Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1937 din 20 aprilie 2016        Toate Articolele Autorului

Puterea razei abastre (2)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Puterea razei abastre (2) 
  
Îmi amintesc cu lux de amănunte ziua când venisem să-mi iau în primire postul de la primul meu loc de muncă. Întâi şi-ntâi m-am prezentat la Primăria oraşului Vatra Dornei, de care ţinea Observatorul, ca să arăt peticul de hârtie pe care era scrisă repartiţia mea. Celor de acolo numai de Observator nu le ardea în acel moment! Ce să facă ei cu unul ca mine? Văzând nerăbdarea cu care luptam să-mi iau postul în primire, după lungi stăruinţe mi-au dat câteva hârţoage de angajare să le completez în linişte când voi ajunge sus la Observator. Mi-au dat şi cheile, precum şi procesul verbal cu toate obiectele de inventar. 
  
Dar cererea de angajare când mi-o vor semna? Cererea? Nu-i nicio grabă! Când o trece vreun inspector pe la Observator! 
  
M-am dat bătut, plecând de acolo, dar implorându-i totuşi să treacă inspectorul cât mai repede pe la mine, căci ardeam de nerăbdare să mă apuc serios de treabă! 
  
Am luat trenul până în comuna Păltiniş. De acolo am găsit o ocazie, un camion, care m-a dus chiar până în satul în care trebuia să ajung. Nu era cine ştie ce luxoasă lada camionului cu care am străbătut drumul acela, şi nici drumul nu era grozav de bun, având tot felul de gropi neastupate şi denivelări la tot pasul. Însă mă simţeam ca un rege în lada aceia a camionului, zgâlţâit puternic la orice denivelare ce răsărea în cale, ţinându-mă vânjos de oblon la cotiturile drumului şerpuitor din defileul de munte. Mai trebuia să veghez să nu se răstoarne sacoşa şi valiza mea, adică toată averea pe care o aveam cu mine. Mai ales de valiză trebuia să am mare grijă, căci în ea aveam radiocasetofonul meu cel nou, la care ţineam tare mult. 
  
Şi ce privelişte plăcută mi-a oferit drumul: trunchiuri zvelte de brazi, drepte ca nişte coloane într-un templu infinit! Am străbătut poienile verzi, tăinuind căsuţe frumoase ici şi colo, văile largi cu sate părând prospere, susurul odihnitor al câte unui pârâu de munte. Am simţit vântul plăcut răcorindu-mi faţa şi umflându-mi bluza. Iar eu îngânam voios o plăcută arie din "Tanhauser" de Wagner. 
  
După ce am călătorit vreo jumătate de oră cu camionul acela care claxona conştiincios la fiecare curbă, am ajuns în cele din urmă într-un sat situat în vecinătatea unor munţi înalţi. Am mai gonit apoi încă vreun kilometru prin sat până ce, în dreptul unei şcoli, camionul a oprit brusc, ca şi cum i-ar fi stat motorul. 
  
Nu ştiam ce s-a întâmplat, însă m-am lămurit repede, căci şoferul a scos capul pe geamul cabinei şi mi-a strigat: 
  
- Jos! Gata! 
  
- Cum adică? Am ajuns? întreb eu. Ăsta e satul Rotunda? 
  
- Ăsta e! Ce te miri?! 
  
Reuşesc repede să-mi iau bagajele şi să sar peste oblonul camionului drept în drum cu valiza şi sacoşa sub braţ. Dau partea cuvenită şoferului, iar acesta a şi ambalat motorul şi a tulit-o, lăsându-mă în mijlocul drumului. 
  
Rămăsesem singur şi neajutorat, într-un sat necunoscut, nevoit să-mi caut drumul mai departe şi să lupt cu valiza mea cea grea. După câteva sute de paşi de mers aşa experimental pe jos de-a lungul uliţelor, îndrăznesc să mă adresez unui moşneag care aduna cu migală nişte brazde de fân dintr-o livadă îngrădită. 
  
