Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1679 din 06 august 2015        Toate Articolele Autorului

Porunca a şasea
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Porunca a şasea 
  
Pe râul Velica, ce îşi varsă apele în râul Marea Morava, la sud de Beograd, exista, din vremuri străvechi, o localitate numită Jagodina, foarte vestită în istoria Serbiei. Era locul cel mai frumos de locuit pentru oameni care iubeau să cultive grâu, orz, secară, dar să şi crească animale multe: vite, cai, oi, măgari, animale de curte. Localitate aflată într-un ţinut de dealuri blajine, pline de păduri, de poieni şi ape ce erau binecuvântări ale Cerului pentru locurile acestei ţări. 
  
La marginea localităţii, nu departe de munţii domoli de la Apus, se aflau mai multe gospodării, printre care una a săteanului Dragoslav Vlahovic, o gospodărie înzestrată de Cel de Sus cu de toate: multe oi, vite cât de abia puteai număra, ogoare frumoase şi roditoare. În preajma gospodăriei se întindeau pajişti verzi, cât vedeai cu ochii, pornind chiar de la capătul satului, şi urcând domol spre culmile mulţilor împăduriţi din zare. Din loc în loc, păşunile erau întrerupte de cursuri de apă, şi chiar de mici heleşteie, sau ochiuri de apă limpede, în care mijeau păstrăvi viguroşi. Cei din familia Vlahovic erau oameni de ispravă, vânjoşi, îndrăgostiţi de muncă, îngrijind cu sfinţenie frumoasa lor gospodărie. Şi erau atât de binecuvântaţi de Dumnezeu, căci trăiau la un loc, în aceiaşi casă mare, şi bunica, şi Vlahovic cu soţia sa, şi noua generaţie a familiei – trei copiii frumoşi şi vrednici, un băiat, Milan, şi două fete, Zora şi Jovanca. Gospodăria lor era întinsă, fiecare din casă îşi cunoştea rostul în acea gospodărie, cu toţii trudeau de dimineaţa până seara. Aveau de toate, mulţumeau Domnului pentru câte le-a dat! 
  
Bunica lui Milan, pe nume Dragana, avea mare drag de nepoţii ei, se îngrijea foarte mult de buna creştere a lor, îi învăţa să trăiască în cea mai desăvârşită credinţă pravoslavnă. Îi chema, seara, să se închine împreună cu ea. Îi învăţa cum să se roage, să spună Tatăl Nostru şi Crezul. Îi învăţa şi cântece despre naşterea lui Isus, despre viaţa Sa. De aceea, copiii o îndrăgeau pe bunica, de parcă era mămica lor. 
  
Cu mult drag îşi învăţa bunica pe nepoţii ei, dar mai ales pe Milan, care-i era cel mai drag, fiind o frumuseţe de băiat, cu părul bălai, cuminte, bine dezvoltat şi bun la suflet. Îi învăţa să aibă milă de oameni, să fie drepţi, să ajute pe cei nevoiaşi şi pe cei fără de adăpost. Îi învăţa cele zece porunci, una dintre ele părea bunicii foarte însemnată: Să nu ucizi! 
  
- Cum adică să ucizi, bunică? întreba Milan. 
  
- Uite cum, dacă pleci la război, fără voia ta, să nu ucizi pe nimeni! Mai bine să cazi tu în luptă! Aşa a zis Domnul: Să nu ucizi! Gândeşte-te, Milan, că acel om care moare în război, poate are copii acasă, care rămân fără tată, când tatăl lor moare în război! 
  
Această situaţie îi impresiona până la lacrimi pe nepoţi, chiar şi pe Milan, care era băiat, cel care crescând mare, va trebui să devină bărbat în toată firea. 
  
