Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1628 din 16 iunie 2015        Toate Articolele Autorului

Smochinul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Smochinul 
  
La marginea pustiului, pe drumul ce trecea dinspre Ierihon spre Ierusalim, era aşezată o neînsemnată localitate, cu doar câţiva localnici, care trăiau din te miri ce. Mai ales în acest an, când seceta a vlăguit vegetaţia şi de ultimele ei resurse, deoarece măcar un fir de ploaie n-a mai căzut de luni de zile, totul se prăpădea, se veştejea, animalele sufereau cumplit de foame şi de sete. 
  
Dar mai suferind decât toţi locuitori satului acela, era un om în vârstă, care locuia chiar la marginea satului, acolo de unde se vedea pustiul. Trăia singur, nevasta sa murise de ceva ani, iar copiii se împrăştiaseră în lumea cea mare, să-şi caute un trai mai prosper. Dacă te uitai bine la acest om, vedeai că era sfârşit, parcă nu mai avea nicio vlagă în el. Hrana din cămara sărmanei sale locuinţe tocmai se isprăvise, fântâna din sat secase, iar gradina de lângă casă se vestejise fără ploaie. Omul trăia hrănindu-se cu micile curmale sălbatice pe care le găsea prin păduricea de lângă sat, nişte curmale amare cât se poate. Mai ştia el să dezgroape din nisipul pustiei nişte rădăcini dulci, ce îi astâmpărau foamea şi setea, într-o oarecare măsură. 
  
Şi cum şedea el acolo pe o piatră de lângă drum pusă tocmai în faţa tristei sale căsuţe, iată, în zare, ca o himeră, apăru un grup de oameni care înainta încet de tot, în arşiţa zilei. Spre prânz, când soarele pălea chiar nemilos, acel grup de oameni ajunse chiar în dreptul său. Călătorii păreau a fi o familie, un bărbat, o femeie şi un copil, iar în urma lor, tras de o frânghie subţire, păşea anevoios un măgăruş încărcat cu ceva desăgi pe spinarea sa. Acei oameni veneau de departe, din Ţara lui Efraim, şi se îndreptau către Ierusalim, pe drumul care trecea prin Ierihon. Se grăbeau să ajungă la timp, să ia parte la Sărbătoarea Corturilor a evreilor. Treceau mai multe asemenea grupuri de călători, dar ei nu poposeau niciodată în satul acela de la marginea pustiei, că n-aveau ce găsi folositor acolo. 
  
De data aceasta, poate s-ar fi întâmplat la fel şi cu aceşti oameni, aşa cum se întâmpla adesea cu toate grupurile de izraeliţi care se îndreptau către Ierusalim. Iar omul amărât, sfârşit, care stătea la marginea drumului în faţa casei sale, ar fi stat acolo mult şi bine, neluat în seamă, nefiind nimic pe chipul lui, sau prin preajma casei sale, care să ofere interes pentru călătorul ostenit. Totuşi, fetiţa din grup, mergând în faţa măgăruşului, scrutând cu privea tot ce putea vedea de-a lungul drumului, îşi opri privirea ţintă asupra acelui om amărât, atrasă fiind de faţa lui tristă, cu privirea pierdută, şezând tăcut pe piatra din faţa casei sale. Întâlnind privirea lui, i se făcu milă de el. Se opri din mers şi se uita milostivă la el. 
  
- Hai mai repede Hannah! De ce rămâi în urmă? o zori tatăl ei, deja mult înainte pe drum. 
  
- Tată, n-ai văzut ce suferinţă e pe chipul omului de pe marginea drumului? Cred că suferă de foame, sau de sete, zise ea, cu inima plină de compasiune. 
  
- Hai, draga mea, n-avem noi timp de toţi săracii din drum! Ne apucă noaptea şi nu mai ajungem la Ierusalim în seara asta! 
  
- Nu, tati! Eu vreau să dau ceva răcoritor omului acesta amărât. Uite, renunţ la smochinele mele cele mari şi zemoase, pe care trebuia să le mănânc mâine, răspunse ea cu hotărâre, din adâncul inimii ei minunate. 
  
- Dacă zici tu aşa, dă-i smochinele omului şi vino repede după noi! 
  
