Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1600 din 19 mai 2015        Toate Articolele Autorului

Providenţa (2)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Providenţa (2)  
 
Chiar a doua zi, Orestes se duse drept la părinţii săi, şi le spuse, cu hotărâre, că pentru el nu mai are nici un rost viaţa în satul natal din ţinutul Milet, că el vrea să meargă în lume, să-l caute pe fratele său Artemios. Părinţii rămaseră foarte nedumeriţi, dar văzând în ce stare jalnică se afla feciorul lor cel mare, nu mai ziseră nimic. Poate Artemios va reuşi să-l facă pe Orestes să uite marea dezamăgire a vieţii sale!  
 
Orestes plecă de acasă imediat, în zilele următoare. Îşi luă rămas bun de la părinţi, îi îmbrăţişă, apoi plecă. Mama şi tatăl lui plângeau ca nişte copii: cum adică, doi feciori crescuseră, şi acum să rămână singuri la bătrâneţe? Cine va avea grijă de ei? Dar Orestes rămase neînduplecat. Plecă. Cine ştie când se va reîntoarce la cuibul părintesc!  
 
În ultimii doi ani, lucrarea de Evanghelizare desfăşurată de Artemios, şi de mentorul său, Theodoros, mergea cât se poate de bine. Se-nţelege, erau şi piedici numeroase. Cel rău se împotrivea cu îndârjire ca Adevărul biblic să ajungă cunoscut de oameni din popor, mulţi dintre ei având suflete foarte binevoitoare, dar care încă nu cunoscuseră tot Adevărul despre creaţiune, despre legile morale ale lui Dumnezeu, despre mântuirea din păcat şi moarte. Din acest motiv, cei doi misionari îşi dădeau toată silinţa, punând tot sufletul în ceea ce făceau. Oamenii erau doritori să asculte noul Cuvânt salvator, acea nouă nădejde care le oferea şi fericirea pe această lume, dar şi promisiunea unei vieţi veşnice, cu totul diferită în comparaţie cu ceea ce se poate trăi pe acest pământ plin de păcate şi suferinţă. Ca să zădărnicească lucrarea, cel rău îşi alegea mijloacele şi oamenii săi. Întocmai cum sufereau apostolii când vesteau Evanghelia printre neamuri, aşa şi Theodoros şi cu Artemios aveau de îndurat multe necazuri. Erau unii oameni batjocoritori, care luau în derâdere lucrarea, descumpănind pe cei slabi de credinţă. O altă cale a celui rău era de a întărâta autorităţile împotriva primelor bisericuţe de creştini. Nu de puţine ori, ei erau atacaţi de anumiţi oameni localnici cu bâte, pietre, erau înjunghiaţi, denigraţi. Sau chiar închişi în temniţe, martirizaţi. Dar această persecuţie făcea ca roadele evanghelizării să se aprindă şi mai tare, adepţii misionarilor se înmulţeau chiar şi când persecuţia se înteţea!  
 
Odată, cei doi misionari fuseseră prinşi şi închişi într-o temniţă din Siracusa. Dar se îndurase Domnul de lucrătorii Săi, încât nişte oameni de vază din localitate interveniră, iar cei doi fuseseră lăsaţi liberi. Bineînţeles, ei reluară lucrarea, fără nicio frică pentru trupurile lor!  
 
De când veniseră în Sicilia, Theodoros şi Artemios întemeiaseră câteva mici bisericuţe, chiar nu departe de oraşul Siracusa. Ce era specific acelei zone, erau răbufnirile, când şi când, a temutului vulcan Etna. Acesta, când era lumea mai dragă, răbufnea cu tărie, umplând cerul cu bucăţi de rocă şi de foc, amestecate cu funingine, ce se răspândeau peste satele din jur, uneori chiar peste oraşul Siracusa. Credincioşii din bisericile creştine povesteau că, în trecut, sate întregi au fost acoperite de roci, lavă şi funingine, acoperind case, ogoare, păduri, totul! Însă la poalele muntelui viaţa continua, şi nu mult timp după dezlănţuirea temutului vulcan, totul reintra în normal, iar oamenii reveneau iarăşi în satele părăsite, căci pământul din jurul vulcanului era deosebit de roditor.  
 
