Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1691 din 18 august 2015        Toate Articolele Autorului

Porumbelul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Porumbelul 
  
Roxette, fata răsfăţată a baronului, nu avea stare să doarmă până la prânz, cum dorm alţi copii de seama ei. De cum se lumina de ziuă, ba chiar şi cu noaptea-n cap, se uita pe fereastră, să citească vremea de-afară, apoi îşi punea pe cap pălăriuţa ei preferată, cea cu buline albastre, mov şi aurii, şi ieşea în curte, să vadă cum stau treburile gospodăriei. Nu era fără rost această osteneală, căci acolo, în ograda cea întinsă, o aştepta cea mai grozavă desfătare din cursul dimineţii. Era ceasul când slujnica Marta hrănea orătăniile din curte, când toate găinile mari, puicuţele tinere, dar, mai ales, cocoşii cei împopoţonaţi şi trufaşi, cu penajul colorat ca de aur, cu pene lucitoare de parcă erau nişte pietre nestemate, de opal, agate, sau cine ştie ce podoabe preţioase, încât ei arătau ca nişte veritabile vitrine ambulante înzorzonate de bijuterii! Aşa deci, era ceasul când toate orătăniile ciuguleau pe-ntrecute, să-şi facă guşa cât mai rotundă. Ea se războia cu trufaşii cocoşi, care călcau ţanţoşi prin curte şi nu lăsau în pace amărâtele găinuşe să-şi culeagă în tihnă grăunţele, că doară de la ele era cel mai mult folos! 
  
Iată, trecu prin curte şi motanul Tigran, motan viclean, necioplit, mare hoţoman, care cam urmărea puicuţele cele tinere, sau puişorii proaspăt ieşiţi din găoace. Îi va arăta ea lui, să nu-l mai prindă prin curte, că-i rupe picioarele! Avea ea o socoteală mai veche cu el, şi de-atunci căzuse în dizgraţie. Să nu-l mai vadă, nici să nu-l mai prindă prin curte! Gata, nu mai era la inima ei! Parcă nu era destul că, în fiecare zi, îl vedea pitindu-se, una cu pământul, apoi sărind ca un arc, drept în sus, să prindă păsările ce zburau din tufă în tufă! Iar, într-o zi, chiar sărise să smotocească un puişor de porumbel, îl prinse de coadă, apoi de-un picioruş, şi trăgea tare de el, mai-mai să-l dovedească. Mare noroc avu porumbelul, căci ea zări la timp păţania, sări în ajutorul lui, şi aşa scăpă bietul de el de răutatea motanului! 
  
- Biet puişor, hai vino la fetiţă să vadă ce ai la picioruş! A, ţi-e frică de mine? Nu, puiul mamei… Vino să văd ce ai, că nu-ţi fac nimic! Să vadă Roxette ce ţi-a făcut urâtul şi nesuferitul de Tigran! îi arăt eu lui, de-l mai prind pe-aici… Vai, ce rană ţi-a făcut! Vino la mama, să te oblojească! Hai să intrăm în castel, să căutăm nişte fâşii de pânză şi nişte untură de oaie, pui-puicuţ mic. Stai cuminte, la pieptul meu. Da, uite, mi-a dat Marta nişte fâşii de cânepă şi nişte seu de oaie, dar şi nişte alifie adusă tocmai de la Lyon, să-ţi ung picioruşul, să te faci bine, pui drăgălaş, pui-pui… 
  
Şi porumbelul se făcu bine. 
  
- Aşa, bravo drăgălaşule! Ia să văd cum o să mergi tu fără fâşii de pânză legate pe picioruş. Hai, încearcă, fă un pas, şi apoi încă un pas… Aşa, aşa, ai început să mergi chiar bine! Ia să văd, poţi zbura? Opa! Uite, zbură! Ce veselie în zborul lui! Se înălţă sus, plutind frumos, mângâind înaltul cerului cu aripile lui… Aşa, porumbel argintiu! Scaldă-te în soare, căci lumina îţi face bine! Acum, coboară iar la mine! 
  
Şi porumbelul o asculta, îşi unea aripile, şi venea ca o săgeată în jos, ajungând chiar în dreptul ei. Fâlfâi bucuros din aripi, apoi se aşeză cuminte în palmele ei, întinse spre el. Aşa va face de-acuma în fiecare zi, când Roxette va ieşi în curte. De-atunci, motanul nu mai era prieten cu ea, şi o ocolea temător, să n-o întâlnească, ştiind ce-l aşteaptă… 
  
Spre prânz, Roxette îşi extindea vizitele în alte spaţii ale generosului castel. Mai încolo, peste două garduri, lângă râu, acolo unde sălciile plângătoare îşi întindeau generoasele ramuri, ca nişte umbrele aplecate spre pământ, căutând apele râului cristaline şi lucioase ca nişte sclipiri de diamante vii, acolo o aştepta prietenul ei cel mai bun, un ponei frumos, cel cu hreavă albă, strălucitoare, crescută pe spinarea sa de culoare grena, moale ca de mătase. Poneiul, de cum o zărea, se transfigura, sărea de bucurie, venea la gard şi-şi întindea capul spre ea, peste răzlogi. Ea îl îmbrăţişa, îl mângâia, îl curăţa de ciulinii şi de scaieţii adunaţi peste noapte pe spinarea lui, apoi îi oferea o bucăţică de ceva dulce, la care el nu rezista şi tresărea, muşcând cu bucurie din bunătatea oferită şi închizând ochişorii de mulţumire. 
  