Bucuroasă, Hannah se repezi la măgăruş, dezlegă o desagă, luă de acolo smochinele ei cele puse deoparte, pe care le oferi omului suferind, zicând: 
  
- Omule bun, ia smochinele astea de la mine! Văd că suferi de sete… Domnul să-ţi dea tot ce ai nevoie! 
  
Omul cel deznădăjduit desfăcu ochii mari. Nu-i veni a crede văzând fetiţa din faţa sa oferindu-i smochine zemoase, de parcă era un înger trimis din cer! Se uita la ea, neştiind ce să facă cu smochinele. 
  
- Ia smochinele dăruite de mine, sunt pentru tine! Poţi să le mănânci chiar acum! 
  
- Îngeraş scump! Domnul să te binecuvânteze şi să-ţi dea însutit, după bunătatea ta! Domnul să te ocrotească în drumul tău spre Ierusalim! 
  
Dar părinţii lui Hannah erau deja departe. Strigară iar în urma ei: 
  
- Hannah, grăbeşte-te! Ai rămas în urmă şi e târziu! 
  
Fetiţa îi oferi omului un ultim zâmbet de încurajare, apoi porni în fugă, să-şi ajungă din urmă părinţii. 
  
Dar omul cel suferind încă rostea binecuvântări în urma copilului plecat : 
  
- Scump îngeraş, Iehova să-ţi păzească paşii pe care îi faci! Să-Şi întindă aripile Lui când ceva rău se va apropia de tine! Să ai o viaţă fără prihană şi plină de bucurii! Sufletul meu te binecuvântează, copil care încă n-ai cunoscut vină! 
  
Rămas singur, după ce călătorii au plecat şi nu se mai vedeau în zare, omul cel amărât se tot uita la smochinele cele ademenitoare din mâinile sale. Ce dar ceresc! Mulţumi Domnului pentru acest dar nesperat. Apoi, cu multă bucurie, degustă din fructele binecuvântate de Cel de Sus. Gustând aceste fructe, simţi cum puterile îi revin, cum se întremează pe loc. În cele din urmă, au mai rămas în palmele sale numai seminţele fructului. Le păstră, intră, în casă, şi le puse cu grijă într-un vas mic, de lut. 
  
Din acea zi, deşi seceta era în tot, omul cel nevoiaş parcă se simţi întremat. Gândurile sale erau zi de zi spre copilul cel minunat, înger trimis din cer, care văzuse necazul şi neputinţa sa. Prinse curaj. Începu să umble mai des prin pădurea sălbatică de la marginea pustiului. Aduna de acolo ce se putea găsi, nişte rădăcini savuroase, care-i puteau astâmpăra setea. Aşa a fost, până când Iehova se îndură de lumea păcătoasă, şi schimbă vremea, cerul se înnoră, veni ploaia, iar seceta se sfârşi. Atunci, omul, ca un gospodar harnic ce era, se apucă degrabă să-şi reamenajeze grădina, în speranţa unui anotimp mai bun. Ştia că în ulcica acea de lut erau seminţele de la smochinele oferite de Hannah. Ce nume… Cu acest nume a rămas în minte! Se uita la seminţele aflate în ulcică. La ce i-ar fi bune? Deodată îi veni o idee: să sădească acele seminţe chiar lângă piatra de lângă drum, din faţa casei sale. Săpă o groapă destul de adâncă, aduse pământul cel mai roditor, afânat, îl îngrăşă şi-l îl udă, apoi sădi acele seminţe, cu nădejdea că vor răsări. 
  
Nici în zilele care urmară, nici în lunile următoare, seminţele răsădite nu dădeau vreun semn de viaţă. Dar asta până într-o zi când, spre marea bucurie a sărmanului om, se văzu răsărind din pământ un fir de lăstar. La început, părea atât de firav, încât nu-ţi dădea nici cea mai mică nădejde. Dar firul nu ţinea cont de părerea omului, se înălţa, se întrema, începea să devină viguros. De bucurie, omul era mai tot timpul prin preajma pomului. Îl uda când era secetă, îl plivea de buruieni, îi afâna pământul de la rădăcini. Îi făcu şi un gărduleţ, să nu-l calce vitele sau oamenii care treceau pe drum. Făcea toate acestea cu o mare bucurie în suflet. Pentru el devenise o preocupare aproape sacră, căci acest mic copăcel în devenire îi amintea de bunătatea fetei, de chipul ei de înger. 
  
