Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Ion Nălbitoru         Publicat în: Ediţia nr. 1372 din 03 octombrie 2014        Toate Articolele Autorului

COMOARA BLESTEMATĂ - II. SUB SEMNUL BLESTEMULUI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!


Într-o dimineaţă însorită principele intră vesel în salonul de oaspeţi şi chemă la ordin pe cei mai distinşi şi credincioşi slujitori.
- Voinicii mei, m-aţi slujit cu credinţă până acum. Îmi doresc în continuare acelaşi respect din partea voastră şi din când în când să vă aduceţi aminte de faptele noastre vitejeşti pentru apărarea acestor meleaguri străbune. Pe tine, căpitane Preda, te învestesc cu răspunderea pentru apărarea ţinutului alături de voinicii tăi. V-am lăsat vistieria principatului plină ca să pălătiţi tribut Sultanului, în caz de ameninţare cu războiul. Aveţi grijă ca locuitorii să nu cadă în foamete şi sărăcie indiferent de secetă sau pârjol în faţa duşmanului.
- Ce vorbe fără rost sunt astea, Măria Ta?
- Deşi mă simt foarte bine am o presimţire… Astăzi doresc să fie zi de sărbătoare! Tăiaţi berbecii cei mai frumoşi şi aduceţi butoaiele cu vinurile cele mai alese din pivniţele castelului! Vom da cel mai mare ospăţ din istoria acestui principat! Dacă Domnul se îndură de mine vreau ca el să ţină trei zile şi trei nopţi ca în poveşti!
- Iertaţi-mi îndrăzneala şi curiozitatea, dar pe cine sărbătorim?
- Tovărăşia noastră de o viaţă. În orele uneia din după amiezile următoare ne vom lua rămas bun!
- Plecaţi în peţit? - întrebă naiv unul din căpitanii mai tineri căruia abia îi mijise mustăcioara.
- Aşa-i! - rosti principele cu un zâmbet de satisfacţie pe buze. Mă voi duce la iubita mea! Plec la fiinţa blajină care v-a ocrotit ca pe proprii săi copii, la răposata principesă! Locul meu este lângă ea în împărăţia liniştii şi păcii eterne. În acea Împărăţie voi scăpa de griji, de năvălitori, de pizma fratelui meu. De acolo, de sus, voi veghea asupra ţinutului strămoşesc pe care să nu-l înstrăinaţi niciodată. Când ne vom întâlni în cer vă voi trage la răspundere pentru încălcarea poruncilor mele!
- Prea multă linişte nu vom avea, căci fratele Domniei Tale va sosi cu mare alai să intre în posesia moştenirii.
- Poruncesc ca nimeni să nu sufle o vorbă despre moartea mea!... Totuşi, ca orice muritor de rând, am şi eu rivali şi este posibil ca vreo iscoadă să-l înştiinţeze… Nu vreau vărsare de sânge… Să-l avertizaţi că locul este blestemat, iar dacă vrea să domnească şi să unească cele trei ţinuturi, atunci facă-se voia sa! Dacă va avea grijă de cele trei principate ca de propria-i inimă, Domnul să-l ajute!
Pe dată în curte sunt înjunghiaţi şi puşi la proţap cei mai frumoşi berbecuţi, iar din pivniţă sunt scoase la lumina zilei butoaiele grele din stejar cu vinul roşu ca sângele care curge în pocale şi ulcele de argint. Întreaga suflare din castel şi din zonele învecinate, fără deosebire de rang, este invitată la ospăţ.
În a treia zi, aproape de asfinţitul soarelui, principele Pătru Valdescu dă pentru prima oară semne de oboseală. Cei din jurul său îl îndeamnă la odihnă. Cu faţa palidă, dar cu un zâmbet luminos pe buze, li se adresează calm şi cu blândeţe:
- Voinicii mei, continuaţi ospăţul până în zori şi nu întrerupeţi lăutarii din cântecele lor. Cântaţi şi chefuiţi căci aşa îmi este voia. Nu părăsesc această lume cu regrete. Să nu mă plângeţi, ci să fiţi mândri că aţi avut un asemenea principe. Când îmi voi da duhul să vestiţi stingerea mea în urale şi să curgă vinul în pocale! Plec în cealaltă lume ca un tânăr viteaz, unde mă aşteaptă frumoasa mea prinţesă… Sau nu ştiţi că dincolo de moarte renaşte o nouă viaţă în care omenirea este egală, frumoasă şi în floarea vârstei?... Când vă vine rândul vă voi primi cu alai îngeresc în Împărăţia Cerurilor unde toţi, indiferent de gradul de nobilime, avem acelaşi stăpân, pe Bunul Dumnezeu cu Grădinile Raiului...
Acest bărbat blajin cu supuşii săi, dar aprig cu duşmanul şi trădătorii, îşi păstră demnitatea şi în ultimele clipe ale vieţii sale şi primi moartea cu fruntea sus ca pe o cunună de lauri. Se ridică în picioare cu pocalul de aur în mâna dreaptă şi rosti:
- Dumnezeu să vă binecuvânteze împreună cu ţinutul Vâlcelelor, precum şi cel al Gorjiilor, Severinelor, Dunărenelor, cu întregul pământ al Valahei de la Muntele de Miazănoapte până la Dunăre şi Marea cea Mare!
Cu toţii urmează exemplul stăpânului şi închină cupele cu vin în cinstea tuturor valahilor. Pătru Valdescu bea vinul din pocal până la fund. Deodată acesta îi scapă din mână, se rostogoleşte pe podea şi principele duce instinctiv mâna la inimă şi cade moale pe jilţ.
- Măria Ta! - strigă mesenii disperaţi.
Principele deja trecuse hotarul dintre cele două lumi, acolo unde iubita sa soţie îl îmbrăţişă cu căldură, apoi uşori ca doi fulgi de nea plutiră pe o cărăruie spre aleile înflorite ale Raiului…
Un murmur de durere străbate salonul. Căpitanul Preda urcă pe masă cu pocalul plin în mână şi tună:
- Locuitori ai acestei cetăţi şi ai împrejurimilor, poruncesc în numele Principelui Pătru Valdescu care tocmai s-a stins din viaţă şi a trecut în lumea celor drepţi alături de principesa sa, deci, poruncesc să-i fie respectată ultima dorinţă!
Trâmbiţele sună, clopotele răsună în clopotniţe.
- În onoarea celui care ne-a călăuzit paşii în luptă pentru apărarea acestor meleaguri să continuăm ospăţul până în zori, iar de mâine dimineaţă ne vom ocupa, conform tradiţiei şi datinii acestui neam, de înmormântarea sa. Să-l ducem în camera de veghe şi pe rând să-i aducem înlăcrimaţi întreaga noastră recunoştinţă! Să sune trâmbiţele şi să bată clopotele în continuu trei zile şi trei nopţi ca să răsune ecourile din munte în munte!