Şi astfel, copiii crescuseră mari, frumoşi. Milan era deja un flăcău puternic şi chipeş, fiind foarte harnic, era sprijinul cel mai de seamă pentru părinţi, pe care îi ajuta cu toată inima în gospodărie. Era neîntrecut la cosit, la strâns fân pentru iarnă, căci aveau vite multe. Ştia să doboare doar cu câteva lovituri de topor câte un copac mare din pădure. Tatăl său se mândrea cu el. Fetele lui Vlahovic, de asemenea, crescură mari şi mândre, deja se puteau gândi la măritat. Şi peţitorii nu se lăsau aşteptaţi să apară, însă Vlahovic nu se grăbea să-şi mărite fetele prea de timpuriu. 
  
Cel rău, însă, nu vedea cu ochi buni acest sat de oameni bravi, trăind în mare armonie cu locurile şi cu învăţătura credinţei. Curând se vor petrece evenimente care vor tulbura mult această fericită localitate. 
  
Într-o zi de toamnă, pe când cei din familia Vlahovic tocmai terminaseră de secerat şi de treierat grâul, şi pe când mai aveau de strâns şi pus în stoguri ultimele brazde de otavă, o mare nelinişte se răspândi pe la casele satului. Pe drumul care intra în sat, dinspre Miazăzi, apăru o ceată de călăreţi care goneau furtunos prin sat. Începură să năvălească prin case, să ameninţe, să strige ca toţi bărbaţii să iasă în curte, că altfel li se dădea foc la casă. Deşi n-ar fi vrut, Vlahovic şi cu feciorul său, Milan, trebuiau să iasă în curte, de teamă ca oştenii să nu dea foc la casă. 
  
Atunci acei oşteni îi prinseră zdravăn pe cei doi, pe Vlahovic şi pe Milan, îi legară fedeleş, şi îi aruncară într-un rădvan încăpător, ce gonea în urma călăreţilor, rădvan în care mai erau deja prinşi şi alţi nefericiţi. Apoi oştenii plecară spre stăpânire. 
  
Acestea erau obişnuitele raiduri ale oştenilor voievodului Serbiei prin satele sârbeşti, pentru a prinde bărbaţi, mai vârstnici sau mai tineri, să-i înroleze la oştire. Pe Vlahovic îl înrolară în oştirea voievodului, iar pe Milan îl luară, şi, împreună cu alţi vreo cinci sute de băieţi tineri, îl trimiseră în ceată către Poartă, la Constantinopole. Voievodul Serbiei era supus Poartei, şi era obligat, anual, să adune de cel puţin o mie de tineri, care să fie trimişi la Poartă, pentru a fi educaţi ca luptători în oastea otomană. 
  
Vlahovic făcuse vreo doi ani slujbă în oştirea voievodului Serbiei. După aceea, ajunsese vestea în sat, că Vlahovic, tatăl lui Milan, murise în luptele pe care le-a dus oştirea Serbiei împotriva unei oştiri trimise de Împăratul de la Viena. Aşa că, cei din familia Vlahovic, rămăseseră fără sprijin, fără vrednicul Milan, şi fără bărbatul din casă. Greu a fost soţiei lui Vlahovic, dar şi fetelor sale, să se descurce singurele cu gospodăria. Cel puţin, fata cea mare, Zora, se măritase cu un flăcău din satul vecin, încât, de acum, avea cine să cosească în întinsa lor gospodărie. 
  
Milan, luat cu atâta brutalitate din căminul fericit al părinţilor, şi dus între străini ce nu ştiau de milă, plânse mult când îşi aducea aminte de satul său, de părinţi, de bunica sa, de gospodăria lor frumoasă. Acum era înrolat într-o ceată de oşteni ismailiţi, îmbrăcat ca şi aceştia, făcând exerciţii de luptă pe câmpiile de lângă Adrianopole. În ceata de la oastea otomană, în care era înrolat, nu era nici un ostaş sârb cu care să poată discuta ceva într-un grai cunoscut, erau doar tineri recrutaţi de prin cu totul alte ţinuturi ale Imperiului Otoman, din Kurdistan, din Siria, din Armenia, sau Iran. La început nu le înţelegea limba, nu putea scoate un singur cuvânt cu cineva, ceea ce-i sporea şi mai mult tristeţea captivităţii în care căzuse. Cu timpul, se mai obişnui, zilele începură să treacă mai uşor, deşi îl apuca aşa un dor cumplit, când îşi amintea de casa părintească, de păşunile satului, de apa Moravei, de eleşteiele pline de peşte din ţinutul natal. Deşi era forţat de stăpânii otomani să se închine precum turcii, în inima lui el continua să se închine bunului Dumnezeu, Cel învăţat de acasă, de la părinţi şi bunici, şi se ruga într-una să-l ajute Cel de Sus să ajungă, odată şi odată, înapoi în satul său! 
  
