Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Viorel Vintilă         Publicat în: Ediţia nr. 1637 din 25 iunie 2015        Toate Articolele Autorului

20 de ani de la...debarcarea in U.S.A

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
Plecat‐am șase din Brașov ( insa, fara sergent ) și, într‐adevăr,  
nu ne erau deloc, în piept, inimile reci, ba dimpotrivă,  
inimile noastre fierbeau de entuziasm și vibrau de bucurie,  
deoarece, peste numai 30 de ore, urma să păşim pe “pământul  
făgăduinţei” ‐ USA!  
 
Era în noiembrie 1995, într‐o dimineață cu o ploaie mocănească,  
când împreună cu alți cinci brașoveni părăseam Brașovul,  
înghesuiți într‐o dubiţa obosită care ne ducea la aeroport, cu desinatia  
“ the American dream”.  
Pe drumul către București, ne întreceam în bancuri, poante, snoave  
și ghidușii, bucuroși nevoie mare că plecam în căutarea El  
Dorado‐ului și cu speranța că o viață mai bună ne va miji  
dincolo de Ocean.  
Eram șase flăcăi, tinerei, simpatici și hotărâți care nu știam însă,  
ce ne așteptă dincolo de „baltă”, dar care eram hotărâți să luăm  
taurul de coarne și să dăm cu el de pământ, pana ne va spune  
si noua unde il gasim pe " El Dorado".  
 
Asadar, dragi cititori, dati-mi voie să vă prezint lotul brașovean,  
care pe 3 noiembrie, 1995, spunea “good bye” Brașovului,  
prietenilor și familiei, și se grăbea să spună “Hello”, Americii.  
 
Alex P ‐ zis Inginerul. Inginerul va deveni cel mai bun prieten  
al meu, și se află acum, ca și mine, în California. De ce  
“Inginerul”? Motivul era simplu: Alex era absolvent de  
facultate, secția TCM.  
 
Vali M ‐ zis „Baronul”. De ce „Baronul”? Pentru că Vali avea un  
aer mai aristocratic și pentru că era și cel mai înstărit dintre noi  
(lucrase în Germania vreo 3 ani și era patronul unui bar din  
Brașov). Vali avea două valize mari în care avea numai țoale de  
firmă, adusese cu el în cantități industriale toata garderoba de  
apartament, de ne putea îmbrăca pe toți. Noi, ceilalți cinci, toți,  
dar absolut toți, aveam doar câte o geantă de voiaj, de bască, în  
care aveam doar strictul necesar. Când era câte un “crew party” pe  
vas, toți ne aliniam la cabina lui Vali să ne dea câte un tricou  
bengos, sau un pantalon fain, ori o cămașă de firmă, cu care să  
ne etalăm la party și să ne dăm ciumegi. Tot Vali era cel care  
definise USA, ca fiind “Țara lui Bine”. Avea o vorba: “După ce  
ajungem în Țara lui Bine, stăm pe barcă pe termenul unui  
contract, după care ne „vărsăm” la sol și rămânem într‐un  
„cantonament” permanent în Țara lui Bine”. Ăsta era… Baronul.  
 
Vio C ‐ zis „Titratul”. Titratul era singurul dintre noi care avea  
studii de specialitate în domeniul ospătăriei. El mai lucrase ca  
ospătar mai mulți ani,în Poiana Brașov, și avea deja în palmares un  
contract de ospătar pe un vas de croazieră în Europa. Din  
păcate, în timpul contractului, soția sa, cu care venise împreună,  
se cuplase cu un ofițer italian și la venirea în țara a și divorțat  
de Vio C. Titratul încă mai era afectat de acest nefericit  
eveniment, dar era hotărât să treacă peste și să o ia de la capăt.  
Era un meseriaș în ale ospătăriei și toți îi ceream păreri și sfaturi  
care ne prindeau foarte bine. Niciunul dintre noi nu mai  
avusese tangență cu ospătăria. Singura hibă a lui Titratu era că  
nu prea „evolua” la parametrii nominali la limba lui  
Shakespeare. Pentru el timpurile prezent, trecut și viitor erau  
toate… la prezent: “I go now. I go yesterday. I go tomorrow. I eat  
today. I eat yesterday”…ca să dau doar câteva exemple, la  
întâmplare. Ne şi distram pe seama lui, dar totul la modul  
colegial. Important era că nu încurca comenzile și știa să spună  
thank you, când primea tips de la clienți.  
 
Cătălin D ‐ zis Ață. De ce Ață? Pentru că era ațos, adică era ca o  
ață, adică foarte slab. Cred că avea 50 de kg cu noptieră cu tot.  
Ață era un tip foare politicos și foarte manierat. Parcă el ar fi  
fost co‐autor la “Codul bunelor maniere”. Ață era căsătorit,  
soția să fiind cabin‐steward la o altă companie de croaziera.  
 