Dorinţa pe care o exprimase principele ca întreaga suflare să continue veselia până în zori, nu i-a putut fi îndeplinită pe deplin. Cui îi mai ardea de ospăţ la aşa pierdere?
A doua zi întregul ţinut al Vâlcelelor află de moartea lui Valdescu şi de la boieri la ţărani îl plângeau cu regret. În a treia zi, la înmormântare, se strânse mulţimea ca să-l conducă, după datina străbună, pe ultimul drum.
Au mai trecut câteva săptămâni şi viaţa în principat îşi reluase cursul normal. Totuşi, unii dintre boieri se întrebau ce va urma, temându-se de vreo năvală vrăjmaşă care să pustiască ţinutul.
Într-una din seri, la o oră târzie, căpitanul, care tocmai aţipise, auzi ţipete disperate pe unul din metereze. Alergă cu sufletul la gură până acolo şi lângă zid găsi un străjer cu ochii holbaţi, părul vâlvoi şi mut. Încercă să-l readucă la realitate, dar acesta abia a doua zi reuşi să îndruge câteva cuvinte. Oşteanul povesti că în toiul nopţii zărise o creatură cu coarne, urechi lungi, coadă stufoasă şi gheare cu care se căţăra pe zid. Trăsese o săgeată asupra acelei arătări, dar aceasta o smulsese din piept fără să-i curgă nici o picătură de sânge, îi rânjise batjocoritor, apoi sărise peste zid făcându-se nevăzută. Peste vreo două zile găsiră un alt oştean leşinat dincolo de metereze. Când îşi reveni le povesti că o dihanie cu coarne l-a smuls de la locul său, l-a purtat prin aer şi l-a aruncat în afara cetăţii printre copaci. Intrigat de cele două întâmplări, căpitanul hotărî să facă de strajă câteva nopţi la rând în locul cu pricina. Bănuia că nu-i ceva curat, dar spera că încă mai este sub protecţia vrăjii şi nu i se poate întâmpla nimic rău. Totuşi, teama îl cam încerca şi luă în companie doi voinici. De cum căzu înserarea urcară pe metereze. Cercetară împrejurimile cu privirea, apoi se aşezară la poveşti ca să treacă timpul mai uşor. Se întunecase de-a binelea când de după coama dealului se arătă roata lunii inundând întinderile cu razele sale pline de mister. Trecuse de miezul nopţii şi o boare rece le mai alungă somnolenţa care-i cuprinsese în mrejele sale ca o vrajă. Tocmai când luna se ascunse în frunzişul copacilor din apropiere, liniştea nocturnă fu deranjată de fâlfâitul unor aripi. Undeva în depărtare o bufniţă îşi anunţă prezenţa. Ca replică, un huhurez accentuă şi mai tare tensiunea şi misterul unei nopţi destul de apăsătoare. Străjerii tresar şi inima li se face cât un purice. Căpitanul îşi dă seama că duhurile rele ies din adâncurile pământului. Scrâşneşte din dinţi şi pune mâna pe mânerul paloşului. Este pregătit să înfrunte demonul şi-şi face de trei ori semnul sfintei cruci, apoi aşteptă ca un şoim cu privirea aţintită la orice mişcare din împrejurime. Ceilalţi doi oşteni îi urmează exemplul. Deodată, un vultur uriaş ţâşneşte dintre stânci, îşi desfăşoară aripile imense şi se năpusteşte asupra străjerilor. Căpitanul Preda izbeşte cu paloşul în pieptul acvilei. Instantaneu aude un ţipăt înfiorător de se cutremură turlele castelului şi cei doi străjeri sunt prinşi de ghearele fioroasei păsări. Câteva clipe tinerii plutesc prin aer, apoi sunt azvârliţi printre ramurile copacilor. Căpitanul priveşte uimit acest spectacol îngrozitor. Cu o forţă nevăzută prinde vânjos o suliţă şi o aruncă în direcţia răpitoarei. Satana o prinde cu ghearele, o rupe în două ca pe un băţ, apoi se îndreaptă spre el cu ochii roşii şi ciocul deschis din care iese o limbă lungă. Preda loveşte cu disperare. Ciocul acvilei rupe arma în două. În clipa următoare căpitanul este înfăşurat de limba acesteia şi purtat prin văzduh. Din gâtlejul vulturului ies croncănituri răguşite de tresar stâncile din apropiere. La asemenea zarvă întreaga suflare din cetate iese care mai de care cu ce apucă în mână. Dar oare cine se poate întrece cu forţele întunericului? Uriaşa pasăre croncane cu aripile larg deschise planând pe deasupra turnurilor. În cele din urmă Preda reuşeşte să scoată arcul de pe umăr şi ţinteşte spre gura larg deschisă a vulturului. Săgeata ţâşni şi instantaneu acvila îşi trase limba scoţând un ţipăt de vuiră văile iar căpitanul îi scăpă din gheare în dreptul turnului cel mai înalt. Din reflex se prinde de un colţ al acoperişului legănându-se în gol. Îşi dădu seama că dacă alunecă se face praf de stâncile de la baza zidului. Ridică privirea şi văzu că diavolul înaripat mai face un rotocol pe deasupra castelului, aruncând flăcări pe cioc, apoi dispare în negura munţilor. Jos este zarvă mare. Care mai de care alergă în toate părţile fără să ştie pe ce să pună mâna ca să-şi salveze căpitanul. Un oştean mai lucid strigă:
- Aduceţi scările şi înnădiţi-le! Să-l coborâm până nu se întoarce satana!
Nu peste mult timp în ogradă cântă cocoşii.
- Este salvat! Necuratul nu se mai întoarce. La cântatul pintenaţilor se ascunde în întunecimea sa!
Preda este coborât de pe acoperişul turnului. Pricepu că întunecimea sa se instalase ca stăpân, conform pactului şi le da de înţeles să părăsească zona.
Ca urmare a celor întâmplate, căpitanul convocă de urgenţă sfatul boieresc.
- Boieri dumneavoastră, sunteţi îngrijoraţi pentru soarta averilor domniilor voastre, dar dacă apare principele din ţinutul Severinelor, să-l primim cu ascultare. Principatul Vâlcelelor are nevoie de un conducător. Dacă Radu Valdescu va binevoi unirea celor trei principate, atunci puterea si siguranţa noastră va creşte.
Un murmur de dezaprobare se iscă printre boieri.
- Vă mai aduc la cunoştinţă o veste mai puţin îmbucurătoare. Cetatea este bântuită de forţele întunericului. Suntem nevoiţi să ne retragem. Pe viitor sfatul boieresc se va întruni la unul din conacele domniilor voastre.
- Să fie fantoma principelui?