Poporul sârb, în frunte cu voievodul ţării, se răsculă împotriva asupririi umilitoare a otomanilor. Nu mai plătise bir, refuză să ofere contigente de tineri către Poartă, izgoni garnizoanele turceşti din ţară. Se înţelege, acest lucru îi înfuriase cumplit pe turci, care se grăbiră să trimită oşti să înăbuşească revoltele sârbeşti. Hoarde multe de pedestraşi, de călăreţi, de arcaşi trecură Balcanii şi ajunseră pe pământurile Serbiei. Oastea voievodului sârbilor se pregătea de război. 
  
Iată, acel război venise curând. Cele două oştiri, cea numeroasă, a paşei de la Adrianopole, şi cea mai puţin numeroasă a sârbilor, ajunseră faţă în faţă, pe câmpia de la Knezevac. Bătălia stătea să înceapă din ceas în ceas. 
  
Deşi nu era în obiceiul turcilor să trimită ostaşi din cei proveniţi din copiii unei ţări asupra propriului popor, nu se ştie de ce, de data aceasta, Milan se trezi într-o unitate de oaste care mărşăluia contra Serbiei. Cum adică? Să lupte el împotriva propriului popor? Niciodată! Nu ar fi luptat, să ucidă un om, de niciunde în lume! Aşa învăţase el porunca a şasea: Să nu ucizi! Grea povară asupra conştiinţei credinciosului Milan! 
  
Nu avea de ales. Dacă se împotrivea să meargă la luptă, era ucis, cu sabia, pe loc! Se trezi, deci, târât în luptă fără de voia sa. Iată, în zare se şi vedea oastea voievodului Serbiei, pe când el era de partea unei oştiri păgâne, numeroase, câtă iarbă şi frunză! Ca la un semnal, cele două oştiri porniră una împotriva celeilalte. Milan vedea cum avangarda sârbilor se apropie, pe cai viguroşi, iar în urma lor grăbeau aprigii arcaşi şi pedestraşi. O puzderie de săgeţi umplu câmpul de bătălie, şi dintr-o parte, şi din cealaltă. Iată, flăcăii sârbi ajunseră la treizeci de paşi, apoi la zece paşi. Erau flăcăii cei vrednici, neînfricaţi ai Serbiei, al căror grai şi port le ştia atât de bine! Cum să lupte cu ei? Ridică lancea, dar lancea rămase neputincioasă în mâna sa ridicată. Un buzdugan îl lovi drept în coif, îl ameţi. Căzu la pământ. Cele două oştiri trecură peste el, şi pedestraşi, şi cai, şi fugari şi viteji! Milan nu mai ştia nimic. 
  
Avea el un camarad în oastea turcească, unul Ismail. Acesta se afla în timpul luptei împotriva sârbilor chiar undeva în apropierea lui Milan. Îl văzu pe camaradul său căzut la pământ, îl văzu că nu se mai ridicase. Ar fi vrut să-l ajute, dar îl crezu mort, aşa că îşi văzu mai departe de lupta aprigă din jurul său. 
  
Deşi erau oşteni viteji fără seamăn, sârbii, fiind puţini, pierdură repede lupta, iar ultimele rămăşite ale oştirii lor se risipiră în codrii şi luncile Moravei. Otomanii puseră stăpânire din nou pe ţară, umblând acum să jefuiască satele rămase fără apărare. 
  