Îşi făurea felurite vise, dorindu-şi ca acest copăcel să crească înalt, cât mai înalt, şi să rodească. Îşi imagina ziua aceea când, fără de veste, va trece pe acel drum Hannah, fetiţa cea cu inimă atât de bună, împreună cu părinţii ei, în drumul lor spre o nouă sărbătoare a corturilor de la Ierusalim. Atunci el va avea cea mai bună ocazie să-i ofere smochine coapte din pomul pe care acum îl îngrijea. Într-o zi dinspre Ierihon, Hannah va trece pe drum, iar el o va invita să stea la umbra smochinului şi să-i ofere fructe minunate. 
  
Copăcelul creştea încet. Nici după doi ani nu ajunsese la statura unui copil. În schimb, creştea armonios. Frunzele sale erau mai frumoase, mai lucioase, decât la toţi pomii din jur. 
  
Anii treceau, pomul se înălţa spre cer, dar întârzia să rodească. Asta în ciuda grijii deosebite pe care o avea din partea stăpânului, care nu găsea răspuns la acest lucru. Copăceii din pădurea din pustiu, de vârsta acestuia, deja rodeau de mult nişte smochine sălbatice. Doar pe acest pom atât de îngrijit nu apărea măcar un singur mugur de rod. 
  
Bătrânul căzu în descurajare. Nu mai ştia ce să facă pentru pomul lui, să-l vadă rodind. Îl întrista atât de mult că acest pom nu va ajunge niciodată să dea rod... La fel de trist era pentru faptul că anii treceau, iar oamenii aceia cu fetiţa cu chip de înger nu au mai ajuns prin satul lui. De bună seama, ei mergeau spre Ierusalim pe alte drumuri, drumul prin Ierihon fiind prea primejdios. Şi totuşi, îşi dorea atât de mult s-o mai revadă măcar, înainte de a închide ochii. De la o vreme simţi cum bătrâneţea şi descurajarea îl doboară. Se îmbolnăvi. Stătea mai mult dormind în casă, la umbră, neputând să iasă nici măcar să lucreze în grădină. Cu mare greu, mai reuşea să iasă din casă doar seara, să culeagă câte ceva ca hrană din grădina care încă rodea, deşi era nelucrată. Mai trecu un anotimp, apoi sosi primăvara, când ploile calde înviorează totul. Cu ultimele lui puteri, ieşi din casă să îngrijească smochinul. Îl curăţă de frunze uscate şi de crengile nefolositoare, apoi încredinţă soarta pomului în voia lui Iehova. 
  
Ca niciodată, smochinul se trezi devreme la viaţă în acea primăvară. Şi, pe când bătrânul nu mai aştepta nimic de la pomul său, deodată, ca o minune, văzu că toate ramurile se umplură de muguri de fructe de smochine. Răsăriră multe-multe! Ce minune! Era atât de bucuros... Dar bucuria lui era scurtă. Boala îl învingea, pe zi ce trecea. Zăcu aşa vreo câteva săptămâni, prin casă, hrănindu-se cu te miri ce. Când şi când, mai reuşea să iasă în faţa casei, uitându-se în lungul drumului să vadă dacă nu venea un grup de oameni, iar Hannah, cea cu chip de înger, să fie cu ei. O vedea aievea, surâzătoare, cu chip de copil de înger, atât de frumoasă şi bună! 
  
Smochinele începeau să dea în pârg, dar Hannah şi ai ei nu mai treceau pe drumul dinspre Ierihon! 
  
Cam după o lună, pe drumul dinspre Ierihon, trecea o ceată de oameni foarte amărâţi, cu capetele plecate, păşind cu picioarele goale prin praful şi pietrele de pe drum. Aveau lângă ei un măgăruş care, bietul de el, de-abia se târa în urma stăpânilor. Oamenii păreau flămânzi, sfârşiţi de drum lung şi de secetă. Pe spinarea măgarului se vedeau nişte haine şi nişte acareturi prăfuite. Cum mergeau ei aşa, deodată zăresc smochinul cel frumos al bătrânului! Atunci se gândiră să oprească un ceas la umbra lui, prea ardea soarele nemilos. 
  
