Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1852 din 26 ianuarie 2016        Toate Articolele Autorului

Pădurea şi omul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Pădurea şi omul 
  
Pădurea 
  
La început a fost pădure. Pădure, pădure, pădure. Se-ntindea oriunde priveai cu ochii. De fapt, atunci nici nu era pădure. Erau doar copaci. Copaci mari, uriaşi, cu coroanele înalte căutând lumina soarelui. Alţi copaci căzuţi de-a valma în toate părţile, pe jumătate putrezind, unindu-se cu pământul care le-a dat fiinţă. 
  
Pădurile păreau că stăpânesc totul, şi văile, şi povârnişurile abrupte, pietroase, şi culmile mulţilor, şi văile de dincolo de munte. Pădure neîntreruptă era de la Suceava la Cracovia, de la Cluj la Iaşi, de la Maramureş la Bacău. Dar nici spre miazăzi nu se terminau pădurile. De mergeai spre sud, nici nu treceai Siretul că dădeai de pădurile Vasluiului, apoi de cele ale Brăilei, apoi de cele ale Vlăsiei. Oriunde te duceai, nu vedeai vreo poiană, nu vedeai o coamă despădurită de munte, vreo luncă. Totul era o singură pădure. Rar de tot, în anii secetoşi, tunetele şi trăsnetele mai aprindeau, câteodată, pădurea, care ardea cumplit preţ de câteva zile. Până se potolea de la sine. Atunci rămânea o rană adâncă şi întinsă în blana acelei fiare mari, numită pădurea. Nu treceau decât poate vreo câteva zeci de ani, şi pădurea se vindeca din rana pârjolului, era iarăşi pădure întinsă, cât ţineau depărtările. 
  
Dacă ar fi avut cineva ochi şi urechi prin aceste păduri fără de sfârşit, ar fi văzut că ele nu erau lipsite de fiinţe mişunând în desişul lor. Mai pe lângă mlaştini, sau pe lângă pâraie, puteai vedea căprioare şi cerbi păscând în voie puţina iarbă neînghiţită de întunericul pădurii. Pe colţurile stâncoase ale munţilor înalţi priveliştile erau ceva mai vesele. Pădurea pierdea tăria, apăreau copaci mai pricăjiţi. Iar şi mai sus, acolo unde colţii stâncilor începeau să ameninţe privirile, începeai să te trezeşti cu privelişti de basm: poienile năpădite de vieţuitoare ieşite din pădure la feeria luminii. Puteai vedea căprioare sprintene, iar şi mai sus, pe ţancuri de stânci, erau vizibile şiruri de capre negre. Nu era linişte nici acolo. Oricând puteau apare, ca din senin, vreo doi, trei lupşani în goana lor veşnică după vânat. Dar mai era cineva şi mai de temut în preajma poienii – cumătrul urs, devorând un cerb pe care lupii nu-l apucaseră să-l dea gata. 
  
Prin micile luminişuri ale întunecatelor păduri se puteau vedea o horă neobişnuită: cocoşii de munte înfoindu-se în preajma unor găinuşe pestriţe. Rar de tot, ascunşi de privirea haitelor de lupi, pe lângă stânci, pe la poalele povârnişurilor, se vedeau nişte fiinţe mari, întunecate, cu coarne puternice, cu greabăne fioroase deasupra. Erau bourii. Puteau fi şi rudele lor mai cenuşii - zimbrii. 
  
Fiecare vietate a pădurii îşi avea rostul ei, avea propriile bucurii, dar şi temeri în acest desiş de nepătruns. Nicio vietate nu se putea simţi în deplină linişte, nici lupul, nici ursul, nici bourul, nici zimbrul. Cele mai pribegite, de bună seamă, erau căprioarele. Un singur lucru era cu adevărat de temut în această lume a pădurilor: foamea. Căprioarele şi cerbii nu găseau destulă iarbă. Lupii nu prindeau cine ştie ce, vânatul era rar şi avea picioare cam lungi şi iuţi. Ursul aştepta pomană de la alţii, sau vreun animal bolnav. Zimbrului îi era frică de haite mari de lupi.. 
  