Poneiul ştia când se apropia ceasul de călărie a lui Roxette, când ea deschidea poarta, îl chema, încăleca pe spinarea lui cea moale şi lucioasă, îl mângâia pe hreavă, îl dezmierda prin cuvinte drăgăstoase. Atunci el începea să tropăie voios pe izlaz, prindea viteză la fugă, şi ieşeau în galop prin poarta larg deschisă. Treceau aşa, ca adierea dulce a vântului, străbăteau întinderile, treceau podul de peste râu, apoi se afundau pe potecile cele sălbatice ale pădurii din întinsa moşie a baronului! Atunci, Roxette şi poneiul ei păreau o singură fiinţă, care zbura ca o zână din poveşti pe deasupra fermecătoarelor poteci răcoroase! 
  
Roxette, simţindu-se ca în paradis pe pajiştile naturii, nu s-ar mai fi întors niciodată la castel. Era aşa de bine acolo! Era atâta linişte, atâtea triluri de păsărele de tot neamul, ce umpleau spaţiul cu slava lor edenică. Roiau fluturi din cei frumoşi, mari şi multicolori, planând uşor în aer, curtând florile cele minunate din întinsele poieni de la marginea pădurii. 
  
Dacă rămâneau în poienile pădurii până târziu, sau dacă se vestea o furtună pe cer, Roxette se trezea cu porumbelul ei cel drag că sosea de îndată în poiana în care se aflau, ştiind întocmai unde să vină. Îl zărea pe cerul de deasupra poienii, răsărind ca un sol alb de pace. Când vedea porumbelul, fata ştia că nu mai era timp de stat, că e târziu, şi că e vremea de întoarcere la castel. 
  
  
Toate erau liniştite şi bune, până într-o zi, când poneiul, din prea mare avânt, vroind să sară peste un copac doborât de furtună chiar în cale, se agăţă cu picioarele dinainte în crengile acelui copac, căzu, şi-şi frânse piciorul din faţă. 
  
- Vai, dragul meu ponei, ce-ai păţit! Te-ai lovit? Te doare? Cum mai ajungem acasă? Să ştii că nu te las singur, stau cu tine toată ziua şi toată noaptea aici! Ah, dar iată, soseşte în aer, alb ca un sol de salvare, porumbelul meu drag! Ce frumos se leagănă în zbor, apoi coboară spre noi! Dragule de tine! Ai sosit? Vezi ce necaz am eu cu poneiul meu? Îşi rupse un picior… Stai aici cu noi, nu pleca! Da, acum ştiu ce am de făcut. Am să te trimit, porumbelule, la castel, cu o scrisoare – „poneiul e rănit, veniţi cât mai repede să ne luaţi de aici!” Dar cu ce să scriu? Aha! Iau o coajă din teiul de aici, şi scriu cu tăciune o scrisoare: „Veniţi în Poiana Largă de lângă Râu, căci poneiul şi-a rupt piciorul”! Hai, porumbelule drag, zboară repede şi du vestea asta la castel! A şi plecat ca vântul, sărăcuţul de el! Iată, nu se mai vede, a dispărut în zare. Nu a trecut nici un ceas, şi se aude tropot de cai pe cărare. Tocmai la timp sosesc ajutoare, căci va însera, în curând. Da, vin de la castel, cu rădvanul cel mare, să ia poneiul rănit, şi pe mine de asemenea, gândi Roxette. Iată, porumbelul sosise înaintea lor. Să mergem la castel! Nu plânge, poneiul meu drag, te vei face bine în curând şi iarăşi vom zbura peste câmpii şi plaiuri de păduri, liberi ca adierea vântului! 
  
  
Oameni răi sunt peste tot în lume. Nişte lotri căpcăuni, nespălaţi, nebărberiţi, duşmani ai baronului, se gândiră să facă rost de bani mulţi de la baron. Ce le veni în minte? Se strecurară hoţeşte în livada moşiei, chiar dimineaţa - pe când Roxette încă mai admira animalele de prin curtea castelului -, o răpiră fulgerător, o aşezară pe spinarea unui cal, o legară strâns cu funie de şaua calului, şi se făcură nevăzuţi în tropotul cailor, ca nişte fantome. După câteva zile, trimiseră vorbă baronului, că dacă vrea să vadă înapoi fata acasă, va trebui să plătească, în cutare loc, zece mii de ducaţi! Altfel, nu-şi va mai vedea copilul niciodată! 
  