- Alo!... Mă auzi? Nu ştii mata încotro e drumul spre Observatorul Astronomic "Bradul"? 
  
Moşulică, într-o cămaşă albă, încins cu un brâu roşu înzorzonat cu o cataramă de aramă, având o pălărie neagră şi largă pe cap, se opri din îndeletnicirea lui şi, uitându-se mirat la mine, prin gard, mă întrebă: 
  
- Ce-i, băiete? Pe cine cauţi?... 
  
- Nu caut pe cineva anume! Vreau doar să aflu drumul spre Observatorul Astronomic... 
  
- Care Observator, băiete? 
  
- Se poate să nu ştii mata? Cel de pe vârful muntelui, căruia îi zice "Bradul". 
  
Moşul păru că îşi aminteşte ceva, căci se deschise la chip şi veni spre mine, punând coatele pe răzlogii gardului. 
  
- Aha! Da, da, da! Ştiu, cum să nu ştiu? Doar că acolo-i pustiu şi-i încuiat... 
  
- Nu-i nimic, îi zic, tocmai eu sunt acela care trebuie să fiu acolo, să-mi iau postul în primire... 
  
- Da, da, da!... ‘nţăleg!... Apăi, să ştii băiete, că pân-acolo-i drum lung de mers, nu glumă!... 
  
- Cam cât să fie, moşule? 
  
- Apăi, să tot fie vreo doişpe kilometri... îi vedea... ai de mers, băiete, vreo juma' de ceas cât ţine satul apoi, când ajungi la Casa Pădurarului o coteşti numaidecât la stânga, prin pădure şi tot mergi pe drumul acela vreo cinci kilometri, până ajungi la capătul drumului... D-acolo mai e dă mers vro trei kilometri prin nişte plaiuri de pădure, drept înainte... până ajungi în Poiană... Acolo, cum te uiţi în dreapta să şi vede Observatorul, pe creasta muntelui... 
  
Nu-mi era deloc limpede. Mi-am zis totuşi s-o pornesc întâi şi apoi voi mai vedea ce-i de făcut. 
  
- Îţi mulţumesc mult, bade! Spor la treabă şi multă sănătate!... 
  
- Să trăieşti, fecior! Umblă cu bine!... 
  
Ridic geamantanul de jos şi dau să plec, în timp ce moşneagul se întoarcea la treaba lui. Dar nu făcusem decât câţiva paşi, că îşi aminti ceva şi reveni grăbit la gard, strigând în urma mea: 
  
- Hei, băiete!... Stai un pic!... 
  
Pun valiza jos şi privesc în urmă: 
  
- Ce este? 
  
- Pân' la Observator îi drum mult şi-i cam pe însărate, iar tu ai greu de dus. Zic, ar fi mai bine să 'mâi la noapte la cabana de lângă Casa Pădurarului... 
  
- Las' pe mine, moşule! Ştiu să merg voiniceşte la drum! Oricum, îţi mulţumesc pentru sfat! 
  
Plec îndârjit. Ajung şi chiar trec de casa cea mare, cu mai multe rânduri de camere, a pădurarului. Iată şi cabana. Să rămân oare peste noapte acolo? Nici gând! Mai era până la asfinţit iar eu ardeam de nerăbdare să ajung la destinaţie. 
  
Aşadar o cotesc la stânga şi încep să merg la fel de îndârjit pe drumul de piatră, îngust, tăind prin pădurile de brad înalte şi întunecoase. 
  
Merg cât merg, iar când obosesc bine de tot, mă aşez pe un buştean de la marginea drumului să-mi trag sufletul. Nici nu trecu mult timp că din vale auzul îmi desluşi nişte zgomote ca de copite de cal şi roţi de căruţă. Mai apoi, la cotitura drumului se ivi o gloabă de cal cu urechile ascuţite şi înhămat la un car hodorogit. Pe scândura pusă în faţa carului şedea un ţăran cu hăţurile şi cu biciuşca în mâini, cu o pălărie verzulie spălăcită şi pleoştită cocoţată pe cap, cu o flanea soioasă de lână peticită şi ponosită în spinare şi cu nişte ciubote rele şi largi în picioare. 
  
