Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1985 din 07 iunie 2016        Toate Articolele Autorului

Puterea razei albastre (5a)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Puterea razei albastre (5a) 
  
Dacă până atunci îmi făceam datoria de supraveghetor al cerului nu cu prea multă tragere de inimă şi doar după cum eram într-o dispoziţie mai bună sau mai proastă, acum însă, dintr-odată, devenisem scrupulos şi conştiincios în toate măsurătorile pe care le efectuam. Misterul dedublării stelei albastre reuşise să mă convingă cât de important este ca cerul să fie urmărit atent, noapte de noapte, chiar şi atunci când pare că este lipsit de mişcare. 
  
Ştiind bine că va trece ceva timp până când îmi vor sosi ajutoare, m-am apucat singur să încerc să dezleg fenomenul inexplicabil, după canoane ştiinţifice. 
  
Recapitulând întâmplările, lucrurile stăteau cam aşa: într-o zi văd steaua albastră la locul ei, iar în următoarea o văd mutată din loc, cu puţin, e drept, şi, în plus, alături de ea a răsărit un astru ciudat, poate o galaxie cu totul necunoscută până acum. 
  
Faptul că o stea este văzută, chiar şi foarte slab, înseamnă că ea radiază lumină în toate părţile, iar un mic fascicol din lumina ei revine şi celui care o priveşte. Însă o stea ar trebui să fie văzută din zone întinse din Cosmos şi de pe Pământ. Aşa ar trebui să fie, în teorie. Dar steaua mea cea nouă o văd numai eu, iar pentru alte observatoare din lume ea este invizibilă, probabil este ascunsă în spatele stelei albastre. Asta ar înseamna poate că, în zona mea ajung raze deviate ale astrului ascuns, conform proprietăţii de curbare a direcţiei razei luminii în vecinătatea unor corpuri cereşti masive. 
  
Îmi explicam, deci, acest mister, că eu văd o stea şi alţii n-o văd, că nu poate fi altceva decât un efect curios al teoriei relativităţii lui Einstein. Pe mine mă uimea însă altceva: de ce fenomenul este, în acelaşi timp, foarte focalizat (îl observ numai eu) şi foarte stabil (se manifestă constant, timp de mai multe zile, în acelaşi loc restrâns)? 
  
După cunoştinţele mele, acea rază curbată ar trebui să intercepteze Pământul doar o clipă, ca apoi să se depărteze grăbită în spaţiul dintre stele. 
  
Tot încercam să-mi explic în ce fel şi cum anume se petrece stabilitatea fenomenului şi nu găseam nicio idee care să mă ajute cu adevărat. Într-una din nopţi, a cincea de când înregistrasem dedublarea stelei albastre, după ce am terminat de făcut măsurătorile şi după ce m-am chinuit zadarnic să-mi explic în vreun fel de ce vedeam fenomenul acela, tocmai mă pregăteam să pun husele pe telescoape când, chiar în acel moment, un zgomot asurzitor, o zdruncinătură înfiorătoare a făcut să se cutremure mansarda Observatorului. Am auzit geamurile făcându-se ţăndări, lunetele şi instrumentele răsturnându-se, mesele şi obiectele împrăştiindu-se, iar eu am fost doborât la podea. După ce mi-am revenit din acel şoc cumplit, întâi m-am mirat că mai eram teafăr. Am coborât repede scările şi am ieşit afară să văd ce anume a produs zguduitura aceea. 
  
În noaptea rece, afară, se auzea un vuiet sinistru al pădurilor din apropiere. Prin văzduh plutea parcă un miros iritant de răşină, dar şi ceva pătrunzător, ca scrumul ori ca praful de stâncă. Prin păduri şi poieni se vedeau mulţi copaci răsturnaţi ori frânţi de la mijloc. 
  
Ce s-a întâmplat? Un atac aerian? Nu părea. Deşi nu ştiam sigur, mi-am imaginat că nu aşa arată un bombardament. Să fi fost un cutremur de pământ? Nici asta nu putea fi, prea a fost violent şi de scurtă durată! 
  
O fi fost vreun meteorit! îmi zic. Cercetez în noapte, de la distanţă, munţii şi pădurile întunecate, cu poienile lor sure, înzăpezite, să văd ceva care să-mi indice căderea vreunui meteorit, mare sau mic. Mă aşteptam să văd fum, vreun crater pe undeva, sau ceva asemănător. 
  
