Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   



Tăcerea ghimpilor/ Il silenzio delle spine
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Postfață 
  
Poezie și Cunoaștere, Poezie și Spiritualita-te, Poezie și Destin, Poezie și Iubire, iată coor-donatele esențiale în jurul cărora pivotează textele poetice ale Viorelei Codreanu Tiron în cel mai recent volum bilingv româno-italian Tăcerea ghimpilor / IL SILENZIO DELLE SPINE. 
  
Autoarea consideră poezia drept punct de referință fundamental, un fel de stea polară călău-zitoare, căci vocea poeziei este unica ce rămâne înainte de tăcere, atunci când cuvintele comune nu mai izbutesc să întrupeze expresia sensului pro-fund al ființei și tentativei noastre de a ne con-frunta cu lumea. 
  
Poezia din acest florilegiu ne este oferită în accepția sa cea mai înaltă, ca maximă purtătoare de semnificație, instrument de cunaștere, radar ce ne poate relaționa cu „divinul” din noi. Viorela Codreanu Tiron invocă minunile Creației astfel încât ea însăși să se prefacă în rugăciune întru comuniunea cu Cre-atorul: „Și-nvață-mă, Doamne, /cum să percep și să-nțeleg muzica/ din strunele curcubeului/ ca liniștită s-adorm în brațele tale/ și rugă să fiu peste noap-te“. (Îndură-te, Doamne). Iubirea omenească este ridicată la puterea comuniunii cu divinul: „Fă din su-fletul meu/altar de rugăciune pentru tine! Ocro-tește flacăra albă/ și așază-mă, candelă-vie,/ în templul inimii tale! ” (Altar de rugăciune). Acest tip de valori religioase aflate în fățișă contradicție cu o cultură materialistă, invazivă, nihilistă, reînnoadă firele ce ne vin dinspre marea noastră școală po-etică interbelică și modernă (Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Daniel Turcea etc.), proiectând-o spre un posibil viitor, și totodată pa-riind pe potențiala demnitate și măreție a omului și pe o posibilă „umanitate” a lui Dumnezeu, într-o epo-că a secularizării și anomiei, ce reduce aproape totul în obiecte – mărfuri. 
  
Crezul estetic al poetei noastre derivă din versurile sale împotriva coruperii tot mai perni-cioase a relațiilor interumane și în numele speranței că poezia poate salva viața. Concept ce în chip firesc vrea să fie o provocare, chiar dacă poate fi înțeles și ca simplă dorință-rugăciune-conjurare. 
  
Poezia salvează viața este un adevăr în care Viorela Codreanu Tiron crede cu tărie, definind ast-fel caracterul taumaturgic al poeziei. Cu condiția însă de a avea conștiința că poezia înțeleasă în acest fel, nu este ceva exterior ființei noastre, ci ceva ce se află înlăuntrul nostru, ca și cum ar face deja par-te din noi. Este partea „magică” din noi ce se cuvine a fi descoperită sau redescoperită. Astăzi mai ales, cu deosebită urgență, întrucât pare să zacă ire-versibil îngropată sub mormane de reziduuri. Așa se face că bucuria unui transparent, cromatic specta-col de cuprinzătoare gânduri devine îngheț și tene-bre menite a se destrăma în adâncul pământutului: „odată-ți vedeam gândurile plutind,/ zbenguindu-se în toate culorile./ Acum – le văd cum coboară încet,/ spre răceala înmănușată de beznă./ Le simt cum curg prin inelul de foc/ce se topește și el/ înlăuntrul pămâtului lăsând în urma lui doar un cuvânt: cu-vântul“ (Odată, de mult...). 
  
Viorela Codreanu Tiron este fundamental o structură neoromantică în sensul celebrelor eroine din marile poeme dramatice ale lumii, ce nu pregetă să-și declame singurătatea „frumoasă și rece“, ne-fericirea tip mal aimée și smerită resemnare finală ce amintește și de nu mai puțin celebra poezie a lui Montale Personae separatae: „Atât de mult am iu-bit/ și-atât de mult am privit/ amintirea iubirii, în-cât ochii au început să doară - /să doară până la descompunere./Și dintre toate aceste fire de praf/ ce acoperă verdele primăverii/ te vor privi mereu ochii aceia... pe care surâsul morții i-a închis când-va./ Și inima mea.../va dansa peste tot acest uni-vers/ pentru că va ști/că din pulberea ce va fi/ îți va putea zâmbi ca unui străin“ (Atât de mult). 
  
Cheia de lectură a prezentei cărți poate fi autoportretul tragic din poezia „Tăcerea ghimpilor (Il silenzio delle spine). Poeta se identifică între cer și pământ în „lacrima oarbă“, în „golul prăpastiei”, din care se întrupează sub zodia luminii astrale (stea, rază, soare), echivalentul imaginific al propriului spi-rit, sau al unei alte „tăceri“. 
  
