Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1656 din 14 iulie 2015        Toate Articolele Autorului

Cărarea salvatoare
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cărarea salvatoare 
  
Întins şi sălbatic este districtul Kostroma din nordul Rusiei. Dar mai sălbatice şi mai neumblate sunt unele sate de la marginea acestui ţinut, cu cât ne apropiem de câmpiile fără de sfârşit din nord. Aici iernile sunt lungi, friguroase, iar vânturile bat năprasnic dinspre Oceanul Îngheţat către satele rare împrăştiate prin Câmpia Rusă. În lunile de iarnă, zilele sunt atât de scurte, când soarele de-abia mijeşte pe la orizont, răsare târziu şi apune prea repede, lăsând noaptea stăpână peste sălbăticia fără de sfârşit a pădurilor şi a câmpiilor înzăpezite, prin care se întrevede câte o căsuţă de prin satele puţine şi rare din aceste ţinuturi. 
  
Vara, în schimb, este o mare binecuvântare pentru locuitorii acestor ţinuturi. Cât vezi cu ochii, câmpiile şi pădurile prind viaţă, iarba creşte din belşug, florile umplu poienile de parfumul şi culorile lor, albinele zumzăie voioase prin fâneţe şi prin livezile din jurul caselor. Nici prin păduri nu este mai puţin frumos, arborii drepţi şi înalţi de molizi, de mesteacăn şi fag înmuguresc, capătă culori dintre cele mai vii, de un verde – smarald. Iar păsările se întrec în a umple cu trilurile lor ţinutul, făcându-şi cuiburi prin scorburi şi tufişuri, unde-şi vor creşte puii. Este o întrecere neîncetată printre fiinţele nevinovate ale naturii, să crească, să înfrumuseţeze pădurile, să proslăvească numele Creatorului prin trilurile lor măiestrite! 
  
Localnicii acestor ţinuturi ştiu că vara este rostul să se îngrijească de tot ce e nevoie pentru o iarnă lungă şi împietrită de ger, să adune lemne de foc, să cosească fân şi otavă pentru animale, să culeagă de prin poienile pădurilor hribi şi gălbiori tăiaţi şi uscaţi, apoi puşi în cămară, să culeagă afine şi zmeură de prin luminişurile pădurilor, să strângă de pe ogoare grâu, orz, mazăre, varză, sfeclă şi multe alte roade muncite din greu. E nevoie ca omul să fie harnic, să muncească mult vara, ca iarna să stea la adăpost, liniştit, în casa sa. 
  
Una din aceste gospodării, dintr-un sat din ţinutul Kostroma, era cea a lui Artemie Stepanovic, ţăran din tată-n fiu, care nu călătorise, dar nici nu avusese vreodată nevoie să călătorească departe de satul său. Trăia fericit în gospodăria sa, alături de nevasta sa, Evghenia Stepanovna, alături de fii săi, Yura şi Feodor, şi de îngeraşul lui de fată, Katya, cea mai mică şi mai îndrăgită din familie. Casa lor se afla într-o poiană, chiar la marginea satului. Acolo era linişte cât cuprinde. Era, în schimb, multă muncă, şi vara şi iarna. Vara la cosit fân, la îngrijit grădina şi ogorul întins de grâu şi orz. Copiii aveau datoria să pască vitele în poienile şi pădurile de lângă sat. Iarna aveau de lucru destul, să hrănească vitele din gospodărie, să taie lemne şi să aducă apă în casă de la un izvor din apropiere, care nu îngheţa nici iarna, pe gerurile cele mai năprasnice 
  
Ţinutul este lipsit în totalitate de munţi, şi doar, ici-colo, mai răsare câte un deal domol, acoperit de păduri. În vârful dealurilor sunt stâne de vite şi de oi. 
  
Gospodăria lui Artemie Stepanovic avea de toate, încât să trăiască în tihnă şi binecuvântare dată de Sus. Doar că, Artemie mai avea o plăcere de care nu se putea lăsa, orice s-ar fi întâmplat. Îi plăcea să hoinărească la vânătoare prin pădurile şi poienile întinse din ţinut, să umble zile întregi prin păduri, fie vara, fie iarna, când zăpezile erau mai mici, şi nu-i era frică de nimic, având cu el un arc de vânătoare şi o tolbă plină de săgeţi. Era îndemânatic la vânătoare, nefiind dată ca el să se întoarcă din pădure şi să nu aducă pe spinare un vânat pentru cei de-ai casei. Ca s-o spunem pe dreptate, Artemie Stepanovic îşi hrănea familia mai mult cu ce vâna de prin pădure, iar animalele crescute în gospodărie le cruţa pentru a fi vândute în târg. 
  