- Nu, domnia ta. Un blestem nenorocit a căzut peste cetatea de scaun şi pădurea din împrejurimi. Cel ce va pătrunde acolo se va rătăci. Înainte să-şi dea ultima suflare, principele mi-a şoptit la ureche să vă dezvălui acest secret, dar fără alte detalii.
Căpitanul povesti despre cele întâmpinate în acea noapte de groază cu demonul transformat în vultur. Boierii îngroziţi îşi făcură semnul sfintei cruci şi rămaseră cu ochii holbaţi de spaimă.
După ce puseră de comun acord toate propunerile şi pecetluiră deciziile finale, participară la un ultim ospăţ în cinstea răposaţilor stăpâni. Odată cu căderea serii demonii se furişară pe la colţurile întunecate ale castelului îngrozind musafirii.. Speriaţi de şicanele diavolilor, boierii îşi luară trăsurile şi fugiră prin noapte spre conacele lor. Dar duhurile rele îi însoţiră rânjind şi strâmbându-se la ei pe la răscrucea drumurilor din pădure. Le speriară caii care rupseră hamurile şi dispărură în umbrele nopţii. Bieţii boieri, prăfuiţi, cu hainele rupte, zgâriaţi de mărăcinii din coclaurile prin care-i târâseră dracii, abia către orele dimineţii ajunseră în sat.
Căpitanul şi câţiva oşteni tineri transportară cu căruţele toate proviziile la conacul unui boier bătrân, lipsit de moştenitori. Acesta puse la dispoziţie nu numai spaţiul de depozitare şi pivniţele, dar şi un salon pentru întruniri şi consfătuiri.
În a treia lună de la decesul lui Pătru Valdescu iată că un adversar de-al lui Preda trimise o iscoadă în ţinutul Severinelor şi-l înştiinţă pe principele Radu despre moartea fratelui său. Acesta, în loc să se mâhnească de asemenea veste, puse trâmbiţaşii să vestească întreaga suflare din cetate ca pe un motiv de bucurie.
Principesa, Elena Valdescu, nedumerită de forfota care se iscase în curte se duse direct la principe:
- Dragul meu, explică-mi ce se întâmplă?
- Scumpa mea, fratele meu a decedat acum trei luni, dar abia astăzi am aflat. Voi merge în ţinutul Vâlcelelor ca să pun treburile la locul lor. Ca frate, am datoria sacră să nu las ţinutul la cheremul hoţilor, tâlharilor şi năvălitorilor.
- Ai dreptate, dragul meu. Fă cum îţi dictează conştiinţa.
Principesa se arătă îndurerată de pierderea cumnatului şi se retrase tristă în camera sa.
Radu Valdescu chemă pe fiul său cel mare, Tudor şi-i zise:
- Fiule, fratele meu din principatul Vâlcelelor s-a stins!
În acelaşi timp, fiul cel mic, neînţelegând cei cu atâta zarvă, dădu buzna la taică-său.
- Mă ierţi, Măria Ta, dar nu pricep ce se întâmplă în curte...
- Unchiul tău din Vâlcelelor este mort.
- Dumnezeu să-l odihnească în pace şi să-i fie ţărâna uşoară.
- Eu sunt moştenitorul! - triumfă cu mândrie şi aroganţă Principele Severinelor.
Mihai consternat de atitudinea tatălui său părăsi încăperea, îndurerat de vestea morţii acelui om blând şi bun la suflet.
- Tudor, după moartea mea vei deveni moştenitor, iar pe fratele tău îl vei ţine la curtea domnească, având grijă să nu-i lipsească nimic. Nu vreau ca principatele să mai fie fărâmiţate. Doresc să fac din ele o mare putere care să-i alunge pe cotropitori pentru totdeauna dincolo de Dunăre.
- De mult visai să devii principele celor trei ţinuturi. Iată că visul s-a împlinit!
- Am planuri şi mai mari! Vom întemeia un principat cu o armată care să alunge vrăjmaşii de la hotare. Fiule, tu eşti omul meu de încredere şi urmaşul la tron. Am un plan diabolic! Vei fi un mare domnitor! Am să-ţi ofer marele principat înainte de moartea mea.
- Îţi voi respecta porunca! - zâmbi cu satisfacţie Tudor.
- Firea omului este schimbătoare, vicleană şi laşă. Să-ţi apropii tineri credincioşi, dar să ai mare grijă cu vulpile bătrâne. Dacă nu dai dovadă de curaj şi cutezanţă îţi vei pierde prestigiul.
- Întotdeauna ţi-am ascultat poveţele şi niciodată nu ţi-am ieşit din cuvânt. Eşti un mare conducător! Eşti plin de vicleşuguri şi tactici necunoscute.
- Mai am un mare secret!
- Întotdeauna ţi-am jurat credinţă!
- Intenţionez să punem mâna pe ţinutul Dunărenilor.
Vestea îl lăsă pe băiat cu gura căscată.
- Ca să-mi duc la bun sfârşit planul am nevoie de un complice. Cine ar putea fi cel mai de încredere om al meu? Desigur cel care-mi va urma la tron, fiul meu, întâiul născut!
- Vărul tău din ţinutul Dunărenilor este bolnav?
- Deşi bătrâneţea îşi spune cuvântul, în realitate este sănătos ca un taur! Îl voi invita la un ospăţ şi-i voi pune în vin o otravă lentă. Se va veşteji treptat şi va da ortul popii doar după câteva luni!
- Eşti cel mai deştept principe din lume! - explodă de bucurie Tudor. Va exista un singur ţinut până la malurile Oltului!
- Vom întemeia un principat străjuit la miazănoapte de lanţul muntos, la miazăzi şi apus de Dunăre, iar la răsărit de Râul Olt. Dar visul meu nu se opreşte aici! Vom merge la Sultan să-i punem la picioare daruri şi lada cu galbeni ca să ne dea întregul ţinut până la Marea cea Mare. Orbit de strălucirea aurului va alunga principii de acolo şi mă va înscăuna voievod al Valahei! Iată fiule ce moştenire uriaşă te aşteaptă! După câţiva ani de domnie îţi voi încredinţa tronul neamului de la nordul Dunării cu o armată ce va speria imperiile de la răsărit şi de la apus!
Conform planului întocmit de tată şi fiu, peste câteva zile porniră cu alai spre ţinutul Vâlcelelor. În drumul lor se opriră în cetatea Gorjiilor. Căpitanul Vladimir, împuternicit să administreze aceste meleaguri în numele său, îl întâmpină la o răscruce de drumuri cu o ceată de călăreţi.
Radu Valdescu poposi două zile la curtea domnească şi-i vesti că va unifica ţinuturile într-un singur principat mare şi puternic.
Între timp, cei din Vâlcelelor primiră vestea cu îngrijorare şi convocară sfatul boieresc
- Căpitane Preda, mai bine te alegem pe tine voievodul Vâlcelelor... N-aţi aflat ce biruri a pus Radu în Principatul Gorjiilor?