Milan zăcu toată ziua pe câmpul de luptă, aproape mort, fără să dea un semn de viaţă. Veni seara răcoroasă, şi-un vânt rece se porni dinspre apele Moravei. Acel vânt îl readuse în conştienţă. Se ridică în coate, în genunchi, apoi în picioare. Se clătină şi căzu iar. Se ridică din nou. Avea dureri cumplite la cap. Pe întuneric, scrută câmpul de luptă. Cai căzuţi, oşteni morţi, şi turci, şi sârbi. Mai auzi un glas îndepărtat cerând ajutor. Ajunsese acolo. Era un camarad din oastea turcească, în grea suferinţă. Muri chiar în braţele lui Milan. Atunci îi veni un gând puternic: să fugă de pe câmpul de luptă! 
  
Dar unde să fugă? 
  
Cum unde ? Spre satul său natal, spre Jagodina! Numai şi acest gând trecut prin minte, îi dădu putere să uite de durerea rănii de la cap. Culesese de pe jos o sabie, un arc şi o tolbă de săgeţi şi porni hotărât spre munţii de la Apus de Knezevac, dincolo de care era casa părinteasca. Porni la drum, chiar atunci, în plină noapte. Nu mai simţea nici foame, nici durere. Vroia, cu orice chip, să ajungă acasă, la ai săi! 
  
Merse toată noaptea, iar zorii zilei îl găsiră pe culmile munţilor Soco Banija, şi, de pe înălţimea unui vârf de munte, văzu, în depărtare, satul său natal cel drag. Ce frumuseţe! Poieni verzi, ogoare de grâu şi orz, livezi îmbelşugate, râuri lucioase. Se îndreptă, cât putea de repede, într-acolo. Cam spre seară, intră în satul său. Mai era atât de puţin, şi va fi acasă la el! Cât de dor îi fusese de casă, de ai săi, în toţi acei trei ani de când fusese răpit şi dus la străini! 
  
Mai avea de trecut de câteva case, până să ajungă la gospodăria tatălui său. Dar ce-i era dat să vadă ochilor? Unele case din vecini fumegau, altele ardeau în flăcări mari! L-a apucat groaza. Otomanii, după ce învinseseră oastea voievodului Serbiei, se puse pe jefuit şi ars casele ţării. Milan alergă cu sufletul la gură spre casa părintească. 
  
Iată, casa lui, acolo, la marginea poienii! Însă, doi turci, în veşmintele lor ostăşeşti de otomani, se căzneau să dea foc casei sale! Se năpusti ca un leu să împiedice arderea casei. Ajuns aproape de casă, în livadă cea mare de lângă ea, recunoscu că cei doi turci care dădeau foc casei erau chiar camarazii săi de oaste: Ismail şi încă unul, Hakim, un sirian. 
  
Atunci Milan puse o săgeată în arc, ţinti săgeata spre Ismail şi strigă cât îl ţinu pieptul: 
  
- Nu da vatra na moj kutija! Nu da foc la casa mea! 
  
Ismail, speriat de vocea puternică a lui Milan, întoarse capul şi rămăsese stană. 
  
- Ti Milan? Ti si jiv? Tu Milan? Eşti în viaţă? Te-am văzut căzut ca mort pe câmpul de luptă! 
  
- După cum vezi, sunt viu! Dar tu de ce dai foc la casa mea? 
  
- E casa ta, Milan? Oh! Iartă-mă! Nu mă ucide cu arcul! 
  
- Eşti camaradul meu! Dar cu casa părinţilor mei ce-ai avut? 
  
- Iartă-mă, Milan! Meritam moartea! Dar sufletul tău bun mă va cruţa! 
  
- Te iert, dar hai să stingem focul! strigă Milan către Ismail. 
  
Sirianul, tovarăşul de jaf al lui Ismail, dispăru încă de cum auzi glasul ca de tunet al lui Milan. Dar Ismail alergă la picioarele lui Milan, căzu în genunchi, să-i ceară iertare. Apoi, amândoi, începură să stingă casa din flăcări. Hambarul cu orz nu reuşiră să-l salveze, casa, însă, scăpase! 
  
