Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1951 din 04 mai 2016        Toate Articolele Autorului

Puterea razei albastre (3b)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Puterea razei albastre (3b) 
  
Nu-mi era însă dat s-o duc prea mult astfel, iar necazurile bieţilor oameni din sat aveau să ia sfârşit. Când se sfârşi toamna, vremea deveni dintr-odată rece, cu ploi mărunte şi dese. Dar, iată că, într-o bună zi, a venit din senin mai întâi o burniţă, apoi o ninsoare în toată regula. Însă pe mine nu mă putea potoli uşor nici ploaia, nici lapoviţa: mă înbrăcam cum puteam şi ieşeam pe tăpşanul muntelui, unde continuam să administrez obişnuitele mele porţii de şicane animalelor şi oamenilor din vale. 
  
Într-o zi, după o ispravă dintr-asta, m-am retras la cabană şi am adormit buştean pe unul din paturile din încăperea cea mare, aproape de soba în care ardea focul. Nu era de mirare că mă cuprinsese somnul, căci afară ninsoarea îmbrăcase totul în puf alb, iar ramurile brazilor atârnau grele de povara zăpezii care se aşternuse peste munţi, încontinuu de mai bine de o zi şi o noapte. Eram cu gândul la faptul că mai rămăseseră doar câteva zile până la Crăciun iar eu, de Anul Nou, intenţionam să părăsesc Observatorul şi să plec la părinţi, aşa, cam pentru vreo săptămână. 
  
Nu ştiu cum reuşisem să adorm buştean şi nici cât anume am dormit aşa, dar m-au trezit lătrăturile furioase ale câinelui lui moş Bursuc. Lătra atât de tare, încât mi-a venit să cred că din clipă în clipă va sfâşia pe cineva. 
  
M-am trezit zăpăcit, mi-am pus căciula pe cap şi o haină pe umeri şi am ieşit repede afară să văd de ce-i atâta zarvă. M-am lămurit repede: potaia de câine atacase nişte inşi care răzbătuseră prin zăpezi spre cabană. Erau năşte tineri, doi băieţi şi două fete. Avusese dreptate bietul câine de se speriase în halul acela, deoarece cei patru tineri erau îmbrăcaţi prea pestriţ: în costumele lor de schiori, cu beţe şi schiuri în spinare, cu fesuri şi fulare roşii pe cap şi cu rucsacuri uriaşe în spate. Cum să nu se sperie bietul câine, dacă el nu mai văzuse aşa ceva? 
  
M-am pomenit strigat de una dintre fete: 
  
- Nene, potoleşte-ţi câinele!... 
  
- Marş, Hector! strig eu câinelui. Fugi în tindă! Ce te-ai speriat aşa?... 
  
Dar gândul meu era în altă parte, anume cum de arătam eu chiar ca un "nene". De! Poate că chiar aşa şi eram! Cum să nu fie aşa? Cu căciula mea lălâie pe cap, cu ochii umflaţi de somn, cu părul în dezordine!... 
  
Îi poftesc pe neaşteptaţii oaspeţi în încăperea cea mare a cabanei, cea cu multe paturi, în care mă odihnisem şi eu pănă au venit ei, să nu-i las prea mult în frigul de afară. Eu m-am scurs repede în camera mea ca să mă ferchezuiesc şi eu un pic, aşa cum puteam, să-mi pun o cămaşă mai ca oamenii, să pot să mă înfăţişez cu alt chip în faţa oaspeţilor de la oraş. 
  
Când am revenit cei din grup tocmai isprăveau o discuţie şi acum vroiau să-mi comunice o hotărâre de-a lor. 
  
- Uite, am vrea să dormim aici în noaptea asta, că paturi, se vede, sunt destule! Ne gândim să ne continuăm mâine drumeţia noastră pe schiuri, căci suntem obosiţi şi uzi până la piele!... 
  
- N-am nimic împotrivă, zic eu. Cu cea mai mare plăcere! Dar aşteptaţi însă să apară moş Bursuc, cabanierul!... 
  
M-am dus să-l caut pe cabanier în camera lui. Îl surprind în flagrant: cocea nişte cozonaci! 
  
- Ce faci, moşule, aici? 
  
- Nu vezi? Cozonaci! 
  
- Ce-ţi veni? Nu vii în cabană? Avem musafiri... 
  