- Tată! Vezi ce rod minunat are smochinul acesta? Iar noi suferim de sete şi de foame! zise fata din grup, care părea cam de optsprezece ani. 
  
- Da, draga mea Hannah! Minunat smochin, minunate roade! Dar Iehova ne-a dat poruncă să nu furăm nimic şi de la nimeni, nici măcar nişte smochine din livada aproapelui, îi explica tata fetei sale. 
  
- Dar, dacă îl rugăm pe stăpân? intră în vorbă soţia omului, având şi ea privirea sfârşită de drum lung şi necazuri. 
  
Smochinele coapte făceau cu ochiul călătorilor lihniţi, aşezaţi la umbra pomului. Între timp, bătrânul, care şedea în casa lui şi gemea de durerea bolii de bătrâneţe, avusese parcă o presimţire. Cum putea şi el, se ridică din pat până reuşi să stea în picioare şi ieşi cu paşi şovăielnici în pragul casei sale. Văzu nişte oameni aşezaţi la umbra smochinului său de la drum. Se apropie încet de ei. 
  
- Buna ziua, oameni buni! începu bătrânul. 
  
- Buna ziua, omul lui Iehova! Dumneata locuieşti aici? E al tău smochinul acesta frumos? îi întrebă tatăl lui Hannah. 
  
- Cu voia Celui de Sus, e căsuţa mea, umilă. Dar eu nu mai am mult de trăit pe pământul acesta. Simt cum sfârşitul se apropie! 
  
- Ei, nu se ştie! Numai Unul din Cer ştie când vine ceasul pentru om să părăsească lumea această! 
  
Parcă revenindu-i puterile, bătrânului îi veni în minte să roage pe călători să ia câteva smochine din pom, să-şi astâmpere foamea şi setea. 
  
- Iehova să te binecuvânteze şi să-ţi dea însutit în împărăţia lui Avraam, acolo în cer! zise bucuroasă mama lui Hannah. 
  
- Cel de Sus are grijă de noi toţi, fie că merităm, fie nu, răspunse bătrânul, cu modestie. 
  
- Aşa este, zise şi Hannah. 
  
Atunci bătrânul îndrăzni să întrebe şi el ceva pe călători: 
  
- Prea cinstiţi oaspeţi ai mei! Dacă mi-e cu trecere în faţa oaspeţilor mei, să vă întreb dacă nu aţi văzut cumva o fată cu numele Hannah, cu chip de înger, împreună cu părinţii ei mergând spre Ierusalim? Am văzut-o cândva trecând pe acest drum şi mi-a făcut un mare bine, iar acum o aştept mereu să revină, s-o mai vad măcar odată înainte de a închide ochii!... 
  
- Hannah? Sunt multe fete cu numele Hannah! Chiar şi fata noastră se numeşte Hannah! Când ai văzut-o pe Hannah pe care o aştepţi? 
  
- Cred ca au trecut zece ani când am văzut-o trecând spre Ierusalim! De când am sădit smochinul ăsta! 
  
- Chiar aşa? Şi cum arăta Hannah când ai văzut-o acum zece ani? 
  
- Era o fetiţă cam de şapte anişori, cu chip atât de frumos! Şi nu pot s-o uit, acea fată este pentru mine un salvator, s-a îndurat de mine când stăteam sfârşit de durere aici, pe piatră, iar ea mi-a dăruit ultimele ei smochine, care, pot zice, mi-au salvat viaţa! 
  
- Serios? Păi, Hannah de care vorbeşti, acum ar avea cam optsprezece ani! Întocmai ca şi fata noastră! 
  