Dacă postmodernitatea pare să fi pierdut cheia magică a lirismului, înlocuindu-o cu un card ce deschide centre comerciale, magazine de lux, cen-tre de fitness, tot atâtea realități virtuale, simula-cre, poeta noastră trăiește poezia ca pe un fel de spontaneous combustion, autoimolare, iar nu ca pe o rece răsfrângere estetizantă, mimetică: „Cine?.../ Focul rupe din mine,/cu mânie și-n-verșunare rupe... Și tu?.../ Tu, plângi că te doare imaginea flăcării?. (Cine mai are timp). În același timp o trăiește ca pe o terapie în contra a ceea poeta numește „sfâșie-toare oboseală de mine”, „Plata sau chingile timpu-lui”, „Blestem”, în contra orei fatidice, a nepăsării generalizate. Din „gânduri frământate cu lacrimi”, din silențioasa solitudine se naște acea nevoie de armonie și lumină, de regresiune spre edenul prun-ciei și pavăza în fața agresivității timpului, irepre-sibila sete de puritate ca perenă întoarcere la pri-mordialul izvor al mitopoiezei: „pe pânzele albe ale destinului/ dăltuind flori-de-nufăr/ îngemănate cu flori-de-colț/ încrustate pe sufletul meu/ ce plânge după nos-talgia fulgilor/ și a zăpezii dintâi“ (Tainică amintire). 
  
Există mereu un filon elegiac de amintire leopardiană și eminesciano-nichitiană în același timp al compenetrării între stihiile universului cosmic, în versiunea lor antropomorfică, și ființa poetei:„Cui îi pasă de îngândurarea și tristețea stelelor ce coboa-ră în mine?/ Cui îi pasă de sălciile ce mă plâng,/ de râul ce se aruncă în lac,/ unde plutește umbra mea/ mână în mână cu imaginea ei în apă?/Cui îi pasă de cerul fierbinte/ cu șuvițe cărunte/rămas de la norii ce nu mai suportă albastrul? Atâtea întrebări îmi rămân.../la care universul răspunde mereu/ cu marea lui muțenie! (Cui îi pasă? ). 
  
Adevărata poezie, dincoace și dincolo de orice retorică, ne pune față-n față cu semnificația profundă a realului, altfel spus cu necontenita, ne-înțeleasa împletire a vieții cu moartea. Ne pune pur și simplu în fața existenței acelui mister despre care a scris poetul-filosof Lucian Blaga. Dar nu spre a încerca să-l descifreze, spre deosebire de ceea ce se străduiește să facă filosofia și azi mai mult ca niciodată știința, ci spre a-i afirma predestinarea și intrinseca lui inevitabilitate. Poezia vrea să ne facă coștienți de prezența simultană în noi, și în lume, a frumosului și a urâtului, a răului și a binelui, a im-perfecțiunii frumosului. Nu îmbrățișează cauza fru-mosului absolut, ci pe cea a neputinței de a separa semnele morții de cele ale vieții, non sensul de logi-că, instinctele cele mai joase de aspirațiile cele mai înalte, existența microcosmosului uman drept cen-tru al unei realități inexplorate de existența noas-tră la marginile unui univers fără frontiere.. 
  
Poezia Viorelei Codreanu Tiron vrea să facă din noi ființe capabile de a ne trăi propria singu-rătate fără să ne refugiem în spatele unor bariere ocrotitoare, tot atâtea autoamăgiri susceptibile de a ne face și mai slabi și mai singuri decât suntem: „Numai nesfârșitul dans al luminii/ n-am reușit să-l văd/ pentru că lumina,/ lumina nu doarme niciodată!/ Și-atunci/ …m-am întors în somnul pietrei/ și-n mine,/ în uitare și-n aduceri aminte,/ ascunzându-mă în miezul muntelui/ unde ochii ce privesc,/ nu pot pătrunde! “ ( Ceea ce nu știai…). Vrea să facă din noi fiinţe apte să-și asume suferința și disoerarea și mai ales dureroasa dar exaltanta unicitate, fără să recurgem la fel de fel de balsamuri și surogate. În fine poezia din acest florilegiu ne vrea pe deplin umani. Ne salvează de vid, căci ne constrânge să-l înfruntăm chiar înlăuntrul nostru. Dar toate acestea nu constituie o terapie psihică, ci una spirituală. 
  
Suntem primejdios de dizarmonici, înstră-inați de trebuințele noastre primare, de toate cele pentru care am fost alcătuiți. Inclusiv din această pricină suntem înfricoșați. Cu pecădere fiindcă viața și lumea se dezvăluie a fi atât de diferite de ceea ce fuseserăm făcuți să credem de un omniprezent big brother, ce ne anulează capacitatea de auto-control, deposedându-ne astfel de un centru. 
  