Ajungând în dreptul meu, după ce-mi răspunse la "bună ziua" şi după ce-mi cercetă bagajele, căruţaşul clătină din cap apoi, trăgând de hăţurile calului, strigă: 
  
- Ho! Hooo!... Prrr! Opreşte!... 
  
Ca să oprească nici nu era nevoie ca gloaba să fie îndemnată de două ori. 
  
- Unde mergi, bre, omule? mă cercetă ţăranul. 
  
- La Obsevatorul Astronomic "Bradul"! răspunsei eu, cu chipul de om serios. 
  
- Aha! La Observator zici? Ştii ceva? Ia pune tu, băiete, valiza ta aici în căruţă, în spate, şi urcă şi tu colea... 
  
Ce era să fac? Valiza începuse să-mi cam scoată sufletul, aşa că mi-am zis să nu fac prea multe mofturi, şi să mă instalez în căruţă, alături de căruţaş, care vorbea în graiul acela specific ţăranilor de la munte. 
  
- Şezi bine acilea pe scândură... Na, ia şi pătura şi pune-o pe genunchi! Diii, gloabă, diii, ha!... Acuş' te ard!... 
  
Calul tropoti de câteva ori pe loc înainte de a încerca să urnească din loc căruţa, până se convinsese că n-are încotro, că trebuie să reia chinul acela blestemat pe asemenea drum rău. 
  
- Şi ce faci tu, acolo... la Observator, băiete? 
  
- Păi, nene, am venit să-mi fac meseria. Învăţai carte multă şi acum trebuie să pun în practică ce am învăţat!... 
  
- Foarte, foarte bine, dragă băiete!... Fain din partea matale! Cartea-i lucru sfânt! Pe vremurile mele nu era să înveţi carte, dom'le! Învăţa cine putea, cine avea bani mulţi. Noi, aiştelalţi, am rămas pe la gospodăriile noastre şi cu necazurile noastre... 
  
- Mata eşti din satul ăsta din vale? 
  
- Nu, bre! Eu mă răpezii până-n sat aici, cum îi zice, la Rotunda, să cat un purcel, da' nu găsii tocmai ce căutai, aşa că bătui drumul de pomană... Satul meu îi dincolo de muntele aista, chiar aproape de Observator... Las' că-ţi arăt eu când ajungem aproape... 
  
Drumul era îngrozitor: numai gropi, numai surpături, numai treceri peste râu, peste lodbe de lemn vechi, răvăşite şi putrezite. 
  
Înaintam tare încet. Dar partea bună a lucrurilor era că nu mai duceam în mână valiza. În schimb, trebuia să îndur tovărăşia unui căruţaş care începu să-mi împuie capul cu tot felul de lucruri, iar eu tare nu aveam chef să conversez cu un necunoscut care n-avea habar de preocupările mele. 
  
După o vreme începusem să mă acomodez cu drumul şi cu subiectele de conversaţie în care mă antrena căruţaşul, iar întrebările şi replicile începură parcă să aibă rost. 
  
- Mai este mult de mers, nene? 
  
- Mai este, dragu' meu, şi apoi, ce-i greu de-abia de-acuma începe... 
  
- Crezi că ajung la Observator în seara asta? 
  
- Ajungem noi, nu-i bai, că nu-i prima oară cân' bat eu drumurile aistea!... 
  
Târziu de tot am ajuns la capătul drumului pietruit. În faţa mea se desfăşura muntele, înalt, pe creasta căruia ar fi trebuit să zăresc Observatorul. De fapt, chiar am zărit o casă mare, cenuşie, în vârful acela de creastă. 
  
- Acela-i Observatorul? întreb eu. 
  
