vremurile schimbătoare în care i-a fost dat să trăiască, el a fost şi va rămâne în lumea creatorilor de şcoală, a concepţiei şi realizărilor istorice, a organizării şi conducerii instituţionale ori a cercetării ştiinţifice un neîntrerupt maestru. După 110 ani de la naştere şi 35 de ani de la săvârşirea lui Constantin Daicoviciu în lumea umbrelor de dincolo de Styx, trecătorul prin Clujul actual (Napoca), unde a trăit intens şi a lucrat neobositul cărturar, se va întâlni cu statuia care-i perpetuează imaginea în bronz, va păşi pe strada care-i poartă numele şi va vedea acolo Institutul de Arheologie şi Muzeul de Istorie a Transilvaniei, pe care însuşi le-a condus, decenii la rând, cu autoritate şi înaltă competenţă. Iată figura distinsă a unui învăţat care a dus mereu înainte flacăra, nu cenuşa istoriei.” Chiar un institute de la Timişoara a primit numele savantului: Centrul de Studii de Istorie şi Arheologie „Constantin Daicoviciu” .  
  
Camil Mureşanu, care l-a cunoscut personal pe istoric, consideră că: „Constantin Daicoviciu a fost o personalitate controversată. În parte, subordonat politicilor şi directivelor oficiale. În parte, cu ieşiri curajoase de protest împotriva unora dintre ele. Ca persoană, câteodată vehement, fără aţi îngădui o scuză, alteori deosebit de emoţionant şi onest. Mi-e greu să pronunţ o sentinţă, de ce aş face-o. Ar fi una nuanţă.” Constantin Daicoviciu era un fel de „tătuc” al studenţilor şi cadrelor didactice de la Universitatea „Babeş-Bolyai”. Profesorul Avram Andea care a fost student prin anii 60 îşi aminteşte despre personalitatea covârşitoare a lui C. Daicoviciu: „În 1968 era un an de speranţe şi promisiuni şi încă academicianul Constantin Daicoviciu pe studenţii de la Istorie ne-a informat personal că se va pune în fruntea unui marş studenţesc la Alba-Iulia de 1 Decembrie. Din păcate a intervenit în august intervenţia din Cehoslovacia şi după această dată am simţit o restrângere a libertăţii de a gândi pronunţat prin valori naţionale, printre altele s-a întâmplat şi renunţarea la acest marş simbolic al studenţimii clujene ... Pe Daicoviciu l-am privit ca şi protector. El avea o imagine, un fel de folclor în jurul cutezanţei lui. Noi l-am văzut cu anii aceia. Era un tip curajos, Se ştie că în 1966 a venit decretul acela cu întreruperea sarcinii şi noi am auzit că acest profesor al nostru, fiind şi preşedintele Consiliului de Stat avut curajul la Bucureşti să-i spună lui Ceauşescu: – Până acuma unde mergem. Să intrăm şi în patul omului?” Daicoviciu era un dur în problema naţională din cadrul universităţii. El nu accepta afronturi şi „dizidenţe” etnice de la profesorii maghiari: „În condiţiile catedrei noastre (Istorie) nu a existat nici un fel de impediment în apropiere. Am avut un om care ne-a dominat pe toţi: Constantin Daicoviciu, urmat de rectorul Ştefan Pascu, încât colegii maghiari chiar dacă am aflat ulterior, cazul lui Andrei Magyari, Elek şi alţii au fost în 1945 membrii PCR. Aceştia s-au dat pe brazdă. Numai semnau în revista „Studia” cu nume maghiare. E vorba de cele de botez şi le românizaseră. A fost o convieţuire perfectă până în 1989 când au apărut problemele.”  