Poezia introspectivă a Viorelei Codreanu Tiron încearcă să restituie acel centru, centru ce nu poate fi decât înlăuntrul nostru, amintindu-ne că trebuie să trăim plenar toate potențialitățile noas-tre omenești. 
  
Existența unui centru lăuntric, în care deta-liul minim poate să se regăsească în necuprindere și desmărginire, l-ar fi făcut pe Homer să-l definească pe Eumeu, un biet porcar, drept „divin”. Existență în care și noi putem să ne redescoperim drept „divini“. Credem că de acea pierdută divinitate, citind poezia Viorelei Codreanu, ne este sete. 
  
Frecventele oximoroane (...în tăcute ecouri și liniștite-neliniști/sfărâmate-n albia somnului de ne-somn,/ adunându-te/ risipindu-te etc.) dau la iveală preferințele stilistice ale poetei, la care trebuie să adăugăm neapărat dramatismul inclus în numeroa-sele replici-întrebări existențiale fără răspuns ce a-desea sunt conexate cu lexeme numind stihiile ce ne asediază și mortifică simțurile și sentimentele ca într-o dramă shakespeariană: „Dar cine mai poate vedea?!.../când ochii noștri orbesc/de vuiietul vântu-lui,/ când ochii orbilor/ sunt păsări moarte/ arunca-te-n pustiul de munte?/ și ochi de sticlă urmăresc zborul văpăii/care nebănuit se stinge/printre genele coborâte ale uitării/ de semeni” (Nimeni nu vede). 
  
În versurile pe care le-am citat putem des-cifra și un alienant peisaj sufletesc de factură ex-presionistă, destul de frecvent în florilegiul bilingv Tăcerea ghimpilor / Il silenzio delle spine, ce rezo-nează cu erezia și rebeliunea din care își trage originea misterul poeziei (Tăinuită în cuvinte). 
  
Versurile poetei noastre par a trăi ceea ce în Renaștere era cunoscut sub numele de „tragedia neîmplinirii”: „Undeva ― departe-aproape se auzea/ tânguirea sfâșietoare, dureroasă,/ a ceva neîmplinit, nedefinit./ ― Ce era???!!!/ Pentru tine: Nimic!/ Pen-tru mine:― Strigătul și Răspunsul/ se despărțeau pentru totdeauna,/fără să se se fi întâlnit!” (Un-deva). 
  
Poezia Viorelei Codreanu Tiron constituie o abordare aptă să redescopere în om – fără să-i evite limitele și durerea ― o dimensiune de măreție, de a cărei lipsă în primul rând suferim. Iată de ce au-toarea se aruncă în luptă trup și suflet, de-acum imună în contra conspirației stihiilor ce se reunesc mereu să întunece și să frângă bucuria inimii și pa-văza perenei tinereți a poetei: „Sărmane vânturi ce nu știu/că inima mea, niciodată/nu va ajunge/ în-deajuns de bătrână,/ îndeajuns de uscată.../să nu mai poată simți/ bucuria,/ durerea și jalea”. (Nicio-dată). 
  
Geo Vasile 
  
INSEGNAMI! 
  
come fermare questo tempo 
  
che caotico scorre? 
  
poter insinuare tra le tue ciglia 
  
una carezza, 
  
un canto, 
  
una poesia, 
  
una parola 
  
- come una profonda luce – 
  
germogli e brilli 
  
nel tuo cuore. 
  
DIMMI! 
  
Dimmi! 
  
da dove iniziano 
  
e da dove giungono i penisieri? 
  
ricordi di un passato che non ho vissuto? 
  
Dove si è perduto il reame 
  
sul quale pure di notte, 
  
i fiori sono raggi di luce? 
  
E dimmi! Mostrami! 
  
Dov’è la bilancia delle sorgenti? 
  
il luogo dove perfino le anime avvizzite 
  
almeno una volta 
  
possono fiorire? 
  
A CHI IMPORTA? 
  
A chi importa della tristezza 
  
e dei pensieri delle stelle che calano in me? 
  
A chi importa dei salici che mi rimpiangono, 
  
del fiume che si getta nel lago, 
  
dove galleggia la mia ombra 
  
abbracciata alla sua immagine nell’acqua? 
  
A chi importa del cielo rovente 
  
con ciocche canute 
  
lasciate da nuvole 
  
insofferenti d’azzurro ? 
  
Tante domande mi restano… 
  
cui l’universo risponde 
  
sempre col suo immenso mutismo. 
  
Referinţă Bibliografică:
Tăcerea ghimpilor/ Il silenzio delle spine / Viorela Codreanu Tiron : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1891, Anul VI, 05 martie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Viorela Codreanu Tiron : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorela Codreanu Tiron
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!