Din pădurea din apropiere, mama lui Milan, bunica, surorile sale şi cu soţul Zorei apărură dintre fagi, şi se uitau cum Milan şi cu turcul stingeau ultimele urme ale incendiului. Milan, de cum îi văzu, se năpusti spre ei, îi îmbrăţişă. Mare este Dumnezeul care îl aduse pe Milan înapoi acasă! 
  
- Dar tata, tăticul meu, unde este? întrebă nerăbdător Milan, dornic să-şi vadă părintele. 
  
Aici toţi cei ai casei coborâră ochii în pământ, şi începură să plângă. Într-un târziu, mama îndrăzni să-i aducă fiului vestea cea rea: 
  
- Tatăl tău nu mai este! A murit în război! 
  
- Cum !? Tăticul meu mort!? 
  
Şi se puse bietul Milan pe un plâns de nestăpânit. După multă suferinţă, tot mama reuşi să-i potolească plânsul: 
  
- Nu mai plânge, copilul meu! Tatăl tău e acolo sus, în ceruri, se uită la tine cum ai venit acasă! 
  
Mai plânseră, mai povestiră noutăţi din sat şi din casă. Într-un târziu, bunica îl întrebă pe Milan: 
  
- Dar turcul acesta cine este? 
  
- Este Ismail, pe care l-am crezut camaradul meu de oaste! Dar, iată, venise aici în ţara noastră să-mi dea foc la casă! 
  
- Iertare, bunule Milan! se văieta jalnic, în limbă străină, Ismail. Nu ştiam că e casa ta. Puteai să-mi iei viaţa, dar te-ai îndurat de sufletul meu! 
  
Milan veni la nefericitul turc, îl îmbrăţişă, apoi îi zise: 
  
- Te iert! Dar să nu mai dai foc niciodată la case de oameni, oriunde vei merge! Acum hai în casa noastră! Eşti oaspetele meu! 
  
Prea multe nu erau de mâncare în casa părinţilor lui Milan, căci, între timp, mai trecuseră cete de otomani care jefuiseră totul, şi animale, şi grâne, şi brânzeturile de prin cămară. E drept, cei ai casei mai ascunseseră câte ceva din alimente, fie în gropi, undeva în pădure, fie luaseră ce era mai bun şi duseseră la stâna de pe munte, care era mai ascunsă privirilor jefuitorilor. Cu ce aveau, cu ce n-aveau, oamenii cei vrednici din familia lui Milan încropiră o masă, la care îl chemară pe proaspătul sosit, Milan, dar şi pe aşa zisul prieten al său, turcul Ismail. 
  
- Dumnezeul nostru ţi-a dat viaţa, ca şi mie! El ne-a salvat din măcelul războiului! zise Milan către Ismail, încă îndurerat de vestea morţii tatălui său. 
  
Stăteau la masa îmbelşugată, cât de cât. Când mai venise odată vorba de Vlahovic, tatăl lui Milan, pe turcul Ismail îl cuprinse un plâns aşa de mare, cu sughiţuri, de nu-l putea opri nimeni. În fine, îşi mai veni în fire, încât ceilalţi să poată continua poveştile în jurul mesei. 
  
- Bunule Milan! Nu ştiu cum să mulţumesc lui Allah, că am scăpat cu viata! Dar sunt bucuros nespus de mult că am scăpat şi de oaste! Milan, te mai întorci la oaste? zise turcul. 
  
- Eu? Cum să mă întorc? Acum când am ajuns acasă? 
  
- Nici eu nu mai vreau la război! zise Ismail, cam spăşit. 
  
- Şi atunci ce vrei să faci? îl întrebă Milan, în limba turcului. 
  
- Vreau o viaţă simplă! Vreau la oi, îi răspunse Ismail, tot în limba turcilor. 
  
- Ce-a spus, se interesă mama lui Milan. 
  