- Da, băiete, acela-i ! Las' că-i vedea mai bine de amu’ înainte!... 
  
Trecurăm pe lângă o veche cabană, pe care însă am ocolit-o. Ne abatem apoi spre dreapta, pe un fel de plai neted, pe care roţile carului o luară la goană vesele, după atâta drum greu de piatră. Curând, însă, drumul începu să urce pieptiş. Am înţeles că nu mai era de stat în căruţă pe seama bietului animal de la oişte, aşa că ne-am dat jos, căci mârţoaga avea şi aşa mult de furcă trăgând căruţa. Ah, ce bine mai era de mers pe jos după chinuitoarea călătorie în căruţă! 
  
După ce am urcat o vreme, plaiurile începură să se lărgească iar căruţa mergea mai cu spor. Începea să se lase întunericul în pădure, însă când am ajuns într-o poiană largă, se lumină iarăşi. După puţin mers am ajuns la cumpăna apelor a două văi. 
  
Ce frumuseţe! Brazi drepţi şi înalţi, ale căror vârfuri încă mai erau luminate de soare! Dincolo de şaua muntelui, în vale de tot se vedea un sat, destul de aproape, cu mult mai aproape decât satul din care tocmai venisem. 
  
- Satul aista-i zice Breaza, îmi comunică tovarăşul meu de drum. 
  
- Frumos sat! recunosc eu. Mata unde stai? 
  
- A, uite chiar colea, a treia casă de lângă pâlcul de brazi... 
  
- Bine! răspund eu. Ne mai vedem noi, căci văd că de la Observator până la casa matale nu-i chiar aşa departe... 
  
- Bucuros, băiete!... Pă mine mă chiamă Macovei. Gheorghe Macovei a lui Petrea... Da' ştii ceva?... Un'te duci tu aşa, noaptea, în căsoaia aceia pustie? Cum dormi tu acolo? 
  
- Ei, lasă, mă descurc eu! Poate dorm la cabana din apropiere... 
  
- Şi dacă acolo nu-i nimeni şi-i încuiat? Ce te faci, tu? Mai bine hai la mine, dormi noaptea aicea... iară mâine te-i duce la Observator... 
  
Până la urmă am cedat şi m-am supus, căci părea că avea dreptate. Se întunecase bine. Unde să mă duc noaptea, în pustiul acela? Aşa că am urcat din nou în căruţă, şi am pornit la vale spre sat. 
  
- Mă cheamă Gheorghe, da' mie-mi zice nea Macovei... Pă tine cum te cheamă? 
  
- Marian... Mateiescu Marian! 
  
- Buun! Marian? Hm! Vezi tu băiete, toate-s bune... numai că eu nu pot pricepe la ce-i bun Observatorul acela... Bani cheltuiţi. Să te uiţi la stele în fiecare sară?... Uite... şi eu mă uit la stele în câte-o seară! Câteodată, mă uit... aşa... să-mi treacă năcazurile!... 
  
- Ehei, bade, nu-i chiar aşa! În meseria noastră este important să măsori cât mai precis locul stelelor de pe cer. Faci multe măsurători, cât mai exacte, apoi uneşti toate punctele cu o linie, căreia-i zice "traiectorie aparentă"... 
  
- Nu ştiu, fecioraş, cum îţi face voi, că eu amu' îs bătrân... ştiu şi eu ce-am văzut cu ochii mei şi ce-am auzit de la bătrâni... Da' voi, aiştea cu cartea şi cu instrumentele... 
  
- Las', nea Macovei, că într-o seară am să te chem la Observator să-ţi explic pe îndelete cum e cu observarea stelelor, cu luneta... 
  
- Mulţam fain!... Da' uite, c-am şi ajuns la casa mea! 
  
Din drumul lat dar mai prăpădit cotea spre dreapta o uliţă mai îngustă dar mai dichisită, care ducea spre casa lui nea Macovei. Ajuns la capătul ei, calul se opri în faţa unei porţi vechi, înalte, ştiind cum nu se poate mai bine aici, în preajma casei, ce avea de făcut, fără niciun amestec din partea stăpânului său. 
  