Treaba cu vânatul a mers o vreme, dar să vedeţi ce se întâmplă într-o zi! Plecase Artemie Stepanovic cu gânduri mari la vânătoare, sprinten, cu tolba doldora de săgeţi şi cu arcul cel puternic, nou, pus pe umăr. Era primăvară, când zăpezile mari din păduri se topiseră, dar mai dădea câte o ninsoare uşoară, ca de sfârşit de iarnă. Mergea vânătorul nostru vioi pe un plai de pădure. Când acolo, dintr-un luminiş, răsări, chiar în faţa lui, un vătui de căprioară, de toată frumuseţea! Era numai bun pentru ce-i trebuia lui Artemie. Ascuns după un copac, luă arcul de pe umăr, luă o săgeată din tolbă, o potrivi în arc, apoi întinse arcul spre vătui. În acel moment, dinspre tufăriş, sări sprintenă căprioara, mama vătuiului, proptindu-se drept în faţa puiului ei, să-şi apere cu trupul ei odrasla de săgeată! Biata mamă simţise primejdia venind de la arcul întins, şi nu pregetă să-şi dea viaţa, ca să-şi scape puiul! Şi nu fugea din faţa vânătorului, stătea vitejeşte să-şi protejeze puiul încolţit! 
  
Când văzu Artemie Stepanovic aşa ceva, arcul începu să-i tremure în mâini, şi nu mai avea vlagă să tragă. Lăsă săgeata să cadă jos şi aruncă arcul şi tolba într-un tufiş. Se-nţelege, între timp, căprioara şi vătuiul se făcură nevăzute în desişul pădurii. 
  
Pe Artemie, această întâmplare, îl făcu să-i dea lacrimile. Cum, o căprioară, era în stare să-şi dea viaţa pentru puiul ei? Era aşa de însemnată viaţa puiului ei, încât să merite sacrificiul vieţii? Plângea de-a binelea. Căzuse în genunchi, să se roage Celui de Sus pentru că nu săvârşise crima cea mare! Se ruga să-l ierte pentru atâtea vieţi de sălbătăciuni curmate! Acolo, în genunchi, nevăzut de nimeni, decât de Cel de Sus, jură să nu mai plece, cât va trăi, prin păduri cu gânduri de vânătoare! De abia acum, după atâţia ani de viaţă, realiză că Dumnezeu crease animalele din pădure nu pentru hrana omului, căci erau atâtea alte bunătăţi pregătite de Creator pentru om, nefiind nevoie să ia viaţa sărmanelor animale! 
  
Porni spre casă, dar lacrimile îi curgeau nestăvilite pe obraji. Nu putea să uite figura acelei mame a vătuiului, hotărâtă să-şi apere puiul cu viaţa ei. Ce priviri nevinovate, blânde, frumoase avea! Mergea liniştit, spăşit către casă. După un ceas de mers, trecu pârleazul de intrare în gospodăria sa, apoi întră în casă, cu o faţă de nerecunoscut. 
  
- Ce-i cu tine, Artemie Stepanovic? Ce s-a întâmplat!? Îl întâmpină soţia cu privirea speriată. 
  
Omul ei nici nu putea să vorbească. Mai avea şi acum lacrimi pe obraz. Într-un târziu, reuşi să spună ceva: 
  
- Evghenia Stepanovna, scumpa mea, nu voi mai merge la vânătoare niciodată! Jur pe ce e mai sfânt! 
  
- Cum aşa? N-ai adus nimic de la vânat? Ce s-a întâmplat? 
  
- Draga mea! Vino şi tu, Katya, aici lângă mine, să vă povestesc! Azi am avut o revelaţie nemaipomenită. Am zărit un vătui ieşit în faţa mea, şi în timp ce mă pregăteam să-l săgetez cu arcul, căprioara, mama lui, sări din tufiş drept în faţa puiului, să-l apere de moarte! Mi-au înlemnit mâinile când am văzut aşa ceva, n-am mai putut să trag cu săgeata în căprioara care-şi apăra puiul! 
  
- Şi puiul ce-a păţit? se interesă Katya, şi ea cu lacrimi în ochi. 
  
- Nu-mi mai trebuie vânat din pădure până voi trăi! De azi, mâncam ce ne-a dat Dumnezeu prin gospodăria noastră. Puiul şi căprioara s-au topit în pădure! 
  
Evghenia Stepanovna se închină, căci aşa ceva nu mai auzise în viaţa ei! Cum adică, să nu mai meargă omul ei să aducă vânat din pădure? Păi aşa fac toţi bărbaţii din satele lor. Ce-o să mănânce copiii ei? 
  
Când spiritele se mai liniştiră, după ce Artemie Stepanovic îşi regăsi liniştea în propria sa casă, mâncând şi odihnindu-se un pic de truda umblatului prin pădure, veni la el mezina casei, Katya, cu un aer misterios, să-i spună ceva ce avea ea demult pe suflet. 
  
