Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1614 din 02 iunie 2015        Toate Articolele Autorului

Fraţi de suferinţă (2) - Final
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Fraţi de suferinţă (2) - Final 
  
Se-nţelege, cel rău, adică Satana, nu putea sta cu mâinile în sân, cum s-ar zice, să privească cum evanghelizarea cuprindea sate la rând, iar el să nu caute să zădărnicească această lucrare. Începu deja să caute planuri şi mijloace să le stăvilească avântul. Metodele sale erau multe: dezinformarea, falsul mesaj de pocăinţă, împotrivirea autorităţilor şi a bisericii catolice. Sau, o metodă şi mai perversă, era să pună pe seama noilor credincioşi vina pentru toate relele care se întâmplau des în acea vreme în lume: războaie, bolile, secetă, foamete. Satana avea şi metode concrete de stăvilire a răspândirii Evangheliei - opresiunea directă. În conlucrare cu autorităţile laice, clerul catolic inventase persecuţia împotriva celor care făceau parte din altfel de religii decât cea oficială, catolică. Şi pentru a înspăimânta pe lucrătorii care aduceau la cunoştinţa poporului învăţăminte sfinte direct din Biblie, clerul catolic inventase inchiziţia. Adică toţi cei consideraţi de ei eretici, erau prinşi, supuşi la schingiuiri de tot felul, apoi omorâţi, fie pe cruce, fie prin ştreang, fie prin ardere pe rug. 
  
Şi cât de frumoasă era ziua, cer senin, adiere uşoară de vânt, linişte desăvârşită, acea zi când se întâmplă marea tragedie! Fusese o zi atât de frumoasă de Sabat! O zi luminoasă, de primăvară, când totul era verde în jur, când soarele lumina atât de candid din bolta înaltă cerească. Păsări mii străbăteau văzduhul, livezile şi câmpurile, bucuroase să-şi dreagă cuiburile. Florile de multe feluri umplură câmpurile pentru semănături, dar şi pajiştile de munte. Apele râurilor sclipeau în drumul lor spre mare, acea mare cu valurile ei legănate, ce se vedea maiestuoasă în zare. Dincolo de golf – stâncile de granit alb, apoi cerurile, alte ceruri albastre acoperind întinsa Mediterana. Ca o încununare a acestui Sabat minunat, cei din templu avuseseră parte de vizita celor doi misionari, Lucas şi Nicolas, reveniţi în localitate după o îndelungă misiune în alte sate. 
  
Dar cel rău, parcă pentru a nesocoti această zi minunată de Sabat, îşi năpusti toate forţele sale furibunde, spumegând de răutate, să prindă pe toţi credincioşii adunaţi la templu, în frunte cu conducătorii lor, adică Lucas şi Nicolas. Unii dintre credincioşi aflaţi în templu, mai iuţi de picior, reuşiră să fugă, să se facă nevăzuţi în desişul de lângă tufişurile care înconjurau biserica. Printre aceştia fusese şi Nicolas, prezbiterul bisericii. Lucas nu avusese parte de acest noroc, căci fusese prins şi legat, apoi luat în primire de oşteni, care-l aruncară într-un car, ca pe un snop, alături de alţi nefericiţi. 
  
Mulţi fuseseră prinşi atunci în templu şi duşi până la primăria oraşului Genova, unde fuseseră aruncaţi în temniţă. La o parte dintre ei, la copii, femei, sau cei mai umili, fără funcţii însemnate în templu, li se dăduse drumul să plece acasă. Câţiva fuseseră lăsaţi să plece după ce au abjurat, adică după ce negaseră credinţa lor cea nouă, considerată eretică de clerul catolic. Însă Lucas fiind considerat o captură prea importantă pentru autorităţi, nu avuse nicio şansă să fie eliberat fără a nega toată lucrarea sa, şi crezul său. 
  
Dar Lucas era un om de mare virtute, care nu ar fi renunţat cu una cu două la credinţa în Isus Hristos, la Adevărul biblic. Nici schingiuirile, nici intimidările nu avuseră vreun efect asupra sa. Era hotărât să reziste, oricât ar fi fost persecutat, schingiuit. Ştia bine că răsplata de la Mântuitorul său va veni, că va fi cu mult mai preţioasă decât această viaţă amărâta, plină de păcate, din lumea aceasta. Aşa că nu renunţase nici când suferinţele trupului erau cele mai mari, când torturile se înteţiseră. 
  