Nea Macovei sări primul, iar eu, rămânând cam într-o parte a scândurii aşezate pe căruţă, era cât pe ce să mă răstorn într-o parte. Norocul meu a fost că m-am prins la timp de marginea căruţei. În fine, sar şi eu, îmi iau bagajele şi le pun lângă un gard. Stăpânul gospodăriei deschise poarta încet, să n-o rupă. Părea că îşi cunoaştea toate metehnele gospodăriei. 
  
M-a uimit înţelepciunea mârţoagei: cu un ultim efort, lipind cât mai strâns urechile pe lângă capul ei uscăţiv, se opinti şi trase căruţa goală în ogradă, fără niciun îndemn în plus din partea stăpânului şi fără să agaţe căruţa de vreunul din stâlpii porţii. 
  
Ca din întâmplare în uşa grajdului apăru o femeie cu o doniţă de lapte în mâini, uitându-se lung şi mirată la mine. 
  
- Ce stai aşa, femeie, în uşa grajdului? Adă nişte fân la calul aista şi dă-i şi-o căldare de apă! Uite bine c-avem şi oaspeţi în sara asta!... 
  
Oaspetele eram eu, desigur, preocupat acum să car valiza în curtea aceea care părea cât se poate de primitoare. Am intrat în casă, la indicaţiile gospodinei care înţelesese de la bărbatul ei că le voi fi oaspete. Aici, gospodărie ca la ţară! De un cui de la pervazul ferestrei atârna o lampă cu gaz care lumina încăperea şi pâlpâia la fiecare mişcare de prin apropiere şi, mai ales, la orice deschidere de uşă. Într-un colţ se afla o sobă mare, bătrânească, în care duduia focul sub un ceaun cu laptele abia pus la fiert. Lângă foc, pe o laviţă, şedea o fată tânără, cu o broboadă înflorată pe cap, aşa cum poartă fetele la ţară. Mi-a fost prezentată ca fiind Maria, fata lor. 
  
Nu mi s-a părut cine ştie ce frumuseţe fata aceia. Avea o frunte frumoasă, un păr castaniu şi nişte ochi ageri. Însă nasul îi era cam ascuţit iar gura, privită dintr-o parte, părea cam prea dreaptă. 
  
Toate astea n-aveau nicio importanţă pentru mine în acele momente. Mai important era în acel moment ca fata aceea a gazdei mele să nu scape laptele pe foc. Şi asta, în timp ce eu mă uitam prin cameră, pe pereţi, pe nişte icoane frumoase. În realitate însă, presimţeam ceva, aşa că mă uitam ţintă şi la ceaunul cu lapte, în timp ce fata trăgea cu coada ochiului la mine şi la geamantanul meu. 
  
Şi ce era să se întâmple s-a şi întâmplat: laptele a dat în foc. Un munte de aburi a umplut dintr-odată casa. În zadar a turnat fata o cană de apă în ceaun, căci prin cameră se aşternuse deja un strat gros de aburi şi fum, de nu se mai vedeau nici geamurile şi nici icoanele. Fata a fost nevoită să deschidă uşa cât putu de larg, să iasă fumul. 
  
Mai târziu ne-am aşezat la masă. După ce am mâncat şi am băut câte ceva, am fost poftit într-o odaie alăturată, ce părea mai aranjată, în care se aflau pe pat perne stivuite una peste alta, alături de o altă stivă înaltă cu cergi de lână şi tot felul de alte ţoale frumoase. Probabil că era zestrea fetei, mi-am zis. Că, oricum, fata părea de măritat, şi poate chiar îşi găsese vreun fecior prin sat. 
  
Patul mi l-a aranjat chiar stăpâna casei, punându-mi o pernă mare, moale, şi aşternând o cergă miţoasă care m-a cam gâdilat toată noaptea pe sub bărbie. 
  