- Ştiu, i-am văzut, de-aia şi fac cozonaci. 
  
- Mare şmecher mai eşti, moşule! 
  
Mă întorc în cabană să-i liniştesc pe băieţi, problema lor era rezolvată, doar că trebuia să mai aştepte un pic. Ies afară şi aduc un braţ de lemne şi nu mi-a fost prea greu să aţâţ focul în sobă, mai ales că băieţii se şi apucaseră să sufle în tăciunii încă nestinşi, iar lemnele mele au picat la timp. 
  
Fetele ar fi vrut să se descalţe de ghetele lor ude, dar în încăpere era încă frig. Însă, după ce focul începu să duduie în sobă, toate îndoielile pieiseră şi oaspeţii mei începură să se descalţe şi să se dezbrace de hainele lor groase şi ude, înşirându-le prin preajma sobei, la uscat. 
  
În uşa încăperii apăru moş Bursuc, liniştit, întrebându-mă cu privirea: Ce să fac? M-am dus la el şi i-am explicat ce anume le trebuia băieţilor. 
  
Totul era în regulă. Doar că mai trebuia să aduc câteva braţe de lemne, dintre cele uscate, ca să ajungă pentru la noapte. Înainte de a ieşi, îmi permit să-i adresez cabanierului rugămintea de a scoate din magazie nişte cearşafuri şi pături din cele noi, că, de! aveam oaspeţi de la oraş!... 
  
Moş Busuioc nu avu încotro. A adus şi cearşafuri şi pături, dar le-a atras atenţia să aibă grijă de ele, să nu sară vreun tăciune aprins şi să le ardă, căci lucrurile sunt noi şi le are pe inventar! 
  
- Nu duce grijă, moşule! Avem grijă de ele ca de ochii din cap! 
  
Aş fi vrut să mai aflu ceva lămuriri privitoare la oaspeţii mei, însă vedeam că ei nu se prea grăbeau să mi se destăinuie, pesemne mă credeau vreun ajutor de cabanier, pripăşit pe acolo. 
  
Dar, în timp ce încercam să leg o conversaţie cu tânărul cel mai mare din grup, care părea a fi prietenul fetei cele înalte care arăta ca o veritabilă sportivă, mă îndoiam că al doilea tânăr, mult prea firav, ar putea fi prietenul celeilalte fete, una scundă, suplă, cu ochii negri şi visători, care se încălzea lângă sobă. 
  
Ea îmi atrăsese deja atenţia, căci îi văzusem şuviţele de păr blond strânse sub un fes roşu care îi venea foarte bine. Era preocupată să-şi încălzească picioarele la gura sobei. Tocmai aruncă fesul cel roşu şi începu să-şi aranjeze părul, lung şi frumos, revărsat în valuri pe umeri, folosind un pieptene pe care îl scoase din rucsac. Cred că o cam durea pieptănatul acela, căci îi vedeam faţa care îi suferea la fiecare trecere a pieptenului prin părul cam încâlcit. În fine, după ce-şi aranjă pletele, le prinse cu o panglică albastră. 
  
Schimbasem deja câteva cuvinte cu băieţii, numai că nu aflasem mai nimic de la ei. Dar când am revenit în cameră cu cel de-al şaselea braţ de lemne şi după ce am tras un pat mai aproape de sobă, am îndrăznit, în cele din urmă, să întreb: 
  
- Spuneţi-mi, de unde veniţi? 
  
- Toţi suntem din Bucureşti. Suntem în vacanţă şi am venit la bunica Adelinei, îmi răspunse tânărul cel înalt arătând cu bărbia spre blonda cu ochii negri. 
  
- A da! Să ne prezentăm! îşi aduse aminte fata care părea prietena lui. Eu sunt Laura, ea e Adelina, el e prietenul meu, Andrei. Iar băieţelul ăsta e fratele mai mic al Adelinei, şi-l cheamă Nicuşor... 
  
- Iar pe mine mă cheamă Marian! zic eu. 
  
- Dar moşului cum îi zice? întrebă Andrei. 
  
- A, lui puteţi să-i spuneţi simplu, moş Bursuc! 
  
Moşul, care tocmai atunci apăru pe uşă, părea înveselit auzindu-şi numele pomenit şi câteva zâmbete pe feţele musafirilor. De aceea umbla cu grijă, să nu deranjeze. 
  