Dintr-odată m-a străfulgerat un gând: te pomeneşti că evenimentul ăsta are vreo legătură cu ciudata mea stea albastră. Îmi trecu asta prin cap, aşa, dintr-odată. A trebuit să surâd mai apoi la năstruşnica mea idee, prea mi se păru că nu aveau nimic în comun cele două fenomene! 
  
Urc iarăşi în podul Observatorului, împingând într-o parte mesele şi scaunele împrăştiate şi dau să aprind felinarul. Dar felinarul era spart. Am încercat să mă descurc pe întuneric, cum am putut, căutând să dau de mânerele turelelor la lunete. Spre bucuria mea, telescopul cel mare era teafăr. La lumina unui chibrit am reglat lentilele acestuia. Totul funcţiona impecabil! Chiar şi turela rotitoare, cea mare, funcţiona, e drept, cu un mic scârţâit, aproape imperceptibil. 
  
Mi-a venit ideea să folosesc telescopul pe post de binoclu. Începusem să rotesc turela telescopului încet, încet, iar la fiecare popas al cadranului priveam prin obiectiv în întuneric, scrutând pădurile şi culmile munţilor, doar, doar voi descoperi ceva. Nu am văzut însă nimic demn de luat în seamă. 
  
Reiau încă o dată cercetările. Acolo, în vale, cineva aprinsese un felinar. Mai încolo, se vedea încă un felinar. Au fost aprinse mai multe lumini pe la casele din sat. Pesemne tot satul a fost tulburat de ceea ce se petrecuse cu câteva minute în urmă. Dar, la fel ca şi mine, oamenii nu ştiau ce s-a întâmplat. Caut în obiectiv şi cabana. Deja observ un geam spart, dar şi o lumină, probabil se trezise şi moş Bursuc, întrebându-se şi el ce se întâmplase. 
  
Hai să caut meteoritul după efectul asupra pădurii, îmi zic. Cercetez cu telescopul: în dreapta - brazi doborâţi, câte unul ici-colo. Caut pădurea în locul unde părea mai afectată. Aha! Iată, acolo, în depărtare, într-una din nenumăratele văi, se vedea ceva ca o ceaţă de praf care se împrăştia încet. Iar pe şirul de pietre de pe povârnişul acela stâncos, de munte, ca şi pe bradul de deasupra stâncilor, se vedea reflectată o palidă lumină, abia perceptibilă. 
  
Îmi concentrez obiectivul telescopului, cu mai multă atenţie, în acel loc. Da, acolo e ceva! Acum văd chiar bine o oarecare iluminaţie pe stânci şi pe bradul de deasupra. Şi, curios, în acea pădure mi se părea că zăceau răsturnaţi o mulţime de brazi, în mare neorânduială. În alte părţi, prăpădul părea mai puţin evident. 
  
Cobor din mansardă şi intru din nou în camera unde aveam telefonul. Dar, spre nemulţumirea mea, telefonul era complet mut: ori se stricase, ori căzuse vreun stâlp cu firele. Exact asta îmi mai lipsea, acum eram cu totul izolat... 
  
Urc iarăşi la telescop să cercetez încă o dată locul unde mi s-a părut că am văzut slabe urme de lumină. Lumina aceea palidă era sesizabilă şi acum cu telescopul, dar cu ochiul liber nu se vedea mai nimic. Îndrept telescopul spre steaua albastră: aceeaşi situaţie; monstrul stelei noi o însoţea îndeaproape. 
  
Cel mai probabil părea că acel zgomot înfiorător se datora, într-adevăr, unui meteorit. Oricum, mi-am zis, cade tot în atribuţiunile mele să cercetez acest fenomen. Şi asta, cât mai repede, înainte de sosirea altor echipe de investigaţie. De aceea mi-am făcut un plan cum aş putea ajunge prin pădure la locul unde am văzut lumina aceea abia perceptibilă. Cu ajutorul telescopului mi-am fixat un şir de repere pe culmile câtorva înălţimi muntoase intermediare ca să pot regăsi locul unde credeam că trebuia să fie ceva. 
  
Dacă voiam să plec să cercetez locul, nu aveam prea mult timp de pierdut. De aceea am plecat de îndată spre cabană să văd ce s-a întâmplat pe acolo. Mi-am luat hainele cele groase şi am decis să pornesc la drum. N-am insistat să-l mai caut pe moş Bursuc care, pesemne, după ce s-a mai liniştit treaba, s-a întors înapoi în cămăruţa lui şi poate chiar avea de gând să-şi reia somnul. 
  
Am bâjbâit prin cabană pe întuneric până mi-am găsit cele trebuincioase. Apoi am ieşit afară şi am pornit în direcţia presupusului loc al întâmplării. 
  