Persecutorii clerici se săturaseră să-l vadă pe Lucas împotrivindu-se la opresiunea lor. Aşa că, deciseră, cât mai degrabă, să însceneze o judecată sumară, urmată de condamnare. În cazul lui Lucas, condamnarea nu putea fi decât arderea pe rug. Era considerată cea mai aprigă, cea mai de efect scenă în ochii privitorilor - scena arderii pe rug a ereticilor. La marginea oraşului Genova, într-un loc foarte vizitat de localnici, fusese pregătită arena de vizionare a nou anunţatei arderi pe rug, spectacol foarte savurat de publicul lipsit de scrupule şi de credinţă din cetate. Pentru mulţi falşi credincioşi, pedepsirea ereticilor, schingiuirea şi omorârea lor, era considerată o faptă de mare evlavie, dovadă de câtă abnegaţie aveau ei pentru credinţa catolică. Dar, oare, omenia, dragostea faţă de aproapele, sau harul Domnului, oare unde erau la aceşti oameni? De bună seamă, Satana a distorsionat în aşa hal sentimentele religioase ale majorităţii populaţiei, încât aceştia au uitat demult ce înseamnă creştinismul! 
  
Iată, în faţa numerosului public fremătând în pragul unui nou martiraj, îşi făcură apariţia feţe simandicoase, de rang înalt, în veşminte grele: judecători, grefieri, clerici, majordomi, formând o procesiune solemnă, demnă, poate, de o cauză mai nobilă. Aceşti oameni se înfăţişară în faţa poporului, primiră foarte mulţumiţi ovaţiile mulţimii, ca şi cum toate meritele ar fi fost de partea lor. Apoi, înaltele feţe cerură linişte în rândurilor participanţilor, pentru ca judecătorul să poată citi sentinţa. Judecata se făcuse deja fără prezenţa inculpatului, acum urma doar să fie citită sentinţa. Un judecător în frac negru, cu gulere albe, late, se ridică din fotoliul în care stătuse o vreme şi ceru să i se dea pergamentul pregătit, apoi începu să citească sentinţa: 
  
- Inculpatul Lucas, ereticul valdenz, venit pe meleagurile oraşului nostru frumos, Genova, oraş considerat o bijuterie a domeniilor Bisericii Catolice, a încercat să uzurpe credinţa cea dreaptă a locuitorilor oraşului, pe care noi o păstrăm cu multă sfinţenie din generaţie în generaţie, şi să inoculeze printre oameni slabi de cuget o credinţă eretică, depărtată de preceptele credinţei catolice. După ce a amăgit câţiva oameni rătăciţi cu duhul, după ce a răspândit erezia în câteva cătune din ţinutul Genovei, el, împreună cu prozeliţii săi, a avut îndrăzneala să improvizeze nişte aşa zise temple, un fel de case de rătăcire ale oamenilor. Acum, noi cei din senatul oraşului Genova, îndrumaţi de cinstiţii clerici ai episcopiei şi de prea plini de încredere judecători, am hotărât ca acest om, valdenzul Lucas, capul răutăţilor eretice din ţinut, să fie condamnat la moarte şi spre ruşine veşnică, pentru trădarea adevărurilor bisericii, pentru răspândirea ereziei! Să fie, deci, condamnat la moarte prin ardere pe rug! 
  
Audienţa venită să vadă martirajul se porni pe aclamaţii îndelungi, înălţând chiar urale către mai marii zilei, şi fluierându-l pe ereticul care vedea moartea deja la rugul pregătit pentru el. O ultimă încercare mai înlesni juriul pentru scăparea de moarte a acuzatul Lucas. Inchizitorul cazului se ridică şi se adresă aspru celui care urma să fie ars pe rug: 
  
- Gândeşte bine! Ai o ultimă şansă să-ţi păstrezi viaţa, dacă abjuri în acest moment, adică dacă declari că toată credinţa ta a fost o rătăcire, o erezie, şi că doreşti să te lepezi de ea! De asemenea, dacă declari că nicicând nu vei mai călca pe pământul ţinutului oraşului Genova, şi nu vei mai îndemna oamenii la activităţi eretice de acest gen. Accepţi renegarea ? 
  