Petrișor R ‐ zis Hussein, datorită asemănării izbitoare cu, acum  
defunctul, Saddam Hussein. Hussein fusese asistent medical în  
țară și scopul lui declarat de când am pășit pe solul Americii a  
fost să se “verse” cât mai repede pe sol. Fapt care s‐a și  
întâmplat, el fiind primul care a rămas în America, la doar  
câteva luni de contract. Hussein în fiecare port își cumpăra hărți  
cu orașele din USA, pentru a‐și face o idee cam pe unde s‐ar  
pripăși și cum are ajunge acolo. Țin minte că, odata, vizitam în grup  
organizat, împreună cu trainerul nostru, un muzeu care  
aparținea de NASA, în Cape Canaveral (de acolo de unde se lansează și  
navetele spațiale) și, ca de obicei, Hussein făcea cumpărături:  
hărți cu orașele din State - vreo 10 bucăți!  
Trainerul l‐a întrebat, la un momend dat, ce nevoie are de atâtea hărți,  
întrebare la care Hussein a dat un răspuns care ne‐a lăsat mască pe toți:  
”Îmi place mult geografia și vreau să particip la concursuri de  
cultură generală când mă întorc în România și de aceea vreau să  
mă cultiv”. Noi, care știam de ce cumpără Hussein hărți, ne‐am  
întors cu spatele și râdeam în gând…  
 
Și, ultimul pe lista, cu voia dumneavoastră, eu, Viorel Vintilă, zis  
Creangă. De ce Creangă? De la Ion Creangă. Seara când ne mai  
adunam la o bere și la o bârfă, mă mai apuca melancolia și  
dorul de casă și îl citam pe Ion Creangă spunând: ʺNu știu alții  
cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa  
părintească din Brașov…” și în urma acestei vorbe pe care o  
repetam când ne adunam la un pahar de vorbă, colegul meu de  
cabină, Jean Anghel - fost fotbalist în divizia A, la F. C. Brașov -,  
mi‐a zis Creangă.  
 
Așadar, acesta este lotul complet: Titratul, Inginerul, Baronul,  
Ață, Hussein și Creangă. Șase brașoveni, șase tineri, șase  
destine care împărtășeau un țel comun: o viață mai bună în  
America!  
Totul a fost smooth sailing, mai precis, smooth flying, până la  
Londra, unde urma să fim cazați până a două zi dimineța,  
la hotelul din aeroport, de unde ne imbarcam in avionul către  
Miami...insa, nu înainte de fi opriți pentru circa două ore de către  
oficialitățile de la imigrări. Hussein, care datorită înfățișării sale  
de arab, fusese supus unei percheziții suplimentare și izolat  
într‐o cameră unde fusese interogat pentru mai bine de două  
ore. În acest timp, noi așteptam nervoși și speriați, deoarece  
Hussein avea în bagajul lui contractele noastre de muncă. Am  
răsuflat ușurați când l‐au lăsat să treacă… așa i s‐a născut și  
nickname‐ul când ne‐a povestit apoi, că, cică, ăia îl tot întrebau  
dacă are rude la arabi, unul dintre ofiterii de la imigrări a făcut  
o remarcă că ar semăna cu Saddam Hussein.  
 
A doua zi dimineață ne trezim, servim breakfastul și ne pregătim  
să ne îmbarcăm în avionul care ne ducea la Miami. Miami, here  
we come! Nu înainte de a avea încă o surpriză la check‐in.  
Când eu și „Inginerul” prezentăm biletele să ne dea boarding  
pass‐ul cu locurile de rigoare, tipa de la ghișeu ne spune pe un  
ton nedumerit că: „Sorry guys, but there are no seats left at the  
economy class”. Mă uit la Alex, Alex se uită la mine, și nu știam  
ce să credem. Doar nu ne‐o da locuri în picioare ca în autobuz.  
Sau nu ne‐o pune să mai stăm o zi în Londra și să luăm cursa  
de mâine. Așteptăm cuminți lângă ghișeu, în timp ce tipa bătea  
din taste la computer, și într‐un final, după vreo 5 minute de  
așteptare vedem cum fața tipei se luminează și ne zice: ”Good  
news. I have two seats left at the business class.” Wow! Ce baftă  
dăduse peste noi, să trecem balta la business class!  
Ne‐am instalat comod pe locurile de business class, în timp ce  
ceilalți colegi erau undeva în spatele avionului, la secția de  
fumători. Da, încă se mai fuma în acea perioadă în avioane.  
Când simțeam nevoia să fumăm, eu și Alex ne duceam în spate  
unde făceam schimb cu doi colegi, pe care îi trimiteam să stea  
ca lorzii la business class, în timp ce noi trăgeam din mahoarca  
națională, Carpați!  
Când terminam țigara, ne duceam înapoi să ne reluăm locurile  
de belferi și cu greu îi mai dezlipeam pe colegii care îi lăsasem  
să stea în locurile noastre. Până la urmă nu aveau încotro și se  
reîntorceau pe locurile lor de la economy class, iar noi doi –  
Alex si subsemnatul – ne reluam locurile de „Boier Bibescu”, la  
business class. Pentru toți, cu exceptia " Titratului" , era primul nostru  
zbor cu avionul…trebuia neapărat să luam o piatră‐n gură la debarcare…  
După 10 ore de zbor pe ruta Londra ‐ Miami și peste 30 de ore  
de când părăsisem Brașovul, aterizam, în sfârșit, pe aeroportul  
din Miami, în “Ţara lui Bine”.  
 