Iată, însă, într-o zi, ceva nou şi curios apăru în pădure. Pe o pantă abruptă presărată cu multe pietre, apăru o fiinţă ciudată, rară în acele parţi, mergând doar pe membrele de dinapoi, fiinţă înaltă, cu pieptul acoperit de păr mult, cu o blană de cerb acoperindu-i mijlocul, desculţă. Ducea pe spinare o căprioară grea, inertă, cu capul căzut în jos. Această fiinţă ciudată urca anevoie treptele de piatră spre o ţintă nelămurită, care, poate, era o peşteră sub vârful muntelui. În urma acestei fiinţe, cam la o sută de paşi în urmă, urca încă o fiinţă de acelaşi fel, ceva mai slabă, de asemenea cu o căprioară inertă pe spinare. 
  
Omul 
  
Acele două fiinţe ciudate în pădure erau doi oameni. De unde veneau ei? Unde se duceau? Cine ar putea să zică? 
  
Poate locuiau undeva pe-aproape, având vreo casă primitivă, într-o colibă sau peşteră. Sau poate erau de undeva de departe, rătăciţi prin locuri străine. Ce să caute în pădure? Iată ce căutau: vânat pentru carne ori pentru pielicele. 
  
Spre deosebire de zilele noastre când putem umbla fără de frică prin păduri, nu acelaşi lucru se-ntâmpla în vremurile străvechi. Dacă vreţi să aveţi o idee despre cum era să convieţuieşti cu lupii în pădure, citiţi povestirea lui Casian Balabsciuc „Bordeiul de pândă” din cartea „Povestiri din Smedovatic”. Vara mai era cum era, iarna însă se duceau lupte grele de supravieţuire în pădure unde suverane erau haitele de lupi. Nu era chip să ţii o vită pe lângă casă, venea lupul în fiecare noapte, trebuia să te baţi cu el pe viaţă şi pe moarte, să-ţi aperi animalele din preajma casei. Cu timpul, au învăţat oamenii să-şi facă adăposturi mai bune pentru vite şi oi, în nişte împrejmuiri mai de încredere, sau în peşteri. Nici copiii mici nu se simţeau în siguranţă hoinărind prin păduri. 
  
Erau prea puţine locuri de păscut pentru vite. Dacă se tăiau pădurile, în câţiva ani, din cauza lipsei activităţii omului, pădurea creştea înapoi peste poieni, făcând munca omului zadarnică. 
  
Rare erau locurile prielnice de locuit pentru oameni. Astea erau pe lângă lunci, pe lângă unele locuri mai ferite de ape, vânturi, fiare sălbatice. Sau pe înălţimi de munte, mai ales vara. Nu degeaba era obiceiul ca vara să urce oile şi vitele la munte, unde erau poieni mai uşor de întreţinut, iar iarna turmele să fie aduse în luncile de la şes, cum erau cele din câmpiile Jijiei, sau ale Siretului, sau ale Bugului, unde se putea ierna până primăvară, apoi turmele urcau din nou la munte. 
  
În rare locuri, oamenii, unindu-se, puteau să trăiască în sate. Aici puteau avea ogoare, case cât de cât, iarmaroace, hanuri. Erau ca nişte oaze vremelnice în veşnica pribegie a omului şi a vitelor sale după păşune mai bună. 
  
Nu aceiaşi stare era în toate ţinuturile din lume. În unele părţi, cum ar teritoriile din Ardeal, sau unele locuri din preajma Iaşului, sau ale Buzăului, sau ale Târgoviştei, au putut fi organizate aşezăminte omeneşti bine clădite. Asemenea aşezări apăruseră şi în Maramureş, şi, mai la Nord, în Subcarpaţii Poloniei, ale Galiţiei. Erau populaţii cunoscute îndeobşte sub numele de geto-daci. În asemenea sate, populaţia se înmulţea repede. Pământ cultivat era puţin. Trebuia ca mulţi să părăsească acele sate, să caute alte locuri mai prielnice pentru locuit, pentru cultivarea pământului şi creşterea animalelor. Lucrul acesta se făcea însă foarte greu. Am descris mai sus câteva cauze care făceau ca viaţa în afara satelor mari să fie foarte grea: animale sălbatice, frigul, lipsa de poieni, lipsa de hrană, în afară de carne de vânat. De boli, singurătate – să nu mai vorbim. 
  