Baronul se cutremură când auzi această veste cumplită. Nu ştia ce să facă. Mai întâi, îşi puse slugile s-o caute pe Roxette peste tot, prin păduri, prin poieni şi pe la casele oamenilor din ţinut. Nu aflară nimic. Dar nici zece mii de ducaţi n-avea de unde să scoată aşa repede! Era cumpănă mare asupra lui şi-a familiei sale… 
  
În acest timp, într-un turnuleţ prăpădit, dărăpănat, dintr-un castel aflat într-un sat nu prea depărtat, Roxette plângea zi şi noapte, speriată de soarta ei. Zilele treceau cumplit de greu. Nici hrana care i se aducea nu-i tihnea, şi îi era cumplit de sete. Privea mereu afară prin ferestruica murdară şi cu pânze de păianjeni atârnând în jos, aflată tocmai în vârful turnului. Era disperată, căci nu ştia dacă va mai scăpa de-acolo. Dar iată, vede prin geam un semn alb ce apare în zare, de peste copacii unui pâlc îndepărtat de pădure. Parcă e zbor de porumbel alb colindând împrejurimile, căutând ceva peste tot. Se-apropie de turn. Iată, vine şi mai aproape, chiar ajunge lângă ea, şi se aşeză pe pervazul ferestrei unde stătea ea, închisă în turn. 
  
- Dragul meu porumbel! M-ai găsit şi aici? Mă vezi? Uite, bat în geam! Da, mă văzu, şi-şi desfăcu aripile lui albe şi largi. Ar vrea să zboare, dar aşteaptă să vadă ce e cu mine. Tu eşti salvarea mea! Ah, cum să scriu o scrisoare? Da, uite, iau un colţ de tencuială de pe zid şi scriu un mesaj cu unghia: „Tată, sunt într-un turn închisă, lângă un râu, de unde se vede pădurea!” Porumbelule drag, ia în cioc acest ciob de tencuială, şi zboară către castel! Spune-le să vină repede, să mă scape de aici! 
  
Da, înţelese, bietul de el, şi plecă precum vântul! Nici nu-l mai văd, gândea Roxette. Aştept, şi aştept… Vai, dar cât timp a trecut, şi nimic nu se vede venind să mă scape de-aici! Stau, şi suspin, şi plâng! Ai ajuns, porumbelule, acasă? Uite, se face noaptea, şi - nimic! Acum chiar că e întuneric… 
  
Dar văd prin gemuleţul din turn cerul în depărtare, luminat încă, deşi pe pământ e deja întuneric beznă. Iată, ce minune! Pe cer văd ceva alb, care tot creşte. Nu cumva e porumbelul meu? Da! El este!! Vine cu ajutoare de salvare! Dar trebuie să stau cuminte, să nu dau în vileag acţiunea de salvare! Stau şi aştept… Nimic. Dar iată, porumbelul a şi ajuns, şi se aşează cuminte pe pervaz. Se uită la mine şi dă bucuros din aripi. 
  
Tu eşti, credinciosul meu prieten? Unde sunt cei de la castel? Să mai aştept? Da, aştept! Iată, văd la marginea râului, încă luminat de aurora cerului la asfinţit, cum se apropie ceva negru, ca un rădvan mare. Mai văd cinci călăreţi cu arme care se furişează. Aştept, aştept… Ce greu trec clipele! Dar ce văd chiar în geam? Motanul Tigran!! Tu aici, nesuferitule!? De ce ai venit? Văd că porumbelul nu se mai teme de tine? Ce e, motanule? Te uiţi la mine? Văd o funie uşoară legată de gâtul tău! Eşti tu salvatorul meu? Hai să deschid geamul! Însă nu se deschide, având zăbrele mari… Dar hai să sparg geamul, să pot ieşi. Am spart doar într-un colţ… Citesc un bileţel adus de porumbel, în cioc: „Leagă funia de zăbrelele geamului”! Încerc să fac asta. De-abia pot scoate mânuţa prin geam, să pot dezlega funia de pe motan, şi s-o leg de grilaj. Acum stau şi aştept minunea. Văd cum o forţă mare trage de grilaj, care imediat zboară, cu geam cu tot! Aerul rece năvăleşte în încăperea insalubră în care am stat atâtea zile. Iată, porumbelul apăru din nou, cu un alt bilet în cioc: “Motanul îţi aduce iar funia la geam. Leag-o strâns de după patul din cameră, apoi cobori alunecând uşor pe funie!” 
  
Tocmai aşa făcu, biata Roxette! Cu frică în suflet, coborî pe funie, până ajunse pe iarbă, în afara turnului. Acolo o aşteptară slugile trimise de baron, care o aşezară repede într-un rădvan, şi zburară iute ca pasărea spre castel! Iar cu lotri va avea timp destul baronul, să se războiască mai pe urmă! 
  
- Motane, motane! Cum te-ai schimbat tu aşa, deodată! Văd că nici porumbeii nu mai sperii, nici după vrăbii nu mai sari. Acum eşti prietenul meu adevărat. Hai să vedem ce fac ceilalţi prieteni ai noştri din curte. Vreau să văd poneiul meu, ce dor mi-era de el! 
  
Referinţă Bibliografică:
Porumbelul / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1691, Anul V, 18 august 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!