- Tati! Ştii ce bine-mi pare că a scăpat puiul şi căprioară! Nici nu ştii ce bucuroasă sunt! 
  
- Foarte frumos gândeşti, îngeraşul meu! Dar ce-o să mănânci tu săptămâna asta? 
  
- Lasă, tăticule! Nu murim noi de foame! Vrei să-şi spun ceva? Întotdeauna când aduceai vânat din pădure, mi-era silă să mănânc din carnea aceea, aveam o mare durere în suflet ori de cate ori îmi punea mama în strachină carne de vânat! 
  
- Ce suflet bun ai, Katya, copilul meu! De-acum n-o să mai mănânci vânat, îi spuse Artemie, mângâind părul băiai al fetiţei sale dragi. 
  
În vara care urmă, cei din casa lui Stepanovic se apucară să extindă ogorul. Semănară mai mult grâu, orz şi secară, lărgiră şi grădina cu zarzavaturi. Artemie, în loc să umble la vânătoare prin păduri, muncea cu sârg la coasă şi la greblă, ori să adune cât mai mult fân şi otavă pentru vite şi îngrijind culturile de lângă casă. Dumnezeu făcu ca în anul acela să rodească toate, încât hambarul şi cămările se umplură. Ba mai mult, Artemie se duse în târg şi cumpără câteva roiuri de albine, pe care le aşeză în nişte stupi rotunzi, făcuţi din trunchiuri de fag scobite pe dinăuntru, în livadă. Vara scoase multă – multă miere, de nu mai aveau în ce s-o pună. Domnul binecuvântă casa lor cu de toate! 
  
Un lucru curios se întâmplă în iarna care urmă. După ce căzuse prima nea, Katya ieşi din casă, să vadă zăpada cea albă şi pufoasă. Se uită către stoguri, şi nu-i veni a crede: lângă stogul de la margine, cel neîngrădit, era o căprioară cu puiul ei, deja mare, care mâncau nestingherite din fân! Artemie Stepanovic ieşi şi el să vadă minunea. Se miră de ce văzuse. Dar îşi dădu seama că acea căprioară era chiar cea care sărise să-şi apere puiul! 
  
- Ce facem, zicea nevasta lui Artemie, lăsăm căprioarele să mănânce din fânul nostru din stog? 
  
- Lasă-le să mănânce, dragele de ele! Cât o să mănânce! Poate aşa o să-mi plătesc toate păcatele pentru câte fiinţe nevinovate am vânat din pădure! 
  
Toţi ai casei fură de acelaşi gând, să mănânce bietele căprioare din claie cât or pofti! Erau un dar trimis de Dumnezeu pentru sufletele lor! Se-nţelege, Katya, fetiţa miloasă, era plină de fericire, admirând zilnic frumoasele animale care veneau să mănânce din fânul din stog, fără un pic de frică. Chiar şi sălbăticiunile cunosc sufletul oamenilor buni! 
  
Într-un an, după o iarnă cam lungă, în ajunul Sărbătorilor de Paşte, ce-i trecu prin minte Evgheniei Stepanovna? Gândi şi tot gândi să pregătească nişte bunătăţi, pe care să le trimită prin Artemie, omul ei, să le ducă până într-un sat vecin, acolo unde trăia Nadejda, fata lor cea mare, măritată de câţiva ani. Nadejda avea casă grea, trei copilaşi mici de crescut, şi nici măcar nu erau înstăriţi. Se gândea la bieţii copilaşi, cu câtă bucurie ar mânca ei, sărăcuţii, ceva bun de sărbători. Aşa că îi dădu de veste lui Artemie al ei, că îl aşteaptă un drum lung de făcut. Era primăvară, se putea umbla deja prin pădure, căci zăpada cea grea se topise, fiind numai bine de pornit la drum. Avusese grijă să pună în desagă multe bunătăţi: copturi proaspete din cuptor, unse cu unt şi cu miere de albine, o cofiţă plină cu brânză de oi, o altă cofiţă cu smântână, şi încă o oală de lut cu miere. Le puse pe toate în coşuri, iar coşurile le aşeză cu grijă în desagă. Când totul era pregătit, îl trimise pe Artemie să ducă degrabă acele bunătăţi la nepoţii ei drăgălaşi, care aşteptau. 
  
Artemie, bucuros că-şi va putea revedea nepoţeii, plecă întins la drum şi, după o jumătate de zi, încă înainte de apusul soarelui, ajunse în satul unde trăia fiica sa, Nadejda. Găsi toate bune şi la locul lor în casa fiicei sale. Dar ce bucurie le făcu copiilor, când îl văzură, şi când dezlegară desaga, să vadă ce bunătăţi le adusese bunicul! 
  