- Am mai făcut plimbări dintr-astea, căută să fie mai comunicativ Andrei, prietenul Laurei. De mai bine de trei ani în vacanţele de Crăciun venim la bunica Adelinei, care locuieşte într-un sat din apropiere... Ne place tare mult aici, venim să schiem, iar de Anul Nou mergem, de regulă, să petrecem revelionul la Vatra Dornei. 
  
- Sunteţi studenţi? În ce an? Şi la ce facultăţi? 
  
- Mecanică, anul trei. Noi trei suntem colegi de facultate. Doar el e încă la liceu, arătă Laura spre frăţiorul Adelinei. 
  
Va să zică studenţi? Mi-au revenit vii în memorie anii mei de studenţie, abia încheiaţi în vara trecută. Anii când mergeam în vacanţă cu prietenii pe munţi, la schi. Acum însă eram gazdă, aşa că n-aveam vreme să cad în butoiul cu melancolie. 
  
- Vă rog să aşteptaţi un pic... 
  
M-am dus iute până în camera mea de unde am adus radiocasetofonul care a fost primit cu entuziasm de tineri. 
  
- O! Avem şi muzică! exclamară fetele. 
  
- Cred că îţi prinde bine un radiocasetofon în singurătatea asta a muntelui, nu-i aşa? vru să ştie Adelina, fata cu ochi negri. 
  
- Ai dreptate. N-aş putea să trăiesc aici fără el!... 
  
Fiecare era preocupat să-şi usuce hainele şi încălţările. 
  
- Ai spus că ai terminat o facultate? mă întrebă, după un oarecare timp de tăcere, Laura. 
  
- Am terminat-o chiar astă vară! Ce folos însă? Că stau aici tot timpul, în Observatorul acesta mohorât, să fac nişte măsurători banale... 
  
- Şi de când eşti aici? 
  
- De la sfârşitul verii! 
  
- Marian parcă ai spus că te cheamă? făcu Andrei. Nu ne arăţi şi nouă telescopul, că n-am văzut niciodată aşa ceva?... 
  
- Chiar! Uite ce idee minunată! săriră vesele fetele. Ce zici, Marian, ne atăţi Observatorul? 
  
- Cum să nu! Doar că trebuie să mai aşteptăm, să se însereze de-a binelea... Ştiţi ce? Nu vă e foame? 
  
Printre membrii faimosului grup începură să circule priviri întrebătoare, consultări şi înţepături cu coatele. Până la urmă s-a subînţeles că Andrei e reprezentantul lor de drept, cel care mi-a şi zis: 
  
- Ai dreptate, Marian! Ne e foame şi te alegem pe tine şef de proiect!... 
  
În timpul acestei discuţii, dar şi mai devreme, pe când le povestisem că lucrez la Observator, observasem că fata cea cu părul auriu şi cu ochii negri, Adelina, mă privea cu multă insistenţă, surprinzându-i lucirile din ochi. 
  
Până una alta însă, plec afară, fac obişnuitul ocol al cabanei ca să intru în camera mea, de unde mă întorc cu un săculeţ de mălai, brânză, ouă şi cu ce mai aveam ca rezervă de hrană. Pun totul pe masă, apoi trec pe la moş Bursuc să aduc ceaunul şi câteva tacâmuri. Moşul tocmai scotea din cuptor cozonacii. Mamă, ce cozonaci! Era prima dată când am văzut şi eu cozonaci făcuţi de el. O minunăţie, nu alta! L-am lăsat însă să-şi ducă singur surpriza până la capăt. 
  
- Să vedem cine face mămăliguţa, zise Andrei. 
  
- Cum? Nu ştii? O fac eu! N-am făcut-o şi anul trecut la bunica Adelinei, nu ţii minte? zise Laura. 
  
Când să întindem farfuriile şi să ne facem porţiile, după ce-au mai scos băieţii de prin rucsac şi un pic de vodcă, tocmai s-a deschis uşa încăperii şi a apărut şi moş Bursuc cu ligheanul plin de cozonaci. 
  
- Uraaa!! am exclamat cu toţii. Să ne trăieşti, la mulţi ani, moşule!... 
  
- Vino şi ospătează-te cu noi!... 
  