- Tu ai fost mâna dreaptă, cel mai destoinic şi cel mai de încredere căpitan al bunului nostru principe. Tu cunoşti toate dedesubturile, strategiile şi vicleşugurile în bătăliile cu năvălitorii, tu eşti spaima păgânilor.
- Boieri dumneavoastră, chiar dacă îmi apreciaţi faptele, consider că nu am dreptul să domnesc, fiindcă n-am sânge nobil.
În cele din urmă căpitanul Preda îi convinse că este firesc ca fratele lui Pătru Valdescu să fie primit cum se cuvine şi să ceară înscăunarea ca Principe al Vâlcelelor pe Mihai, nepotul răposatului.
Ca urmare a acestei înţelegeri formară un mic alai care se deplasă la castel să-i facă primirea lui Radu. De asemenea, hotărâră să-i divulge încă din prima seară despre bântuirea ţinutului de forţele întunericului şi să nu se hazardeze în înfruntarea acestora.
Cu pregătirile necesare aşteptară sosirea principelui din Severinelor. Tinerii oşteni şi câţiva boieri mai bătrâni, cu îngerul tare, deciseră să fie alături de Preda şi să rişte o noapte în cetate împreună cu întunecimea sa dracul.
Cândva, de mult, undeva între munţi într-o grotă se retrăsese un călugăr bătrân.
A doua zi dimineaţa căpitanul Preda încălecă pe roibul său şi se pierdu în pădurea de brad pe o cărare ştiută numai de el. În curând ajunse între nişte cheiuri sălbatice printre care se strecură cu agilitate. Deasupra, la hotarul cu bolta cerului, un vultur se rotea în planări uşoare urmărindu-şi cu privirea ageră prada undeva printre arbori. Deodată în cale îi apăru o cascadă spectaculoasă care răspândea în jur un zgomot continuu, asurzitor, ce se ridica în ecouri spre marile înălţimi. Călăreţul descălecă, legă armăsarul de un brădui şi se lipi cu spatele de stânca umedă. Păşi încet lăsând şuvoiul de apă să treacă pe deasupra sa. Curentul rece şi tumultul masei de apă ce se rostogolea în gol îl fascină. Ajuns pe malul celălalt al cascadei mai aruncă în urmă o privire plină de admiraţie pentru spectacolul oferit de mama natură, apoi se caţără pe stâncă şi privirile îi descoperiră o peşteră, ca un altar, în faţa căreia îl întâmpină un bătrân gârbovit, slab, cu barba albă până la brâu şi pielea gălbuie ca de cadavru.
- Te aştept, tinere! - rosti cu voce răguşită.
- Iartă-mă că ţi-am tulburat liniştea sufletească…
- Fii binecuvântat!
- Părinte, n-am venit pentru binecuvântare, ci pentru…
- Ştiu scopul vizitei tale. Acum fă cale întoarsă! Mergi cu Dumnezeu înainte că te voi ajunge din urmă!
- Cum să mergi pe jos că-i cale lungă?
- Calea lungă a fost pe unde ai venit tu.
- Alta mai scurtă nu există!
- Căile Domnului sunt multe. Depinde pe care o alege fiecare!
- Părinte eşti o minune!
- Eu nu sunt minune! Sunt un simplu slujitor al lui Dumnezeu! Pentru mine credinţa este mai presus de orice, chiar şi decât acest trup gârbovit care stă neputincios în faţa ta. Eu îl slujesc pe Domnul, voi de regulă pe adversarul său.
- Am nevoie de dumneata chiar în seara asta!
- Oare prezenţa mea îl va potoli pe necurat? Te înşeli! Prin această faptă vei deveni cu adevărat duşmanul său. Mie nu are ce să-mi facă, fiindcă sunt ocrotit de Cel de Sus. Întoarce-te că voi ajunge înaintea ta!
- Te voi primi cum se cuvine…
- Nu am nevoie de primirea voastră. Nu spune nimănui despre prezenţa mea în cetate şi nu mă căuta. Voi fi acolo cu sufletul. Ispitele întunecatului sunt mari, dar jocul său demonic va înceta dacă vei crede în permanenţă în Dumnezeu…Nimeni nu va vedea venirea şi plecarea mea.
- De fapt cine eşti? - şi căzu în genunchi în faţa bătrânului pustnic.
- Ridică-te voinice! Nu lăsa gândurile la voia întâmplării. Deocamdată nu sunt sfânt, ci un simplu muritor ca şi tine, doar că am credinţă. Dar pleacă odată, rugăciunile mă aşteaptă! Mergi cu Domnul şi nu te teme de necurat. În permanenţă poartă în inimă şi suflet credinţa în Puterea Sa.
Pustnicul îi întoarse spatele şi pătrunse în grotă.
Era dezamăgit de duritatea cu care îl înfruntase acest bătrân gârbovit care abia îşi târa picioarele şi pe moment se îndoi de promisiunea sa. „Oare cum să vină acest unchiaş noaptea peste munte? Sau are vreo peşteră secretă? Se va strecura pe întuneric peste stânci şi izvoare subterane… Pusnicul este un Sfânt! Numai printr-o minune se poate ţine de cuvânt!... Dar să nu mă îndoiesc de onoarea acestui călugăr că-l voi supăra pe Dumnezeu! Sfatul şi povaţa sa sunt sfinte şi nu mă voi lăsa pradă ispitei diavoleşti. Orice îndoială înseamnă sminteală, iar necuratul abia aşteaptă.”
Se închină în faţa Sfintei Cruci care străjuia intrarea în grotă, apoi coborî printre stânci la cascadă şi se strecură uşor pe lângă peretele pe sub şuvoiul de apă. Admiră cu nesaţ încă o dată această privelişte de basm. În cele din urmă, deşi nu-i venea să se despartă de acest loc minunat, încălecă şi, dând pinteni calului, dispăru pe cărarea întortocheată printre cheiuri pe lângă râul ce curgea zgomotos printre bolovanii de piatră.
Pe la prânz, căpitanul îşi adună ceata de oşteni şi porniră către castel. Odată ajunşi, începură pregătirile pentru primirea celui ce urma să le fie stăpân şi să le călăuzească paşii în războaie împotriva celor ce le vor călca pământul strămoşesc. Câţiva slujitori sosiseră încă din zori aducând cu ei provizii pentru ospăţ, trei viţei şi patru butoiaşe cu cele mai bune soiuri de vin din pivniţele răposatului.
După orele amiezii, doi călăreţi pătrunseră pe poarta larg deschisă a cetăţii. Însuşi căpitanul Preda îi întâmpină şi-i asigură că Radu Valdescu este aşteptat aşa cum se cuvine unui principe.