Stătu Artemie Stepanovic o noapte şi o zi la fiica sa, apoi trebuia să se întoarcă în satul său, acasă, unde îl aşteptau multe treburi în gospodărie. Nepoţii se puseră pe plâns, nevoind ca bunicul să plece. Dar el îi mângâie pe toţi pe cap, apoi îşi luă rămas bun de la ei şi de la Nadejda, şi porni grăbit la drum, căci se cam lăsa înserarea, iar el avea mult de mers. 
  
Plecă deci, la drum. Dar nici nu merse o jumătate de ceas, când văzu cerul întunecându-se şi vântul începu să sufle puternic şi rece. Era vreme schimbătoare primăvara, când iarna nu ceda uşor din puterea ei, încercând să se întoarcă. Artemie mai văzuse astfel de zăpezi târzii, aşa că-şi vedea de drum. 
  
Doar că furtuna deveni şi mai puternică, iar vântul sufla turbat şi rece. Se porni un viscol ca în miez de iarnă. Totul fu năpădit de zăpada albă, multă, viscolită cu putere. Artemie cam suferea de frig, nu se aştepta la viscol puternic în primăvară. Frigul îl încerca şi prin suman. Păşea din ce în ce mai anevoios prin nămeţi. Se-nsera de-a binelea şi-n curând se făcu beznă totală. Începu să aibă îndoieli că drumul pe care mergea este cel bun. Mergea prin nămeţi, prin păduri, uneori prin poieni troienite. Nici urmă de cărare sau de vreun semn de recunoaştere al locurilor prin care trecea. Începu să tremure de frig. Dârdâia chiar. Simţea că nu mai are vlagă să ajungă acasă! 
  
În deznădejdea sa, îşi aduse aminte de nepoţeii săi rămaşi în satul vecin. Apoi îşi adusese aminte de nevasta sa, de căsuţa lor caldă, unde cuptorul duduia de lemne de fag. Îi veni în minte Katya cea bălaie, dar şi ceilalţi copii ai lui. Îi dădură lacrimile. Dacă nu va ajunge repede acasă, va muri îngheţat de frig! 
  
„Doamne, ajută-mă să nu rătăcesc, să ajung cât mai repede acasă!”, se ruga el. Nici nu termină de rostit ruga, că începură să se întrevadă, pe întuneric, chiar în faţa sa, mici urme troienite. Nişte sălbăticiuni păşiseră nu demult înaintea sa prin întunericul pădurii. „Voi merge întocmai după urmele astea, prin zăpadă! Apoi – Domnul să aibă grijă de mine!”. 
  
Răzbătea prin zăpadă călcând pe urmele lăsate de sălbăticiuni. Încaltea era mai uşor de răzbit prin mormanele de ninsoare, având zăpada un pic bătută. Mergea încrezător pe acea cărare prin zăpadă, pe care de abia o desluşea pe întuneric. Nici după o jumătate de ceas, acea cărare îl scoase la un luminiş. Când se uită mai bine, se afla chiar în poiana de lângă casa sa! Domnul îi arătase drumul spre casă într-un chip aşa de minunat, încât să nu moară de îngheţ prin viscolul dezlănţuit sălbatic! 
  
Ce minune! Cărarea mergea chiar spre gospodăria sa! Acum, la lumina poienii, vedea clar cum urmele prin zăpadă erau a două căprioare, şi acele urme duceau chiar la stogul de fân de unde obişnuiau să se hrănească sărmanele căprioare. Mare este minunea Domnului! 
  
Ajunse acasă, în miez de noapte. Nu mai simţea picioarele, mâinile şi faţa de îngheţ. Cei ai casei nu dormeau, ştiind că el trebuia să se întoarcă încă de cu seară, şi nu mai venise! Vedeau crivăţul care se dezlănţuise şi se rugau într-una la Domnul, să-l scape pe Artemie de vremea rea şi de fiarele pădurii. Acum, că-l văzură trecând pragul casei, bucuria era mare. Artemie le povesti soţiei şi copiilor cum mersese pe acea cărare salvatoare făcută de căprioare, chiar în miez de furtună! 
  
A doua zi, Katya povesti că văzuse cele două căprioare cum veniseră la stog, dar se uitau în jur, nu luau nici măcar o gură de fân din stog. Pesemne, ştiau că stăpânul nu este acasă, ceea ce le neliniştea. Dar acum, când Artemie şi Katya ieşiră afară, să vadă zăpada - minune! Cele două căprioare, ca de obicei, veniseră la stog, şi mâncau liniştite din fân! 
  
Referinţă Bibliografică:
Cărarea salvatoare / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1656, Anul V, 14 iulie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!