  
Un fost doctorand şi prieten al rectorului, Sever Dumitraşcu recunoaşte în biografia sa controversele politice din jurul istoricului: „I s-a reproşat apoi că a fost comunist. Nu ştiu cât a fost de comunist a fost Constantin Daicoviciu, ştiu sigur Hadrian Daicoviciu îmi spunea cu un oarecare năduf, că nu a fost niciodată ales membru al CC al PCR (respective al PMR). A fost în acele guverne care şi ele îşi spuneau democratice, ministru secretar de stat la unele minister, şi sigur la cel al Învăţământului, când s-a făcut reforma Învăţământului, când s-a făcut reforma învăţământului în 1948 sau pe atunci. Şi au scos limba latină din învăţământ. Unii râdeau şi spuneau că marele Latinist clujean „a scos limba Latina din şcoala românească”. O fi adevărat. Ştiu că uneori colegii făceau glume pe această temă şi ne râdeam. Bătrânul se oţăra şi noi încetam şuşotelile. Mai ştiu sigur că a fost unul din fanii lui Gh. Gheorghiu-Dej când s-a făcut mişcarea aceea din 1964 şi ne-am cam eliberat de sovietici. Am văzut şi o poză cu Dej şi Daicoviciu pe care Bătrânul o afişase, o vreme, când era Rector, la rectorat şi în cabinetul său de la Studii Clasice. Mai ştiu că a dorit – nu ştiu cât a fost implicat – în lupta aceea internă, mai ales la Conferinţa Judeţeană PCR – Cluj, pe vremea lui Maxim Berghianu, pentru demiterea puterii lui Ceauşescu sau chiar debarcarea acestuia. Şi, fireşte, nu s-a mai auzit nimic de aceea intenţie. În rândul acestor avataruri politice sunt şi elemente verosimile. Nun e simţim în măsură şi nici obligaţi să le apreciem noi ( ... ) Constantin Daicoviciu era în 1957 când am devenit student la Facultatea de Istorie a Universităţii din Cluj, profesor universitar şi rector al Universităţii Victor Babeş din Cluj. Pentru noi era profesor şi atât, nu a fost, nu este şi nu va fi cazul să răspundem noi pentru faptele sale. La şcoală – în condiţiile date, pe care nu le-am creat noi – la şcoală eu (noi?) am fost pentru a învăţa, nu pentru a căuta nod în papură, îi lăsăm pe alţii s-o facă. Sunt liberi şi nestingheriţi în acest sens. Am făcut cu Profesorul Daicoviciu cursuri nepolitice: Introducere în arheologie, Sculptura greacă sau Formarea limbii şi a poporului roman. Asta era realitatea.” Oricum Daicoviciu era perceput de contemporani, nu neapărat ca un om al sistemului comunist, ci o personalitate puternică peste care nu puteau trece activiştii PCR: „Academicianul Constantin Daicovicu a fost un renumit istoric, recunoscut în ţară şi străinătate, un rector energic şi obiectiv în decizii. Nici organele de partid din Universitate nu puteau influenţa prea mult deciziile sale”, rememorează studentul de la Biologie de atunci, Tomescu Nicolae.  