N-a durat mult şi dinspre pădure s-au auzit tropotele cailor şi trâmbiţele alaiului se contopiră cu cele de la curtea domnească. Principele înainta ţanţoş şi autoritar ca un adevărat stăpân. În curte, gazdele se înclinară cu respect şi-l primiră cu bunăvoinţă. Căpitanul Preda, cu privirea-i pătrunzătoare şi faţa dură rosti cu vocea-i puternică:
- Măria Ta, sunteţi binevenit în Principatul Vâlcelelor care vi se supune şi închină cu credinţă pentru cârmuirea sa pe mai departe în locul răposatului tău frate!
Principele Radu îl cunoştea pe căpitan mai mult din faptele sale vitejeşti şi îl văzuse doar de câteva ori. I se păru un bărbat hotărât, viteaz, dârz, foarte deschis, dar aprig la mânie. Îi plăcu şi spera să devină unul dintre cei mai de încredere sfătuitori şi conducători de oşti în incursiunea sa spre marele vis, marele voievodat, Valaha!
Înalţii oaspeţi sunt conduşi în salonul de primiri.
- Căpitane Preda, îţi prezint pe fiul meu cel mare, Tudor, viitor moştenitor al tronului!
Căpitanul îl privi fix în ochi, apoi rosti cu tâlc:
- Mă bucur, Măria Ta!... Să sperăm că moşteneşte şi deprinderea cârmuirii, aşa cum o fac cei din sângele din care se trage.
Valdescu simţi nuanţa ironică din glasul lui Preda şi, după ce se aşeză comod în jilţul său, răspunse zâmbind:
- Tinereţea îşi spune cuvântul, dar are timp să fie instruit de căpeteniile de vază ale Marelui Principat.
- Domnia Ta mai are un fiu, Mihai. Nu l-aţi adus să se obişnuiască cu treburile stăpânirii?
- Este timp suficient şi pentru aşa ceva!... Mai bine să înceapă ospăţul! - încheie principele Severinelor, evitând astfel suspiciunile şi întrebările şirete ale gazdei.
Se înfruptară din friptura rumenă adusă de la proţap şi stropită din belşug cu vin roşu. După un timp, viitorul domnitor îl luă pe Preda de după gât şi-i şopti:
- L-ai slujit cu credinţă pe fratele meu, răposatul, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace. Te-aş ruga să faci în continuare acelaşi lucru şi sub domnia mea. Braţul tău va sta pavăză la hotarele Marelui Principat! Voi uni cele trei ţinuturi sub un singur nume!... Ce părere ai?
- Precum ţi-i voia!... Dacă în faţa domniei tale părerea mea contează, apoi, ideea nu-i rea!
În timpul ospăţului continuară discuţia până când principele se ameţi de licoarea miraculoasă a vinului.
Într-un târziu, Preda se furişă afară din salon şi întrebă câţiva dintre oştenii săi de încredere, dacă n-au observat un bătrân gârbovit, într-o pelerină neagră, strecurându-se prin umbra cotloanelor. Toţi negară. Îi avertiză că, dacă apare acel straniu personaj, să-l ducă la loc de cinste, într-o cameră special amenajată, şi să-l înştiinţeze imediat. Ceasurile se scurgeau unul după altul şi străjerii se temeau de apariţia duhurilor rele. Către miezul nopţii liniştea pădurii este tulburată de ţipătul unei cucuvele. „Semn rău!” îşi zise căpitanul. „Unde o fi sfântul?” Îşi făcu semnul crucii şi şopti ca pentru sine: „Doar m-a asigurat că va veni, deci nu mă îndoiesc de cuvântul său. În plus, m-a avertizat că nu se va arăta nimănui în această noapte. Ori este ascuns şi se roagă, ori fiind sfânt s-a făcut nevăzut, ca să lupte cu forţele întunericului. Prin urmare, în cetate se vor confrunta două forţe, demonul şi sfântul. Credinţa mea în Dumnezeu ne va ocroti prin puterea şi bunătatea sa. Doamne, rogu-te, ai grijă de noi în această noapte, dar şi de acum încolo, ai grijă şi de locuitorii acestui ţinut, ocroteşte-ne de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi.”
Cercetă din priviri curtea cetăţii, apoi se întoarse în mijlocul oaspeţilor plin de încredere în ocrotirea Atotputernicului.
Către orele dimineţii musafirii zăceau care pe unde apucaseră prinşi atât de oboseală şi nesomn, dar mai ales de aburii beţiei. Câţiva oşteni schimbară străjile, iar căpitanul, după ce se asigură că totul este în regulă şi la orizont se arată zorile, se duse într-un colţ să aţipească câteva ceasuri. Era fericit că forţele iadului i-au ocolit în această noapte. Pustnicul avusese dreptate, iar acum, probabil, se întorcea la locaşul sfânt pe calea numai de el ştiută.
Pe la orele prânzului oaspeţii începură să-şi revină din amorţeală. Principele se simţea ameţit de licoarea vinului şi porunci să i se aducă o ulcea cu apă rece pe care şi-o turnă pe cap.
Preda se prezentă la ordinele noului stăpân. Acesta făcu semn celorlalţi să-i lase singuri. Pesemne aveau de discutat treburi foarte serioase. Radu Valdescu îl privi fix în ochi şi-l întrebă fără nici un fel de ocolişuri:
- Căpitane, vreau să ştiu unde ţine fratele meu comorile!
- Mă iertaţi, dar lucrurile personale ale domniei sale nu mi-au fost aduse la cunoştinţă.
Valdescu încercă să-l tragă de limbă, dar Preda tăgădui că ar avea cunoştinţă de locul unde răposatul le-ar fi ascuns.
- Nu voi părăsi cetatea până nu dau de urma lor! Este imposibil să le fi lăsat de izbelişte! Cineva ştie de existenţa aurului!
- Măria Ta, de acum înainte principatul vă aparţine. Până vă veţi stabili o reşedinţă în Vâlcelelor v-aş ruga să poposiţi la unul din conacele din sat.
- Şi de ce nu în castelul scumpului meu frate, răposatul, Domnul să-l odihnească în pace!?
- Vă fac o mărturisire. De la moartea stăpânului nostru cetatea şi pădurea sunt bântuite de diavoli şi fantome.
- N-am văzut nici o fantomă astă noapte! - râse principele. Tare ciudaţi şi superstiţioşi mai sunteţi!
- Nimeni nu cunoaşte comportamentul celor din împărăţia întunericului. Noaptea împieliţaţii dănţuiesc în voie pe ziduri, în turnuri şi colţurile întunecate ale clădirii. Am părăsit locul, fiindcă ne-am trezit cu ei pe capul nostru şi ne-au gonit de aici.
- Nu cred în bazaconiile voastre şi nu mă tem de duhurile necurate. Pregăteşte un nou ospăţ, iar cel care îmi va găsi comoara, va fi recompensat pe măsură! - porunci principele încheind discuţia.