În poiana din jurul cabanei se vedea cât de cât, cerul era senin, înstelat, iar zăpada albă lumina bine drumul. În sat oamenii păreau că s-au liniştit, probabil că au început să se culce la loc, deducând asta după luminiţele care începeau să dispară de pe la casele din vale. Totuşi, am zărit în ultima clipă o umbră urcând spre cabană dinspre sat. Era un localnic pe care nu l-am recunoscut. 
  
- Cine-i acolo? stigă omul când mă văzu. 
  
- Marian, de la Observator!... 
  
- Măi flăcăule, ce-a fost prăpădul ăla de adineauri? 
  
- Nu ştiu, nene! Încerc şi eu să mă lămuresc. Chiar asta fac acum... 
  
Apoi îi explic cetăţeanului concluziile la care ajunsesem până în acel moment, precum şi planul meu pe care tocmai îl puneam în practică. 
  
- Nu mergi cu mine, nene, să vedem ce-i acolo? îl invit eu, crezând sincer că-mi poate fi de folos. 
  
Auzind despre ce-i vorba, omul începu să dea din colţ în colţ, să mă lămurească să o las şi eu baltă până se face ziuă, că nu-i de umblat prin păduri la ora aceea. 
  
- Ei, dacă nu poţi, nu poţi, îi zic. Oricum, eu sunt dator să plec acolo. Chiar acuma! Rămâi cu bine, nene! 
  
Şi am început să cobor pe povârnişul muntelui, ca să ajung în pădurea din vale, pe acolo pe unde trecea linia dreaptă a traseului cu reperele stabilite de mine. Dar înainte de a ajunge din nou în pădure, văd pe cineva stând cocoţat pe un gard, în miez de noapte. 
  
- Alo! Ce faci acolo? strig către necunoscut. 
  
- Sunt Mihăiţă, de aici, de la casa asta... 
  
Mi-am dat seama că cel care stătea pe gard era un băiaţaş de vreo paisprezece sau cincisprezece ani. 
  
- De ce nu dormi, măi, Mihăiţă, la ora asta? îl întreb. 
  
- Mi-a pierit somnul! Nu ştii, nene, s-a dărâmat cumva muntele în partea cealaltă?... 
  
- Nu-ţi fie teamă! Nu s-a dărâmat niciun munte. O fi căzut vreun meteorit... 
  
- Meteorit?!... 
  
- Da, meteorit! Ce te miră aşa? 
  
- Da' ce e ăla un meteorit? 
  
- Adică un bolovan mai mare, un corp ceresc, ca o stâncă mare care vine din cer şi care arde când cade, precum un foc mare!... 
  
- Ca un foc? Şi matale unde mergi acum? 
  
- Mă duc să caut meteoritul! 
  
- Ştii ceva, nene? Ia-mă şi pe mine! Mi-ar plăcea să văd un meteorit!... 
  
- Atunci, haide! Dar ai tăi ce-o să zică? Dacă te caută şi nu dau de tine? 
  
- Nu-i bai! Ai mei dorm cu toţii... 
  
Băiatul era încântat să mă urmeze. Dar îi mai trecu ceva prin cap şi-mi zise: 
  
- Nene! Ştii ceva? Trag o fugă până în casă să iau felinarul. Ce zici? 
  
- Fugi, dar repede! Dacă n-ai venit în cinci minute, să ştii că plec fără tine!... 
  
Rămăsesem iarăşi singur, aşezându-mă lângă gard. Nu prea trăgeam nădejde că Mihăiţă al meu se va ţine de cuvânt şi se mai întoarce. Luna încă nu răsărise şi, cu toate că în sat era multă zăpadă iar stelele luceau pe cer, ştiam bine că în pădure voi găsi un întuneric deplin. De aceea mi se părea o idee bună să am un felinar în drumul meu. 
  
Am rămas foarte surprins văzând o lumină de felinar răsărind în livadă şi pe Mihăiţă alergând spre mine. 
  
- Unde eşti, nene? Am venit, sunt gata! 
  
- Bravo, Mihăiţă! Nu trăgeam nădejde să te mai văd... 
  
- Se poate?! Să nu văd eu meteoritul? 
  
- Bine! Să mergem. Va trebui însă să trecem peste munte şi peste multe văi, pe de-a dreptul, căci altfel nu mai nimerim locul unde am văzut acea ciudată lumină din adâncul pădurilor. 
  
(va urma) 
  
Referinţă Bibliografică:
Puterea razei albastre (5a) / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1985, Anul VI, 07 iunie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!