  
Constantin Daicoviciu era perceput în presa comunistă ca un vajnic om al regimului. A fost dirijorul pus de PMR al unificării celor două universităţi clujene „Bolyai” şi „V. Babeş”. În primele zile ale lunii iulie a anului 1959 rectorul C. Daicoviciu a fost la prezidiu adunărilor profesorilor celor două universităţi şi apoi a studenţilor. În ambele discursuri Daicovicu care propunea unificarea şi reorganizarea Institutului Agronomic „dr. Petru Groza” are de departe cel mai conformist şi ideologic discurs oficial din sală Colegiului Academic. Şi în discursul din faţa celor 700 cadre didactice şi în faţa studenţilor a vorbit în şablon Marxist: „În numele colectivului de conducere ne legăm aici ca împreună cu întregul colectiv al corpului didactic de aproape 700 oameni să îndeplinim cu cinste, cu seriozitate, cu dragoste, cu râvnă sarcina care ni s-a dat. Vom veghea, ca această instituţie să meargă pe calea luminată de teoria şi concepţia Marxist leninistă. Se spunea în trecut că „noblesse oblige”, pe noi nun e obligă nici un fel de nobilitate. Pe noi ne obligă un lucru: încrederea partidului şi neţărmurita dragoste pe care o purtăm poporului nostru muncitor” . Chiar nu-l obliga nicio nobilitate. Nu era nimic nobil în ceea ce făcea şi spunea C. Daicoviciu. Şi a doua zi rectorul universităţilor unificate vorbea în acelaşi limbaj de lemn în faţa studenţilor: „Odată cu înfiinţarea Universităţii „Babeş-Bolyai”, forţa noastră ştiinţifică şi culturală a crescut considerabil. De aceea, datorită grijii părinteşti a PMR şi a guvernului ţării s-a întărit mai mult baza noastră materială a universităţii noastre.” Totuşi discursul rectorului Daicovicu a avut şi o parte coercitivă. A reuşit să o convingă pe studenta Lorincz Ana din anul II de la Facultatea Drept a Universităţii „Bolyai” de binefacerile unificării cu universitatea românească: „Îmi manifest deplina adeziune la hotărârea de unificare celor două universităţi. Atmosfera prietenească, tovărăşească care domneşte în cămine, în cantinele unificate sunt dovezile importanţei acestui act al unificării universităţilor noastre. Rezultatele noastre la învăţătură vor fi tot mai bune la Universitatea Babeş-Bolyai”. După adunările de unificare din sala mare a Colegiului Academic, atât cadrele didactice cât şi studenţii au trimis telegrame de felicitare Comitetului Central, tov. Prim-secretar Gh. Gh. Dej şi preşedintelui Consiliului de Miniştri, tov. Chivu Stoica: „Noi, studenţii (cadrele) centrului universitar Cluj, ne exprimăm deplina aprobare faţă de unificarea universităţilor Babeş şi Bolyai”. Adunările s-au desfăşurat sub supravegherea tov. Vasile Vaida, membru supleant CC şi secretar al Comitetului Regional PMR Cluj. Daicoviciu a reuşit cu un pumn de fier să-i facă pe profesorii maghiari să accepte unificarea, ba chiar să-şi arate entuziasmul. Lector univ. Nagy Zoltan declara la adunare: „Existenţa a două universităţi separate în Cluj favoriza manifestări de izolare naţională.” Un alt profesor maghiar plusa. Lectorul Kalyk Karoly declara în plen: „Trebuie să avem o deosebită vigilenţă revoluţionară în lupta împotriva rămăşiţelor naţionaliste. Această cetate culturală va lupta cu hotărâre împotriva manifestărilor naţionalismului şi izolării naţionale.” Tov. Vasile Vaida, membru supleant CC şi secretar al Comitetului Regional PMR Cluj era în culmea fericirii şi jubila în faţa reuşitei rectorului Daicoviciu în realizarea unificării fără incidente semnificative: „Am asistat cu toţii la zilele sărbătoreşti ale unificării cantinelor şi căminelor. Am văzut cum tinerii noştri români, maghiari şi alte naţionalităţi se felicitau reciproc, se angajau împreună să-şi pună tot sufletul şi puterea de muncă spre a deveni luptători luminaţi şi neînfricaţi pentru construirea socialismului”. Unificarea s-a făcut cu binecuvântarea lui Ion Iliescu, secretar al CC al UTM şi preşedinte al Uniunii Asociaţiilor Studenţeşti din România.  