Dacă aşa de greu îşi procura omul cele trebuincioase pentru trai, apăru şi ideea de a lua pe de-a gata de la alţii. Apăruseră jefuitorii. Aceştia nu aveau milă, ei înşişi erau osândiţi la lupta de supravieţuire. Pentru a supravieţui, oamenii trebuiau să se adune în colectivităţi. Fiind mulţi, oamenii se organizau mai bine, se puteau apăra mai uşor când veneau jefuitorii. 
  
Satele care apăreau în oaze smulse pădurii erau efemere, foarte des erau distruse de cete rivale, sau de cotropitori veniţi de la mari depărtări. 
  
În acele vremuri, puţini oameni aveau aşezări stabile. Ceva mai mulţi erau cei care migrau, cu averea lor (animalele în speţă), cu copiii şi soţiile. Cu calabalâcuri în căruţe sau pe spinarea animalelor, plecau dintr-un loc în altul. Unii dintre aceştia veneau din Sud, din Balcani, Dalmaţia sau Macedonia, unde, se pare, erau populaţii numeroase, care ajunseseră nevoite să migreze. Ei migrau spre Nord, de-a lungul crestelor Carpaţilor, ajungând până în Maramureş, valea Bistriţei, chiar şi până în Munţii Podoliei, din sudul Poloniei. Şi s-ar fi dus şi mai în sus, dar încolo era mai rău de trăit. Şi atunci se opreau şi-şi făceau sate pe înălţimi de munte, sau prin văi. Aşa apăreau sate de pe culmile munţilor (cum e Runcul sau Izvoarele Sucevei) sau în văi, cum sunt Fundul Moldovei, Dorna, Bistriţa. Migratorii din Sud erau nişte neamuri înrudite cu aromâni, macedonieni. Dar şi vechii locuitori din Ardeal, deja romanizaţi, ştiau să cutreiere pădurile şi munţii din Apuseni, Carpaţii Orientali, munţii Podoliei. 
  
Nu erau însă singurii care umblau în căutarea de locuri mai bune de trăit. Mai veneau multe alte neamuri cu totul străine, undeva din nişte locuri suprapopulate din stepele de deasupra Mării Negre, sau chiar a Mării Caucazului, care se revărsau către Apus. Primii veniseră slavii, care cutreieraseră toate ţinuturile din Carpaţii Orientali şi Podolici, şi Tarta, şi, tot aşa mergând în sens invers decât aromânii, ocupau toate satele găsite în cale. Uneori localnicii se apărau cu succes. Atunci acele tabere trăiau ceva vremuri ca vecini. Chiar făceau schimburi de lucruri, comerţ. Era loc pentru fiecare. 
  
Dar veneau alte neamuri nesuferite, cu apucături de jaf şi silnicie, care-i făceau pe slavi să plece şi mai la sud, spre Balcani sau Serbia, sau Croaţia de azi. 
  
Un lucru era neîndoielnic: reuşeau să supravieţuiască cei care erau mai numeroşi. Chiar de erau cuceriţi, ei fugeau o vreme cu copii, cu vite, iar apoi, reveneau şi-şi refăceau satele. 
  
Ce istorie poţi face în asemenea mişcare de populaţiii în toate sensurile, amestecându-se cu localnici, sau asuprindu-i, fiind apoi înghiţiţi pe timp de pace şi dispărând! Alţii veneau să-i ia locul. 
  
Satele, însă, erau puţine, chiar până spre ultimele două secole. De ce? Viaţa era grea. Erau prea puţini oameni să învingă greutăţile traiului: hrană puţină, boli, fuga, năvăliri de barbari, şi câte şi mai câte. Mai ales războaiele. 
  
În toate timpurile, o pradă mult invidiată erau chiar oamenii cuceriţi, cei care erau făcuţi robi, să muncească în folosul celor puternici. Aveau cei asupriţi şi un mic avantaj - stăpânul organiza forţele de apărare. Aşa au apărut cetăţile! 
  
Referinţă Bibliografică:
Pădurea şi omul / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1852, Anul VI, 26 ianuarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!