Odată scăpat de sub observaţia noului stăpân, Preda se furişă de privirile indiscrete, încălecă pe roibul său şi se făcu nevăzut pe cărarea dintre munţi care ducea la cascadă. Se strecură pe sub şuvoiul de apă, se căţără pe stânci şi ajunse în faţa grotei, unde, spre surprinderea sa, îl aştepta pusnicul cu toiagul în mână, nemişcat ca un sfinx. După câteva clipe, ce părură o eternitate, pe chipul bătrânului se aşternu un surâs de admiraţie:
- Vezi? Iar te aştept!
- Mă uimeşti, sfinţite părinte! Eşti mai degrabă o vedenie şi nu un om în carne şi oase. Eşti un înger, care iei formă umană, ca să ne îndrumi cu poveţe înţelepte şi să ne ocroteşti cu rugăciunile tale.
- Te înşeli, voinice! Sunt un simplu slujitor al Domnului! Sunt muritor ca şi tine şi în curând mă voi ridica, cu voia Lui, în lumea celor drepţi.
- Eşti plin de mistere, zise şi căzu în genunchi în faţa bătrânului. Te-am căutat noaptea trecută, dar aşa de bine te-ai ascuns, că nu te-a dibuit nici cel mai iscusit străjer.
- Am fost acolo lângă voi, dar n-aţi avut ochi să mă vedeţi!
- Părinte, îţi mulţumesc pentru ajutorul acordat. Am fi ajuns batjocura diavolilor. Vroiam să te duc în faţa domnitorului şi să te rogi pentru viitorul marelui principat.
- Fiule, nu te grăbi în afirmaţii deşarte!... Niciodată nu cunoşti puterea vrăjmaşului de lângă tine!
- Totuşi, explică-mi prin ce vicleşug te strecori noaptea pe întuneric printre stânci, peste creasta muntelui, aşa bătrân, căci şi anii ţi-ai uitat la număr, slab şi lipsit de forţă, că abia îţi târşeşti picioarele? Sau cunoşti vreo peşteră secretă?
- Chiar vrei să afli acest mister şi această minune?
- Desigur! În câte bătălii am fost, n-am găsit tactică asemănătoare: să mă strecor în coasta vrăjmaşului şi să-i distrug oastea.
- Ba ai făcut-o, dar nu ţi-ai dat seama! Aţi crezut cu toţii în biruinţa voastră şi în ajutorul Ceresc.
- Te-aş vrea călăuzitor… Din nefericire mă-ntorc ca un dobitoc, că n-am priceput taina ta.
- Desfundă-ţi urechile, i-aţi cârpa de pe ochi, eliberează-ţi sufletul şi inima de povară şi lasă-ţi cugetul liber. Abia atunci te vei contopi cu Forţa Divină şi nimic în lume nu va mai fi un mister pentru tine. Cu trupul am fost în Grota mea Sfântă, dar cu inima şi sufletul alături de voi, la castelul bântuit de diavoli. M-am rugat toată noaptea în genunchii aceştia care-s numai piele şi os, fără să mă clintesc până în zori.
- Cum? - tresări buimăcit de veste. Deci n-ai fost acolo? I-ai păcălit pe diavoli?
- Pe dracul nu-l păcăleşti, iar dacă o faci, intri în jocul său. Credinţa ta în prezenţa mea şi în puterea lui Dumnezeu a fost aşa de puternică, încât necuraţii nu s-au putut apropia de voi.
- Părinte, te rog, veghează în continuare asupra noastră. Principele Radu mai întârzie în cetatea interzisă.
- Ştiu! Caută comoara! - tună deodată bătrânul de răsunară văile. Radu Valdescu se va convinge personal că acel loc este bântuit. Deocamdată a scăpat de urgia forţelor întunericului, fiindcă a fost sub ocrotirea credinţei tale în Dumnezeu, dar de acum încolo va face ce va voii. Nu Domnul îl îndeamnă pe drumul ce-l va urma. El îşi va decide destinul. Tu încearcă să-l aduci pe calea cea bună, dar nu insista! Dacă se întrece cu diavolul, este treaba sa! Te sfătuiesc, evită pe cât posibil să-l însoţeşti în aventurile sale în căutarea comorii, care se va transforma în căutarea Iadului!... Fii binecuvântat, întoarce-te pe calea pe care ai sosit şi, spre binele tuturor, nu te abate din drumul tău!
Rostind aceste ultime cuvinte se apropie uşor, parcă plutind, făcu semnul sfintei cruci deasupra capului căpitanului, apoi ca purtat de nişte aripi nevăzute, dispăru în grota sa.
Între timp, duşmanul ascuns, care trimisese iscoada să-l înştiinţeze pe Radu Valdescu despre moartea fratelui său, află de plecarea lui Preda şi furişându-se la noul domnitor îi şopti:
- Stăpâne, răposatul avea legături cu o vrăjitoare!
- Oho, la asta nu mă aşteptam! Să nu-mi spui că trăia cu ea în ascuns! - râse batjocoritor.
- Nu stăpâne, dar zgripţuroaica a făcut vrăji ca să nu descopere Domnia voastră ascunzătoarea cu galbeni şi bijuterii. S-au ascuns în turnul cel mare trei zile şi trei nopţi.
- Acolo este comoara!
- Nu cred, fiindcă doi călăreţi au dispărut într-o noapte în pădure cu trei cai.
- Aha!... Spune-mi unde-i comoara şi te voi îmbrăca în aur!
- Nu cunosc locul, dar vrăjitoarea cu siguranţă ştie unde a fost îngropată. Dar aveţi grijă, aceste locuri sunt bântuite de diavol!
- Cum? - tresări Valdescu. Deci este adevărat că aţi avut probleme cu dracul? Mâine în zori plec în căutarea vrăjitoarei. O schingiuiesc până îmi arată ascunzătoarea. Unde îşi are lăcaşul?
- Într-o peşteră, pe o vale, între Stâncile Diavolului. Să mă cereţi călăuză, dar în aşa fel încât Preda să nu bănuiască vreun moment complicitatea mea. Scăpat de sub urmărirea sa, vă voi purta paşii la zgripţuroaică. Dacă îşi dă seama de intenţia domniei tale va trimite în secret pe cineva să mute comoara în alt loc.
- Bine! Acum du-te! Mâine dimineaţă mă vei însoţi împreună cu oştenii mei. Îţi voi fi recunoscător, iar recompensa va fi pe măsura efortului!
Trădătorul făcu o plecăciune linguşitoare şi dispăru în dosul unui perete.
- Am să-ţi tai capul, trădător împuţit! Aşa vei proceda şi cu mine mai târziu! - râse principele cu amărăciune.