  
Rectorul Daicovicu inspira teamă şi respect în acelaşi timp în rândul studenţilor. Vasile Frăteanu reţine că „rectorul Daicoviciu era o personalitate extraordinară. Cu Daicoviciu am avut un episod memorabil la universitate. La căminul Avram Iancu era un grilaj de fier, care se trăgea. A venit un fel de inspecţie şi nu puteau femeile de serviciu să intre la etaj să facă curăţenie. Noi eram în camere şi dormeam. Ne-au găsit dormind pe la orele 10.00. Nu mergeam la cursuri. Era cu noi şi cronicarul sportiv Octavian Cadiu, care transmitea meciurile...Rectorul Daicoviciu ne primeşte la rectorat, în clădirea actuală. Pe birou era o călimară mare care o trânteşte cu bastonul: – Vă dau afară pe toţi!. A fost o şedinţă UTC şi ne-a desfiinţat grupa. Eram şeful grupei şi era data de 7 noiembrie (revoluţia bolşevică) şi grupa nu s-a mai întâlnit la d-na Popescu la Seminarul de socialism ştiinţific. Toată grupa noastră s-a dus să mănânce slănină cu pită în pavilionul din parc şi numai eu am venit cu catalogul. Ne-a desfiinţat grupa. Şi atunci Octavian Cadiu a fost exmatriculat pe doi ani. Şi atunci Pituţ şi ceilalţi (Ioan Alexandru, Ana Blandiana) au plecat la Bucureşti. Constantin Daicoviciu ne-a apostrofat pe toţi: – Vă arăt vouă! – Vreţi să vă trimit în occident? Să vedeţi ce bine e acolo? Ne spunea Daicoviciu: E putred!”  
  
Şi profesori de la universitate îl simpatizau pe rectorul C. Daicoviciu. Tânărul profesor Gh. Popescu de la Ştiinţe Economice şi-l aminteşte: „Pe Daicoviciu l-am prins rector în 1967-1968 şi l-am cunoscut personal. Purta o pălărie cu boruri largi şi baston. Era apropiat studenţilor şi îndrăgit. Îmi amintesc cum în discursul de deschidere a anului 1967-1968 a afirmat printre altele: – Dragi studenţi, trăiţi fiecare clipă a studenţiei ca şi cum ar fi ultima. Am fost apropiat de fiul său istoricul Hadrian Daicoviciu, cu care aveam dese contacte şi discuţii le-aş numi chiar amicale, un fel de simpatie îmi purta şi de fiecare dată când ne întâlneam vedeam că îi face plăcere să discutăm, păcat că s-a stins la doar 54 de ani. Curios chiar în ziua morţii sale ne-am întâlnit (în jurul orei 12.00) în faţa Bisericii Sf. Mihail din centru şi am discutat, nimic nu părea să prefaţeze infarctul ce s-a produs câteva ore mai târziu.”  
  
Daicoviciu a fost un apropiat al prim-secretarului PMR, Gh. Gheorghiu Dej. Când a venit liderul comunist la inaugurarea Casei de Cultură a Studenţilor în 1961 a fost văzut plimbându-se la braţ cu rectorul Daicoviciu. Apropierea dintre Daicoviciu şi liderul comunist Dej a ajutat universitatea clujeană din punct de vedere social. Aurel Negucioiu, ultimul rector comunist al UBB, îşi aminteşte cum cadrele tinere din anii 60 nu aveau locuinţe: „Cei care veneau tineri nu aveau locuinţe. Şi la o vizită a lui Gh. Gheorghiu Dej la Cluj s-au întâmplat două lucruri: 1. academicianul Daicoviciu, care avea mulţi asistenţi şi profesori, a ridicat problema locuinţelor pentru tinerele cadre care astfel nu progresează şi se distrug. S-a obţinut o înţelegere extraordinară şi s-a obţinut special construirea pe str. Pavlov a două blocuri ca locuinţe numai pentru cadrele didactice din centru universitar Cluj şi nu avea nimeni ce să zică nimic că a spus Gh. Gheorghiu Dej. Şi tot atunci în materie de fotbal Ioan Ivansiuc primesc dezlegarea, dar nu putea să joace în echipă că nu avea dezlegare. Se plimba Gh. Dej pe actualul Bulevard Eroilor cu Constantin Daicoviciu şi organele locale şi a sărit înaintea lor o Doamnă bătrână. Şi doamna aceasta i-a spus lui Dej că vrea ca Ivansiuc să evalueze la U Cluj. Şi atunci