- A zis că nu mai vrea la război, s-a săturat de război! Vrea la stână, la oi! 
  
- Avem noi stană! zise hotărâtă mama lui Milan. Şi-aşa n-are cine să stea la stână, de când murise bărbatul meu, Vlahovic. 
  
Era o idee. Trebuia întrebat turcul dacă ar vrea o slujbă la stâna lor, la oi. Adică să pască oile, să le mulgă, să facă caş şi urdă. Cum să nu! Turcul era în culmea fericirii auzind că i se oferise această slujbă! 
  
Vara, cât era timpul cald şi frumos, Ismail era la stană şi păştea oile. Iarna îl chemau în sat, dormea în bordeiul cel vechi al bunicilor, tăia lemne şi aducea fân, să hrănească animalele din grajd. Turcul era foarte bucuros de viaţa la aceşti oameni de treabă. Îi slujea cu toată inima, încât, se poate spune, că plătise cu vârf toată paguba pe care o adusese familiei Vlahovic prin arderea hambarului de orz. 
  
După trei ani de trăit în Jagodina, turcul Ismail îşi dădu seama că religia provoslavnă este cea mai bună, cea mai dreaptă, mai bună decât cea a părinţilor săi. Aşa că, ceru să fie creştinat, iar dorinţa îi fusese îndeplinită nu mult după aceea. Acum se putea căsători în sat. Găsi repede o pereche, erau multe tinere femei rămase văduve după ce bărbaţii lor fuseseră ucişi în războaie. 
  
Era vară. Ismail slujea mai departe la stâna lui Vlahovic. Era fericit. Locuia la stână împreună cu soţia sa, sârboaică. După obiceiul moştenit de la părinţi, pe când copilărise în Antalia, Ismail lua un covoraş şi-l punea pe iarbă, de trei ori pe zi, afară, în faţa stânei, pe care îngenunchea să se închine. Dar acum nu se mai închina lui Alah, ci se închina la Sfintei Treimi, spunând: 
  
- Mulţumesc Ţie, Doamne Dumnezeule, din ceruri prea-înalte! Mulţumesc Ţie, Bunule Domn şi Mântuitor al sufletelor, scumpul nostru Isus Hristos! Mulţumesc Ţie, Duhul Sfânt, care ne luminezi mintea şi sufletul! Mulţumesc că mi-ai arătat Lumina Evangheliei, calea Adevărului Celui mai de preţ, precum că Tu vrei sufletele noastre să se pocăiască şi să se întoarcă la Tine! Mulţumesc că am scăpat de oaste şi de nelegiuirile ei, că mi s-a arătat Calea cea Dreaptă în viaţă, că trebuie să iubim orice om, ca pe un frate! Mulţumesc că mi-ai trimis în viaţa mea aceşti oameni cu sufletele de aur, care m-au primit în căminul lor, deşi am venit ca un tâlhar la casa lor. Dar Tu le-ai dat gândul cel bun, mi-au cruţat viaţa, mi-au găsit un loc în gospodăria lor! Mulţumesc că mi-ai dat o soţie harnică şi frumoasă, la care ţin atât de mult, şi cu care ne rugăm împreună, în fiecare seară! Te mai rugăm, Doamne Dumnezeule, îndură-te de noi, dă-ne parte să avem copilaşi frumoşi şi sănătoşi care să ne bucure sufletele, la bătrâneţe! 
  
Şi Ismail nu se mai numea acum pe numele lui turcesc, ci îl botezară cu numele de Dragan, nume de care era tare mândru. Multă vreme n-a mai fost război în Jagodina, iar cei din familia lui Vlahovic, dar şi a lui Ismail, acum Dragan, trăiră ani mulţi, fericiţi, ţinând, ca un lucru de mare preţ, credinţa în Evanghelie şi în Domnul Isus Hristos! 
  
(Din volumul "Povestiri crestine" publicat in 2014 la Editura INFORAPART ) 
  
Referinţă Bibliografică:
Porunca a şasea / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1679, Anul V, 06 august 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!