Când se întoarse Preda din treburile sale, principele îi zise:
- Căpitane, ultima oară când m-am întâlnit cu fratele meu, acesta mi-a divulgat un secret. Se temea ca nu cumva boala care-i măcina sufletul să nu fie din cauza unei vrăjitoare care trăieşte undeva prin apropiere în munţi. Vreau să ştiu unde este!
- Măria Ta, eu unul…
- Nu-i nevoie să mă însoţeşti sau să-mi divulgi locul. Te înţeleg, ai făcut probabil un jurământ pe care nu-l încalci. Ai fost un aliat fidel fratelui meu şi acest lucru mă bucură, căci mai rar sunt oameni ca tine. Am s-o caut singur.
- Să nu vă rătăciţi. Locurile sunt sălbatice şi bântuite atât de animale sălbatice cât şi de duhurile rele.
- Nici o grijă. Voi găsi o călăuză în tot regatul!
- Precum ţi-i voia, dar să nu intraţi în grotă că-i blestemată.
- Să lăsăm asta pe mâine, acum să înceapă veselia şi voia bună! Să cânte lăutarii!
Căpitanul Preda tresărea la orice zgomot sinistru care spinteca liniştea nopţii până în depărtări. Era îngrijorat de ce va urma în această noapte, dar se pare că forţele răului îl simpatizau pe Radu Valdescu pentru gândurile sale negre şi nu-i puneau piedici în îndeplinirea lor. Probabil le intrase în graţie şi asta nu prevestea nimic bun.
A doua zi, oaspeţii se treziră pe la orele prânzului. Până mâncară şi mai turnară câteva ulcele de vin pe gât, ca să le treacă durerea de cap, se făcură ceasurile amiezii. În cele din urmă, câţiva călăreţi se furişară pe drumeagul din pădure către munţi, urmară poteca ce şerpuia printre stânci şi ajunseră pe firul unei ape repezi şi zgomotoase ce se prăvălea furioasă la vale. O traversară când pe o parte, când pe alta, apoi, fiindcă râuşorul era străjuit de pereţii abrupţi, înaintară prin vad. Pesemne, iscoada rătăcise calea, iar acum încerca să-şi repare greşeala. Locuri sălbatice, dar în acelaşi timp încântătoare, se desfăşurau în faţa ochilor. Nimeriră între nişte cheiuri înguste prin care se zărea doar un petic din cer. Cu cât se apropiau, cu atât răzbătea până la ei un zgomot asurzitor. De după o stâncă privirile descoperiră o privelişte încântătoare, de basm. O cascadă tumultoasă îşi revărsa apele de undeva de sus, în hău, se lovea zgomotos de stânci şi se prăvălea vijelioasă la vale. Din acest loc înaintarea călăreţilor era blocată.
- Ai greşit drumul, nemernicule! - se răsti principele la iscoadă. Dacă, până la lăsarea nopţii nu am vrăjitoarea la picioarele mele, trupul îţi va atârna în ştreang, în bătaia vântului din munţi.
Se întoarseră din cale până la o răscruce unde sluga găsi poteca spre ţinutul zgripţuroaicei. Se strecurară printre hăţişuri şi stâncării şi ajunseră în faţa grotei. Din interior îşi făcu apariţia o arătare gârbovită, cu părul vâlvoi, ochii ieşiţi din orbite şi un nas coroiat. Cu un glas piţigăiat întrebă:
- Cine îndrăzneşte să-mi calce împărăţia ?
- Apropie-te, cotoroanţo, să discut cu scârboşenia ta!
- Plecaţi din regatul meu, altfel vă blestem să rătăciţi pribegi printre stânci până ce fiarele sălbatice vă vor sfâşia de vii!
- Îţi vom face plăcerea să plecăm paşnici dacă-mi dezvălui locul unde fratele meu, Pătru Valdescu, a ascuns comoara.
- Ha, Ha, Ha! - hohoti piţigăiat baba. Domnia ta cauţi aurul!? Ha, ha, ha! Există un legământ cu diavolul care nu poate fi rupt! E zadarnică încercarea ta, fiule! Poartă-ţi paşii pe unde ai venit, că dacă te prinde noaptea, te vor ajunge dracii din urmă! Ha, ha, ha!
Enervat de obrăznicia babei principele dădu pinteni calului şi se opri în faţa ei.
- Ascultă afurisit-o, dacă refuzi să-mi îndeplineşti porunca, te voi arde de vie.
- Nu înţelegi, nepricopsitule, că există un pact cu diavolul! Tu eşti stăpân peste pământurile tale, dar vrăjile mele depăşesc poruncile tale. Dacă îndrăzneşti să-mi treci pragul grotei, te blestem să putrezeşti pe veci lângă ascunzătoarea comorii!
- Legaţi-o, băgaţi-o în peşteră şi daţi-i foc! - porunci însoţitorilor trântind-o cu piciorul la pământ.
Doi tineri vânjoşi săriră de pe cai, o prinseră de braţe, o legară fedeleş cu o frânghie, în timp ce zgripţuroaica ţipa cât o ţineau plămânii. O târâră în peşteră şi-i dădură foc. Flăcările izbucniră ca dintr-o căpiţă de fân uscat, pârjolindu-le faţa şi părul. Oştenii ţâşniră din grotă tăvălindu-se printre pietre să stingă focul de pe haine. Noaptea se lăsă pe nesimţite, iar focul cuprinse întreaga grotă şi pe dinăuntru şi pe dinafară. De usturimea arsurilor vrăjitoarea urla de răsunau văile. În chinurile morţii implora diavolii s-o salveze de la condamnarea păcătoşilor. Însă dracii, eliberaţi de puterea zgripţuroaicei pe care o slujiseră cu credinţă zeci de ani, îşi începură dezmăţul. Chiote de bucurie şi râsete străbăteau din adâncul grotei, iar şopârle uriaşe ţopăiau de pe o stâncă pe alta.
Deodată, dinspre creasta muntelui, o rază de lumină cerească străpunse negura luminând cărarea.
- Tată, să lăsăm aurul şi să ne salvăm viaţa, imploră Tudor în disperarea sa. Îngerii păzitori ne luminează calea!
- Nici prin gând, fiule!
- Te implor! Nu vezi că Dumnezeu ne dă o şansă de salvare din calea furiei duhurilor întunericului? Ăsta-i un semn divin!
- Fiule, în cer hotărăşte Domnul, dar aici pe pământ doar voinţa noastră contează! Fără aur suntem neputincioşi în faţa vrăjmaşului de la hotare! Niciodată aurul nu trebuie sacrificat, chiar dacă te abaţi de la calea cea dreaptă!