Lucas, cel care ştia că mai are atât de puţine clipe de trăit, că în curând viaţa şi sufletul său vor fi predate lui Isus Hristos, se ridică plin de hotărâre în faţa juriului şi a celor care-l ascultau, şi zise: 
  
- Onorată instanţă! Onoraţi domni! Cum aţi privi voi un om care nu ştie pentru ce şi-a sacrificat viaţa? Cum aţi privi un om care v-ar trăda, lovind cu suliţa între coaste, când Cel cu privirea nevinovată ar veni să vă salveze de la moartea veşnică cauzată de păcat? Aţi mai avea măcar un pic de respect, consideraţie pentru un astfel de om? Cu atât mai mult unul ca mine, care am luptat o viaţă pentru un ideal, pentru credinţa în Evanghelie, în Mântuitorul nostru! Cum aş putea privi faţa Mântuitorului meu, dacă aş trăda cauza Sa, dacă aş prefera viaţa această nemernică, păcătoasă, în locul vieţii veşnice pe Noul Pământ? Niciodată nu voi trăda pe Mântuitorul meu! 
  
Era clar, Lucas mergea neînfricat până la capăt! Din acest motiv, juriul deliberă: 
  
- Ca urmare a refuzului sistematic al inculpatului, zis Lucas, de a renunţa la erezia lui, noi, juriul oraşului Genova, îl dăm pe cel condamnat să fie ars pe rug! Soldaţi, treceţi la treabă! 
  
În acel moment, ceva nemaipomenit şi nemaiauzit se produse. Din spatele mulţimii privitoare la condamnare, o voce puternică răsună. 
  
- Frate Lucas! Nu eşti singur! Sunt alături de tine! 
  
Un tip puternic, bine clădit fizic, ieşi din mulţime şi se repezi spre scena rugului. Dădu la o parte pelerina de pe el. Aruncă şi pălăria neagră, cu boruri. Rămase doar în cămaşa albă, de in curat. Era Nicolas! 
  
- Tu, Nicolas! De ce ai venit aici?! De ce n-ai fugit cât mai departe de ţinutul ăsta?! 
  
- Scumpul meu Lucas! Cum puteam să te las, să înduri singur martirajul, şi să nu fiu eu părtaş la suferinţele tale pentru Hristos! Iată, înainte să aprindeţi rugul, rog juriul să mă condamne şi pe mine la acelaşi rug! Vreau, Lucas, să mă jertfesc pentru Evanghelie, pentru Isus, odată cu tine! 
  
- Nicolas! De ce ai venit? De ce ai lăsat soţia şi copilaşii şi ai venit aici, să înfrunţi martirajul, alături de mine?! 
  
- Frate Lucas! Nu tu m-ai învăţat că cine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde, iar cine o va pierde, va câştiga viaţa veşnică în Hristos? 
  
- Nicolas! N-am crezut că poţi fi atât de devotat credinţei în Isus! Să-ţi primească El ca un dar de mare preţ această jertfă atât de hotărâtă! 
  
Audienţa rămase stupefiată de această întorsătură a lucrurilor. Dar juriul îşi reveni repede din tulburare, şi, fără prea multă tărăgănare, condamnă şi pe Nicolas la aceeaşi moarte pe rug. 
  
- Precum pentru trădătorul de credinţă, Lucas, în acelaşi fel, pentru Nicolas, concetăţeanul nostru, aplicăm aceeaşi pedeapsă, moartea prin ardere pe rug! Doar dacă împricinatul, Nicolas, va voi să abjure, în acest moment! Abjuri? 
  
- Niciodată! Cum să trădez pe scumpul meu Mântuitor, pe Isus Hristos! 
  
Acestea fiind zise, judecătorii dădură dispoziţie de ardere pe rug a condamnaţilor. Doar câteva clipe fură de ajuns, şi făcliile aprinseră rugul, plin de lemne uscate şi smoală, care începu să ardă viguros, cu învolburări puternice de fum. Cei doi condamnaţi ar fi vrut să se roage, să cânte. Buzele lor încă se mişcau, în timp ce flăcările cotropeau trupurile lor şi rugul, cu totul! 
  
Trebuie să spunem că, înainte de a lua decizia sa de a se preda în mâinile persecutorilor, Nicolas, pribeag de câteva zile prin păduri şi povârnişuri stâncoase, avusese remuşcări cumplite pentru că fugise în timpul atacului soldaţilor asupra templului, părăsindu-l pe Lucas, pe care soldaţii îl prinseseră şi-l legaseră. În acele momente, poate din instinct, Nicolas se gândi doar la fiinţa sa. Acum, după câteva zile de frământare a conştiinţei, ştiindu-şi prietenul de misiune prins de duşmani şi schingiuit, pe când el hălăduia liber prin păduri, îl cuprinsese o remuşcare de nebiruit. Cât de mult începuse să urască fapta sa, acea fugă în pădure. Nu aşa trebuia el să arate că este gata să-şi dea viaţa pentru Hristos! Remuşcarea creştea, cu fiecare zi ce trecea. Plânsese amarnic, precum Petru după ce-l trădase pe Isus. Atunci se decisese să se predea persecutorilor, să ceară să fie judecat alături de Lucas! 
  