Auzind aceste vorbe, bătrânul începu să-şi facă socoteli. Ce ciudat, de zece ani, el tot aştepta să revină acea fată mică, cu chip de îngeraş, aşa cum o văzuse el atunci. Dar cum de nu se gândise că Hannah crescuse în tot acest timp! Având revelaţia acestui gând, începu s-o privească mai insistent pe Hannah, fată de optsprezece ani de lângă părinţii ei. Cu cât se uita la ea, cu atât faţa bătrânului se însenina… Începea să întrevadă pe chipul cel nou al lui Hannah, acel suflet bun de atunci. Ce minunăţie! 
  
- Tu eşti Hannah, care mi-ai salvat viaţa, oferindu-mi acele smochine? 
  
- Nu ştiu unchiule! Se poate! Parcă încep să-mi amintesc că demult, în timp ce mergeam cu părinţi spre Ierusalim, mi-a fost milă de un om de pe marginea drumului… Începu să-şi depene ea amintirile, cu modestie. 
  
- Tu erai aceea, îngeraş trimis de Iehova! Pe tine te aştept eu în toţi aceşti ani, să revii pe acest drum, să te răsplătesc cu toţi smochinii din pomul acesta! Hannah, copil cu inima de aur, dăruită de Cel de Sus ca să aduci mângâiere oamenilor în suferinţă! 
  
Se vedea o transformare uimitoare pe faţa bătrânului, ca şi pe cea a lui Hannah, şi a părinţilor ei. Ce regăsire minunată! 
  
- Veniţi în casa mea cea umilă, să vă odihniţi, să vă potoliţi setea cu ce mai am prin casă! Ce bun este Iehova că mi-a răsplătit azi îndelunga mea aşteptare! 
  
Chemaţi în casă, bieţii drumeţi începură să-şi depene păsurile lor. Tocmai de curând suferiseră mari necazuri. Oastea din Asiria năvălise în ţara lor, şi oameni fără milă jefuiseră tot, omorâseră, dărâmaseră tot. Pe cei pe care nu-i uciseseră, îi luaseră robi. Aflând din timp de năvala oştirii asiriene, părinţii lui Hannah strânseseră câteva lucruri, apoi reuşiseră să fugă din satul lor. Stătuseră ascunşi prin munţi câteva zile, iar când reveniseră să vadă ce a mai rămas din satul lor, găsiseră casa dărâmată, totul jefuit, sătenii împrăştiaţi. Oştenii străini încă umblau prin sate după jaf şi ucidere. Atunci ei deciseră să iasă din sat pe o potecă ascunsă, luând drumul refugiului spre Iudeea, sperând să scape acolo de nemiloşii invadatori. Aşa se treziseră ei pe drumuri, fără casă, fără agoniseala lor de-o viaţă. Doar cu sufletele salvate şi cu câteva lucruri încărcate pe măgăruş s-au ales! 
  
Era o situaţie tristă. Fugarii plângeau. Şi Hannah era cât se poate de tristă. Văzând cât de deznădăjduită ajunsese viaţa acestor oameni, bătrânului îi răsări o idee: 
  
- Scumpii mei oaspeţi, care mi-aţi salvat viaţa în ziua aceea de mare deznădejde şi tristeţe, acum zece ani, aş fi foarte bucuros dacă aţi rămâne să locuiţi în casa mea. N-am pe nimeni, copiii mei sunt departe în lume şi nu mai ştiu nimic de ei. Iehova v-a trimis la mine. Aşadar, dacă binevoiţi, rămâneţi să locuiţi în umila mea gospodărie. Sunt bătrân, mai am puţin de trăit. Veţi continua să trăiţi liniştiţi în această căsuţă după ce eu nu voi mai fi. 
  
Aceste vorbe spuse cu atâta devotament şi bucurie, avură menirea să însenineze feţele călătorilor. Hannah sări la pieptul bătrânului, îl îmbrăţişă, apoi zise: 
  
- Iată, cum Iehova ne vine în ajutor în cele mai grele clipe! Eşti ca un bunic pentru mine! Merita atunci să-ţi ofer smochinele mele, în ziua aceea de arşiţă! Iehova e atât de drept! El răsplăteşte orice faptă bună! Iar noi vedem cum a rânduit Cel de Sus, că oricine face rău altuia, lui îşi face rău! Dar oricine face bine, lui îşi face bine! 
  
Referinţă Bibliografică:
Smochinul / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1628, Anul V, 16 iunie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!