a întrebat Gheorghiu Dej: – Ce şi cum!!! Şi a doua zi s-a comunicat la Bucureşti. Daicoviciu a făcut extrem de mult pentru cadrele tinere.” Tot Negicioiu îşi aminteşte cum a intervenit rectorul Daicoviciu la primărie să primească buletin de Cluj. Era un cerc vicios. Nu avea locuinţă, nu putea primi buletin. Nu putea avea locuinţă pentru că nu avea buletin. Înainte să plece în SUA, Daicoviciu a dat un telefon şi a rezolvat situaţia şi profesorul a primit buletin. După venirea lui Ceauşescu la putere, Daicoviciu nu a mai fost aşa bine văzut de conducătorul PCR. Când venea la Cluj, Ceauşescu se purta destul de rece faţă de Daicoviciu, dar fără să aibă curajul să atenteze la puterea sa absolută în mediul academic şi politic clujean. „Daicoviciu a reuşit să organizeze universitatea pentru că el îl ajutase pe Dej în 1946. A fost şi în guvern, în Consiliu de Stat. I-am văzut pe Ceauşescu şi Daicoviciu la UBB. Erau două personalităţi incompatibile. În sensul că Daicoviciu era un om stilat, inteligent, bonom, care gusta glumele. El deja nu se jena să elogieze armata austro-ungară unde a fost plutonier. Asta l-a enervat pe Ceauşescu. Îl vedea ca un om a lui Dej” rememorează tânărul profesor de atunci Vasile Vese. Tot Vasile Vese a trăit deschiderea spre exterior a Universităţii clujene datorată lui Constantin Daicoviciu: „Constantin Daicoviciu ca rector era vizitat de străini, mai ales de americani. Avea relaţii bune cu Germania. L-am cunoscut mai târziu pe Fischer Galaţi şi îmi spunea că a venit la Cluj, când era tânăr din Colorado şi avut întâlniri cu Daicoviciu”. Şi fostul decan de la Litere, Octavian Schiau a „observat că Nicolae Ceauşescu nu prea l-a agreat pe Constantin Daicoviciu, deoarece era un om de valoare.” Profesorul Petru Pântea a suferit alături de studenţi şi cadrele didactice universitare „au suferit enorm când au auzit despre moartea prin infarct în tren în 1974 a rectorului C. Daicoviciu” . „Daicoviciu era privit cu mare admiraţie şi fascinaţie. Era iubit de către studenţi pentru că a declarat acest că ţine la studenţi. Daicoviciu are şi o parte întunecată din punct de vedere politic, dar ca rector a creat o instituţie: Instituţia rectoratului universităţii. Niciodată în timpul regimului comunist universitatea nu a fost ferită de imixtiunile politice din afară ca pe timpul lui. Era omul regimului şi protejat. A făcut atâtea servicii regimului încât el devenise o personalitate nu numai la universitate, ci în mediul politic şi cultural clujean. Avea un anumit comportament de burghez decât de comunist” îşi aminteşte Vasile Vese. Constantin Daicoviciu nu s-a dat înlături de a apăra punctul de vedere al istoriografiei româneşti la congrese internaţionale. Aurel Negucioiu a participat în 1964 la „Congresul Istoricilor de la Budapesta. La acest congres s-a discutat o problemă vitală privind utilitatea dezmembrării imperiului habsburgic. România a avut o delegaţie extraordinară cu Constantin Daicoviciu, academician Andrei Oţetea, mulţi profesori din Bucureşti. Era şi Miron Constantinescu în delegaţie şi la această conferinţă ungurii au venit cu o idee de la Lenin că dezmembrarea imperiului habsburgic nu era o necesitate.” Negucioiu care îl citise pe Lenin din scoarţă în scoarţă şi-a adus aminte că Lenin a făcut această afirmaţie în primăvara lui 1917, dar a revenit în toamna aceluiaşi an cu o declaraţie că „imperiul habsburgic era inevitabil să se dezmembreze”. Tânărul Negucioiu a cerut acceptul profesorilor români să meargă la biblioteca Academiei Ungariei, unde a găsit cărţile lui Lenin cu textul despre necesitatea