Am dormit buştean în noaptea aceea, plecat cu visele prin amfiteatrele Universităţii sau chiar spre lunetele de la viitorul meu loc de muncă. Dimineaţa m-au trezit zgomotele numeroase din jurul casei: căldări trântite, scârţâitul fântânii, cotcodăcitul găinilor, behăitul mieilor şi, mai ales, discuţiile acelea contradictorii dintre nea Macovei şi nevastă-sa... căci trebuiau să dea mâncare la animale, trebuia reparată căruţa, trebuia pregătit calul să meargă în ţarină după otavă şi o groază de alte treburi. Şi fata fusese trezită, îi auzeam glăsciorul prin curte, cam îndărătnic când era pusă să facă treabă. 
  
Pierindu-mi somnul dulce de dimineaţă, mă uitam pe geam afară şi pe pereţii camerei pe care vedeam atârnate o mulţime de icoane şi de fotografii înrămate, poate ale unor feciori mai mari de-ai lui nea Macovei, pe care nu-i ştiam. 
  
Fata reuşi să-mi pregătească masa de dimineaţă. Intră în casă şi stăpâna, care dădu ultimele dispoziţii să-mi fie aduse cele necesare pentru masă, în timp ce fata era hărţuită mereu să pună în ordine lucrurile de prin casă. Iar ea, Maria, părea că nu prea îi plăcea să i se atragă de atâtea ori atenţia, să fie muştruluită la orice pas pe care îl făcea sau de câte ori atingea câte ceva. 
  
- Mănâncă, băiete! îmi zise grijulie stăpâna casei, oricum, cu vorbe mult mai domoale decât cele adresate fiicei sale. Aşa-i când ai atâtea treburi prin gospodărie!... 
  
Sfârşisem micul dejun. Soarele răsărise şi deja lumina vesel împrejurimile pe afară. Simţeam că nu mai avea niciun rost să lungesc şederea mea, aşa că mi-am pregătit câteva vorbe de mulţumire adresate gazdelor mele: 
  
- E târziu de-acum. E timpul să plec la cabană, să-mi aranjez lucrurile şi un pat de dormit... Vă mulţumesc nespus de mult pentru buna găzduire!... 
  
- Umblă sănătos, feciorule! Şi-apoi, mai vino pe la noi seara, când îi ave timp mai mult, să mai stăm de vorbă, aşa, ca între oameni... 
  
- Negreşit, voi trece pe aici când voi avea ocazia! le promit gazdelor mele din acea noapte şi plec. 
  
Am luat iarăşi în primire valiza mea cea grea şi am pornit-o voiniceşte pe o cărare care urca la cabană. 
  
La plecarea mea apăru şi fata în prag să admire cum căram gemantanul la deal. Apoi a intrat în grădina casei, nu înţelegeam cu ce treburi pe acolo. Nu avu însă tihnă nici de data asta, căci vocea aprigă a maică-sii o şi trimisese să aducă nişte cânepă din ţarc. 
  
Ce splendid mai era soarele dimineţii! Şi ce verde era otava de prin pajişti! Urcam sus, tot mai sus, spre libertate, spre ţelul meu! Am ajuns acolo, pe munte, la cabană. De aici şi până la Observator mai erau doar câţiva paşi. 
  
La cabană era linişte deplină. Un câine negru şi flocos dormea la soare cu gura deschisă şi cu limba roşie scoasă afară. A fost greu până l-am trezit, căci după aceea s-a apucat sărăcuţul de el pe un lătrat arţăgos de răsunau văile din spatele meu iar mie îmi ţiuiau urechile. 
  
Lătrăturile acelea au avut însă şi partea lor bună, căci după vreo câteva minute, de după un colţ al cărării ce ducea spre pădure, răsări un moşneag îmbrăcat în nişte haine ponosite şi cărând în spinare o sarcină de crengi uscate. Ajuns în dreptul unei şure de lemne, moşneagul trânti sarcina la pământ şi căută cu privirea să vadă pricina pentru care lătra câinele. 
  