Navigând prin tunelurile și covoarele rulante din aeroport ne  
uitam în jur și evaluam „poporul”, ce se poartă, cum sunt  
îmbrăcaţi… majoritatea erau în pantaloni scurţi de tip pijama şi  
şăpcălii leniniste, model american, folosite în baseball.  
Odată ajunşi la uşile automate care ne dădeau undă verde sa  
păşmi, în sfârșit, pe tărâmul american, am fost loviţi de căldura  
și umiditatea specifică statului Florida.  
O femeie balşoaie, de stil sovietic, direcţiona traficul și "domnul  
inginer" nu s‐a putut abţine fără să remarce că: „băi, aici toate  
sunt la scară mărită… și maşinile, şi drumurile, şi femeile”. Odată  
ieşiţi pe uşa culisantă, ne‐am dezechipat la tricouri, renunţând  
la gecile groase cu care ne echipasem la plecarea din Braşov…  
acum respiram aer de Miami şi trebuia ca și ţinuta vestimentară  
să fie în ton cu atmosfera…”floridiana”.  
 
Ajunşi în Miami, ne‐am vârât în doua taxiuri galbene, cu  
destinaţia Hotel Howard & Johnson, unde, timp 3 zile, am  
făcut “santinelă” în jurul piscinei din dotare, alături de regina  
berii americane ‐ Budweiser! Într‐una din zile am reuşit să ne  
răsfăţăm, cu adevărat, când am ajuns şi pe superba plajă de la  
Miami South Beach și am făcut o cură de soare, în acelaşi timp  
clătindu‐ne retina cu frumuseţile naturii (ladies în bikini), care, și  
ele la rândul lor, beneficiau din plin de graţiile mamei natură,  
etalandu-si corpurile venusiene.  
 
După trei zile în care am visat frumos, am fost însă, treziți la  
realitate! Ne relaxam la piscina din dotarea hotelului, când am  
fost anunţaţi să ne echipăm și să fim gata în două ore pentru că  
eram convocaţi la sediul Resurselor Umane din Miami, unde ne  
aşteptau biletele de avion cu destinația Cape Canaveral.  
Aici, urma să ne îmbarcăm pe megaliner‐ul Fantasy, care făcea o  
croazieră de 3 zile, între Miami‐Freeport‐Bahamas‐Miami. Cei  
de la Resurse Umane din Miami se mișcau cam în reluare  
și doi dintre noi – Inginerul și Baronul ‐ au pierdut avionul cu  
destinația Orlando și au trebuit să aștepte 3 zile până cînd  
acesta se reîntorcea în port.  
Dar nu le‐a picat rau… Baronul, baiat generos, a făcut cinste  
cu… un Disney World, Orlando fiind orașul care găzduiește  
faimosul parc de distracții.  
S‐au cantonat la hotelul “The seven astronauts hotel”, din Cocoa  
Beach, unde au avut şansa extraordinară, și unică, de a viziona,  
live, lansarea unui space‐shuttle din Cape Canaveral. Chiar că  
îmi părea rău că nu pierdusem și eu avionul…  
După 3 zile i‐am "pescuit" și pe ei din Cape Canaveral.  
Noi, ceilalti cinci, deja aveam vechime și apucasem să ne  
familiarizăm puțin cu “barca”. Acum, din nou în formație completă,  
ne doream un singur lucru: vânt bun din pupă! - și la propriu, dar şi la figurat…  
 
Din cartea ” De prin State adunate”  
Referinţă Bibliografică:
20 de ani de la...debarcarea in U.S.A / Viorel Vintilă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1637, Anul V, 25 iunie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Viorel Vintilă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Vintilă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!