L-am pus pe moş Bursuc mai mare peste sticla cu vodcă. A fost un ospăţ pe cinste! De băut însă am băut doar câte un păhărel, două, restul de băutură i-a revenit lui moş Bursuc, aşa ca să aibă de leac, căci a meritat din plin pentru cozonacii aceia care s-au bucurat de mult succes. 
  
S-a mâncat, desigur, toată mămăliguţa, toţi cozonacii, de fapt cam tot de se pusese pe masă. După ce am strâns farfuriile, au început pregătirile de culcare. 
  
- Parcă a fost vorba că vom vizita Observatorul, nu-i aşa? zise Andrei. 
  
- Oricum, eu trebuie să mă duc la treabă! zic eu. Trebuie să transmit datele meteo. 
  
- Hai şi noi! zise cu entuziasm Adelina. 
  
Ne-am echipat bine, ne-am pus haine uscate pe noi, fesuri şi fulare, am luat un felinar şi am ieşit afară, în plină iarnă. Nu mai ningea, cerul era acum senin în cea mai mare parte a sa. Mergeam în faţa grupului deschizând drumul prin zăpadă şi atenţionându-i pe ceilalţi despre gropi sau lemne aproape de cărare, de care ne-am fi putut împiedica. La o trecere peste gard i-am întins mâna Adelinei s-o ajut. Ea acceptă gestul cu emoţie. Îmi dădu mâna, după ce mai întâi îşi scoase mănuşa. 
  
Ajungând la Observator, am descuiat ştiutele lacăte pe care le-am dibuit pe întuneric, căci felinarul nu mă ajuta mai deloc. N-am mai pierdut timpul şi le-am prezentat tot ce se putea vedea în mansarda aceea în care se afla telescopul. Am făcut toate demonstraţiile folosind lunetele, mai ales acelea care ştiam că au un efect important asupra celor neiniţiaţi. 
  
Adelinei am ţinut să-i arăt ceva deosebit, anume steaua XX-99 din zona de cer de care mă ocupam eu. 
  
- Adelina, vrei să vezi o stea albastră? 
  
Am simţit-o curioasă din cale afară, precum un copil. S-a aplecat şi s-a uitat emoţionată prin obiectiv. 
  
- Ah, ce frumoasă e! Parcă are nişte scânteieri de raze albastre! 
  
- Chiar este o stea albastră! i-am zis eu. 
  
- O fi având un sistem planetar, precum Soarele nostru? întrebă ea interesată. 
  
În timp ce îi arătam steaua aceea, părul îi ieşi de sub căciuliţă şi i se revărsă peste umeri, atingându-mi faţa. În ce emoţie m-am trezit dintr-odată! De-abia am reuşit să compun o explicaţie pe care ea o aştepta de la mine: 
  
- Adelina! Steaua aceea albastră este o tragedie a Universului. Culoarea asta a ei se datorează mărimii, dar şi căldurii sale extraordinare. Chiar de-ar avea planete, viaţa în jurul unui asemenea astru ar fi imposibilă, căci totul este înecat în radiaţii extrem de puternice şi ucigătoare, care nu oferă nicio şansă vieţii. Viaţa nu e posibilă decât în jurul unor aştri mai mici, mai blânzi, precum e Soarele nostru... 
  
Adelina părea întristată de acest adevăr, dar mie mi s-a părut că întristarea fusese provocată chiar de mine, cu răspunsul meu. Însă ea tocmai aflase un mare adevăr, una dintre acele contradicţii ale naturii, în care frumuseţea astrului devine o sursă necruţătoare de moarte. Se pare că acest adevăr a impresionat-o profund, iar mie mi-ar fi plăcut enorm să ştiu că melancolia ei de la asta provenea. 
  
- Hai, nu te întrista! încerc eu s-o mângâi cu vorbele. 
  
N-am zăbovit prea mult în Observator. Era frig, aşa că am transmis cât mai repede prin telefon datele meteo la Vatra Dornei şi am plecat, încuind bine totul în urma noastră. 
  
La intrarea în cabană, băieţii s-au oferit să care şi ei câteva braţe de lemne pentru focul de peste noapte. Am apropiat paturile de soba în care focul duduia voios. Apoi m-am retras în camera mea. 
  
(va urma) 
  
Referinţă Bibliografică:
Puterea razei albastre (3b) / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1951, Anul VI, 04 mai 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!