- Aha! Ce-i cu tine, băiete? Pe cine cauţi? 
  
- Bună ziua, moşule! Să-ţi explic... voi lucra aici, la Observator. Caut un loc de dormit la cabană. Uite, am şi o hârtie de la Primărie... 
  
- Bine, măi băiete! Dacă ai hârtie, e-n regulă! Hm! Vino cu mine să-ţi arăt odaia. 
  
M-a purtat până într-un capăt al cabanei unde avea o cameră a lui, alături de magazia în care-şi ţinea toate lucrurile de pe inventar. Mie îmi dădu însă o cameră la fel cu a sa, dar în capătul celălalt al clădirii, care avea şi o intrare separată direct de afară. Mi-a descuiat uşa ca să intrăm înăuntru. Nu vedeam altceva decât un pat cu două pături pe el, o masă de lemn, o sobă şi un felinar. Altceva nu mai era nimic. 
  
- Aici vei sta, băiete! Îmi pare bine să am un tovarăş, că de mulţi ani stau singur prin cabana asta. Nu mai sunt nici muncitori pe aici, că s-au cam terminat lucrările în pădure... 
  
- Cum te cheamă, moşule? 
  
- Măi, fecior, mie-mi zice lumea moş Bursuc. N-ai auzit de mine? Eu îs!... 
  
- N-am auzit de mata. Dar îţi mulţumesc că m-ai ajutat să mă găzduieşti!... 
  
Văzându-mă instalat în cabană, las toate lucrurile în cameră şi iau cu mine doar instrumentele, caietele, cursurile mele de mecanică şi de astronomie, le îndes bine într-o sacoşă, şi zic: 
  
- Plec, moşule, la Observator. Poate mai trec pe aici pe la prânz, să-mi gătesc ceva de mâncare... 
  
- Vino, băiete, când vrei!... Eu îs pe aci, prin preajmă, mai tot timpul! Poate mai plec până-n sat, la Breaza, pe la magazin. Da' tu ai cheia ta... intri şi ieşi când vrei... 
  
Şi iată-mă ajuns la Observator. Eram fericit de parcă ajunsesem la porţile Raiului! Totul îmi părea familiar şi captivant! Am descuiat lacătele mari şi ruginite ale mansardei în care trebuia să se afle lunetele. Intrând şi rotindu-mi privirile, am putut observa că de grinzile ei atârnau o mulţime de pânze de păianjen. Am început să ating toate lucrurile de pe acolo, să mă conving că existau aievea. Apoi am început să şterg de praf cu mult sârg, am scuturat toate husele şi am curăţat toate rigletele şi toate lunetele din mansardă. Până seara n-am făcut altceva decât să îngrijesc şi să verific minuţios întregul inventar al Observatorului Astronomic. Eram însă pregătit ca, chiar din noaptea aceea, să încep primele măsurători. 
  
Am aşteptat ca soarele să se încline spre apus, apoi să vină înserarea şi să apară pe cer primele stele. Eram deja instalat de multă vreme în faţa telescopului. Priveam cu nesaţ tot ce vedeam pe cer. Uite, colo, o stea în câmpul obiectivului telescopului! Care o fi? Ce frumos pâlpâie... ca o mărgică cu raze!... Uite şi o lumină mare, rotundă... Hm! Aceea trebuie să fie planeta Saturn... Ah, cât de frumoase îi sunt inelele!... Văd şi nişte puncte albe în jurul planetei... Desigur, unul din ele era un satelit... Eram fericit că îmi atinsesem visul de a dispune de mijloace şi de timp să lucrez la explorarea Universului. 
  
Dimineaţa mă găsise în faţa cadranelor regretând că noaptea trecuse aşa de repede... 
  
(va urma) 
  
Referinţă Bibliografică:
Puterea razei abastre (2) / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1937, Anul VI, 20 aprilie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!