dezmembrării imperiului habsburgic. Bibliotecara nu i-a dat cărţile, dar Negucioiu a făcut copii şi le-a dus în congres şi profesorii români în frunte cu Daicoviciu au demontat teza istorică ungară. Istoricul maghiar Imre Nagy a dat înapoi. Cu toate acestea a doua zi în timp ce mergeau cu tramvaiul spre stadion la un meci de fotbal au văzut într-un ziar unguresc lăsat pe un scaun un articol cu teza ungurească de la congres privind prima afirmaţie a lui Lenin despre imperiul habsburgic că nu trebuia dezmembrat. Miron Constantinescu s-a întors cu Daicoviciu şi Oţetea la Academia maghiară şi au făcut scandal. Ungurii şi-au făcut autocritică că au minţit în presă despre concluziile congresului. Doi profesori ruşi au criticat opţiunea maghiară. Întorşi acasă profesorii români au publicat sub egida Academiei Române o carte în care au desfiinţat ştiinţific teza ungurească privind ideile lui Lenin despre imperiu habsburgic. Prin 1971 elevul de la un liceu din Orăştie, viitor student la UBB, Ioan Drăgan, îşi aducea aminte de un Daicoviciu bătrân în baston la „Serbările dacice de la Costeşti”. Drăgan rememorează: „Într-un an când eram elev la liceul din Orăştie, l-am văzut pe viu (pe Daicoviciu) la „Serbările dacice de la Costeşti” sau Întâlnirea tineretului cu Istoria”. Se ţineau în fiecare an la Costeşti în judeţul Hunedoara şi unde C. Daicoviciu a apărut pe scenă şi s-a adresat participanţilor. Mergea greu. Era susţinut fizic de fiul său Hadrian” . „În prezent persistă ideea unui Constantin Daicoviciu aflat pe balanţa dintre oportunism şi salvator al universităţii clujene. Depinde dinspre ce unghi îi priveşti activitatea. Oricum, genul uman de tipul Constantin Daicoviciu este specific în perioade de restrişte la români. El a fost un mare istoric, care şi-a dat seama că opoziţia cu tancurile sovietice în ţară nu-şi avea rostul şi folosindu-se de prietenia cu Gh. Gheorghiu Dej a încercat, şi în beneficiu propriu, să fie un tartor absolut al universităţii clujene şi să protejeze ce se mai putea salva din axiologia interbelică. Mulţi istorici de azi de la Cluj sunt foşti studenţi şi discipoli ai lui Constantin Daicoviciu. Ei sunt oameni de valoare, deoarece au avut ocazia să înveţe istoria direct de la maestru. Dacă Daicoviciu mergea prin puşcării, astăzi marii istorici clujeni ar fi învăţat istoria de la istorici stalinişti de genul lui Mihai Roller. Şi istoriografia română ar fi avut de suferit. În concluzie, de multe ori opoziţia prin cultură în faţa dictaturii salvează elitele şi le pregăteşte pentru vremuri mai bune când se pot afirma în libertate şi democraţie. Nu e moral şi nici o scuză în faţa oportunismului lui Daicoviciu, dar noi care nu am trăit acele vremuri crunte ne e greu să oferim azi, în libertate, judecăţi de valoare absolute. Mă bucură faptul că istorici clujeni ca şi Doru Radosav, Nicolae Bocşan sau Liviu Maior au învăţat istoria cu mentorul Constantin Daicoviciu şi pot duce mai departe profesionalismul şi valorile indubitabile ale şcolii istoriografice transilvane. Poate numai pentru aceasta, Constantin Daicoviciu merită reverenţa noastră, a celor mai tineri istorici ardeleni. 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Istoricul şi rectorul Constantin Daicoviciu în percepţia universitară Clujeană, lucrare de dr.Ionuţ ŢENE / Al Florin Ţene : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 438, Anul II, 13 martie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Al Florin Ţene : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Al Florin Ţene
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!