Dar, înainte de a se preda, el ţinuse să mai treacă, pentru ultima oară, pe la casa lui, să-şi mângâie copilaşii şi soţia. Ajunsese noaptea acasă, iar cei din familie deja se culcaseră. Cum să aducă el vestea cea groaznică familiei? Era aproape cu neputinţă! Totuşi, Nicolas deja era foarte decis să sufere alături de misionarul Lucas! Urmase un impresionant dialog de despărţire de familie, un fapt cutremurător: 
  
- Nicolas, îl întâmpinase cu bucurie soţia sa, Lidia. Ai reuşit să te întorci acasă? Ai venit să-ţi vezi soţia şi copilaşii? Să vezi ce se vor bucura ei, sărăcuţii! 
  
- Draga mea, Lidia, sunt căutat peste tot. Nu ar fi de mirare să fiu urmărit, trădat şi închis, în orice clipă. Fratele nostru Lucas deja este sortit morţii pe rug! Am aflat asta de la diaconul nostru, pe care l-am vizitat în taină! 
  
- Vai, dragul meu Nicolas, ce-o să ne facem? Ce va fi de copiii noştri? izbucni în lacrimi sensibila soţie. 
  
- Nu plânge, scumpa mea Lidia! Ne-am consacrat viaţa noastră pe deplin Domnului Isus Hristos. Putem pierde viaţa pe acest pământ, dar vom câştiga viaţa veşnică! 
  
- Dar copiii, ce-o să fie cu ei? 
  
- Domnul se va îngriji de ei, sărăcuţii! Dacă ai ştii cât am regretat că am fugit în pădure din templu, atunci când oştenii au năvălit asupra credincioşilor din biserică! Nu mai pot îndura remuşcarea că l-am lăsat singur pe Lucas să fie prins, să îndure schingiuirile! Ce urmaş al lui Hristos sunt eu ? 
  
- Nu cumva ai de gând să te duci, să te denunţi la persecutorii catolici? 
  
Nicolas tăcea şi se uita doar foarte solemn în ochii soţiei sale Părea un om hotărât, ca o stâncă! 
  
- Gândeşte-te, omule, măcar la copiii noştri, dacă de mine nu-ţi pasă! strigă Lidia cu disperare în glas. 
  
- Lidia, vreau să te întăreşti în lupta pentru credinţă! Va trebui să dai un bun exemplu copiilor noştri, când eu nu voi mai fi! 
  
Aici îl cuprinse şi pe el plânsul. La fel şi pe Lidia. Se îmbrăţişară. 
  
- Vreau să mai văd odată copiii, zise el, acum aproape liniştit. 
  
- Vino să-i vezi, în casă. S-au culcat, e ceas târziu de noapte! 
  
Intrară în casă. Copiii dormeau. Nicolas avea milă de ei, cum să-i trezească? Totuşi, mama lor, cu multă delicateţe, îi trezi, şi le zise: 
  
- Copii! Edmond şi Luciana! Îmbrăţişaţi pe tatăl vostru, că pleacă departe! 
  
- Unde pleci, tată¬? îl întrebară cei doi copii, în acelaşi timp. 
  
- Nici eu nu ştiu… Să ascultaţi pe mama voastră şi Domnul să vă apere de cel rău! 
  
Îi îmbrăţişă, şi-i binecuvântă, cu lacrimi în ochi. Apoi ieşi din casă în întuneric, fără să mai spună un cuvânt! În aceeaşi noapte ajunsese la Genova, unde aflase că va fi executat Lucas. Cu tot dinadinsul, vroia să fie părtaş la martirajul fratelui său de credinţă. Ce a urmat, am povestit deja. 
  
Această jertfă voluntară, vădind cea mai mare dragoste pentru Isus şi pentru lucrarea Sa, impresionase multă lume dintre cei care asistaseră la martiraj, dar şi pe cei din satele din preajma Genovei. Se poate spune că, prin moartea sa, Nicolas câştigase chiar mai multe suflete la credinţă, decât ar fi câştigat prin predici îndelungi, zilnice. Multă lume cunoscuse măreţia noii credinţe, căutând să urmeze întru-totul Cuvântul Evangheliei şi a minunatelor ei învăţături! 
  
FINAL 
  
Referinţă Bibliografică:
Fraţi de suferinţă (2) - Final / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1614, Anul V, 02 iunie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!