În acel moment de refuz total din partea principelui, raza de lumină dispăru, iar negura învălui din nou împrejurimile cu aripile sale îndoliate. Doar în zona grotei jocul diabolic al limbilor de foc se ridica deasupra stâncilor împletindu-se cu ţipetele disperate ale vrăjitoarei şi dansul balaurilor ce o scoseseră afară din grotă, pârjolind-o cu flăcările ce le ieşeau din gură. Prin norul de fum apăru o alură de om cu corniţe, o coadă stufoasă, picioare hidoase ca nişte copite de cal şi braţe ca de maimuţă în care ţinea o furcă din care ţâşnea foc. Din gâtleju-i răguşit articulă cuvintele:
- Nu mai suntem supuşii tăi!... Puterea ta asupra noastră dispare, iar sufletul tău intră în posesia întunecimii sale, stăpânul nostru! Te-am slujit destul pe pământ! Este rândul tău să fii roabă în fundul împărăţiei noastre: iadul!... Acolo vei zace pe veci în flăcări şi smoală!... Ha, ha, ha!... Pentru pretenţiile pe care le-ai avut de la noi şi pentru miracolele făcute în slujba şi folosul tău, te trimitem sub talpa iadului!... Ha, ha, ha!...
Apoi necuratul săre din stâncă-n stâncă până în faţa lui Radu Valdescu şi-i zice:
- Pentru că ne-ai scăpat de jugul zgripţuroaicei, devii aliatul nostru! Orice dorinţă şi ţi-o îndeplinim în schimbul sufletului tău!
- Vreau aurul fratelui meu! - rosti din instinct principele.
- Nu pot să ţi-l dau! Dar dacă pătrunzi în adâncul pădurii, îţi dezvălui ascunzătoarea comorii. Ha, ha, ha!... Te vei sătura de aur! Ha, ha, ha!... Acolo îţi vor putrezi oasele. Ha, ha, ha!...
- Tată, nu te pune cu dracul!
- Ha, ha, ha!... - rânji împieliţatul şi se transformă într-un balaur fioros şi aruncă asupra lor o flacără care-i răsturnă de pe cai. Câţiva însoţitori îşi pierdură viaţa în chinurile sălbatice ale focului.
În disperarea lor, cei rămaşi în viaţă, încălecară armăsarii speriaţi pe care abia îi mai struneau şi o luară la vale orbecăind prin întuneric pe drumul de întoarcere.
Coborâră din munţi pe drumeagul ce duce spre codru. Negura nopţii şi urletele sinistre ale duhurilor rele îi înspăimântară, iar îngerii păzitori, îngroziţi de hazardul îndrăcit al principelui, părăsiră sufletele din trupurile oştenilor, ridicându-se disperate la cer, implorând îndurare puterii Divine să-i salveze pe tinerii nevinovaţi.
Alergau nebuneşte de ceva vreme dar nici urmă de castel. Parcă intrase în pământ!
- Am rătăcit drumul! Unde-i călăuza? - răcni stăpânul furios.
- Mă iertaţi, dar parcă mi-a înnodat dracul minţile. Pe cât îmi erau de cunoscute aceste locuri pe atât de străine îmi par acum.
- Nenorocitule, te joci cu răbdarea mea?
- Îndurare, Măria Ta!
- Singura iertare ţi-o mai poate da popa! – strigă nervos şi scoţând paloşul îi reteză gâtul dintr-o lovitură.
Ţeasta i se prăvăli la rădăcina unui tufan, iar calul speriat dispăru printre copaci cu trupul iscoadei balansându-se într-o parte şi-n alta până căzu ca un sac burduşit cu pământ.
Chiote de veselie izbucniră din adâncul pădurii, vuiete şi râsete răsunară în ecouri, umbre cu forme hidoase se prelinseră printre luminişuri sub sclipirea palidă a stelelor.
Deodată, la miezul nopţii, undeva în faţa călăreţilor se ivi o flacără firavă lângă un stejărel. Treptat limbile focului de un galben auriu se înălţară către bolta întunecată a cerului.
- Aici este comoara! - exclamă Radu Valdescu în culmea fericirii. Este ceea ce se cheamă jocul galbenilor sau flăcările aurului! După mine, voinicii mei!
Ceata de oşteni îl urmă orbeşte. Cu cât se apropiau, cu atât focul se întindea ca o dâră de lumină către adâncul pădurii apoi crescu în intensitate, în pâlpâiri fascinante.
- Acesta-i drumul spre adevărata comoară! Acolo-i îngropată lada cea mare!
Ajuns în dreptul tufanului unde fusese îngropat singurul galben, o arătare îi blocă principelui drumul. Calul necheză speriat şi se ridică în două picioare gata să-l trântească de copaci. Acelaşi demon cu chip de om, coadă, copite şi furcă care i se arătase la grota vrăjitoarei, i se ivi în cale rânjind:
- Ţi-am promis că-ţi arăt ascunzătoarea comorii în schimbul sufletului tău!
- N-am făcut nici un legământ cu tine! Pieri din cale mea!
- Între viaţă şi aur ai ales aurul! Dacă te întorceai de unde ai venit, nu aveam nici o putere asupra ta!
- Oricât de sinistru pare, aurul l-am găsit şi-mi aparţine! - răcni din nou principele înnebunit de strălucirea metalului preţios, încât nici de dracul nu se mai temea.
- L-ai descoperit cu ajutorul meu. Deja jumătate îmi aparţine prin jurământ!
- Cu sau fără voia voastră voi lua comoara! - şi plin de curaj dădu pinteni calului răsturnând diavolul.
Acesta nu se supără, ba chiar se tăvăli pe jos de râs de îndrăzneala principelui:
- Tare grăbit mai eşti să ajungi în împărăţia mea! Te aştept cu plăcere în cazanul cu smoală clocotită! Ha, ha, ha! - răsună pădurea de hohotul său şi se transformă într-un balaur cu multe capete ce aruncă flăcări peste oşteni, apoi din câteva salturi dispăru în iaz.
Călăreţii se zbăteau neputincioşi cu flăcările în chinurile morţii.
- Tată!Tată! - îl implora disperat fiul său Tudor. Întoarce-te!
Radu Valdescu urmă dâra de foc ca să ajungă cât mai iute la comoară, dar se afundă în lac, urmat de feciorul său cel mare şi ceata de oşteni. Se împotmoliră în mlaştina cu mâluri mişcătoare, unde, de picioare, li se încolăciră şerpi care-i traseră spre fundul iazului. Se afundară până la brâu în acel noroi plutitor, apoi până la gât în urlete disperate de durere şi groază. Pe rând se înecară până la ultimul oştean în chinurile cele mai groaznice sub chiotele, dansul şi dezmăţul diavolilor.




 
Referinţă Bibliografică:
COMOARA BLESTEMATĂ - II. SUB SEMNUL BLESTEMULUI / Ion Nălbitoru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1372, Anul IV, 03 octombrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Ion Nălbitoru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Nălbitoru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!