În localitatea Catania, cei doi misionari tocmai întemeiaseră o biserică frumoasă de vreo patruzeci de suflete, care aveau o râvnă deosebită pentru noua credinţă vestită de Theodoros şi de ucenicul său, Artemios. Erau oameni atât de dragi celor doi, care şi-ar fi dat şi viaţa pentru misionari. Credincioşii erau oameni simpli, unii agricultori, aţii păstori. Acum, de când veniseră misionarii, aflaseră adevăruri atât de însemnate, încât, spiritual vorbind, erau mult deasupra multor altor categorii de oameni din oraş, care se considerau educaţi. Ei aveau ceea ce era cel mai de preţ: Evanghelia şi credinţa în Domnul Isus Hristos, Mântuitorul lor! Adunarea credincioşilor se făcea fie în casele unora dintre ei, fie pe o înălţime de munte, unde puteau să se roage şi să proslăvească numele lui Isus Hristos, fără oprelişti.  
 
Doar că, într-o zi, pe când credincioşii erau adunaţi pe un povârniş al muntelui vulcanic să se roage şi să cânte, auziră bubuituri grozave dinspre vârful Etnei. Rămaseră uimiţi de puterea muntelui. Bucăţi uriaşe de rocă erau aruncate spre cer, şi cădeau, în toate părţile, în jurul muntelui. Salvele de rocă şi de lavă începură să erupă şi mai tare, încât văile şi localităţile din jur deja fumegau de focuri răzleţe ici şi colo. De la bulgării de lavă azvârliţi cu putere în jur, se aprindeau pădurile, lanurile de grâu, chiar şi casele din satele de sub munte. Atunci, credincioşii care se închinau, văzând răbufnirea vulcanului, începură să înalţe rugăciuni solemne către Isus Hristos, să-i apere de necaz. Hotărâră să coboare cât mai repede de pe munte, să vadă ce se întâmplă cu locuinţele lor şi cu cele ale vecinilor. Înaintarea era din ce în ce mai grea. Bulgări uriaşi de rocă încinsă, sau de lavă, produceau o dogoare greu de suportat! Ceata de credincioşi ajunse la timp în satul lor, încât să-şi ia toate rudele rămase în case, şi să fugă în satele mai îndepărtate de vulcan. Unii mai rămaseră să dea o mână de ajutor unor oameni necreştini, care nu puteau ieşi din dărâmăturile caselor lor. Ajutorul lor a fost cât se poate de bine venit.  
 
Se-nţelege, Theodoros şi Artemios nu se puteau da bătuţi în faţa urgiei dezlănţuite de vulcan, şi începură să ia parte la bătălia salvării credincioşilor, dar şi a necredincioşilor, din casele fumegânde. Chiar ajunseră în dreptul unei gospodării din înăuntrul căreia se auzeau strigăte de ajutor, focul deja cuprindea casa din toate părţile. Cei doi misionari se repeziră spre casă, să încerce să salveze ce se putea. Reuşiră să intre pe uşa din spatele casei, să găsească printre flăcări şi fum un om căzut sub o bârnă ce ardea şi bloca ieşirea din casă. Cei doi ridicară bârna, scoaseră omul de sub ea şi-l duseră afară, unde de-abia mai sufla. Dar omul strigă:  
 
- Flavia, soţia! Clementine, Cesare, fiicele mele!  
 
- Ce-i cu ele ? întrebă Theodoros.  
 
- Sunt în odaia cealaltă! Focul le-a închis acolo! se văieta stăpânul casei.  
 
Cei doi misionari, alertaţi, căutau o cale de a intra în acea încăpere a casei, negăsind vreuna.  
 
Atunci se întâmplă o minune. Un om sări în ajutorul lor, cu mare hotărâre şi putere, strigându-le:  
 
- Numai prin acoperiş putem intra!  
 
Până să se lămurească cei doi misionari cum ar fi această cale de salvare, noul apărut strigă:  
 
- Artemios! Urcă după mine pe acoperiş!  
 
- Tu, Orestes!? Domnul te-a adus acum aici! Urc imediat cu tine!  
 
Orestes, Artemios şi Theodoros urcară, cum se putea, pe acoperişul în flăcări ai casei şi dărâmară resturile acoperişului arzând, ce căzu în afara casei. Scoaseră din tavan nişte bârne prin pod, chiar deasupra odăii unde se aflau cele trei fiinţe izolate de foc. Orestes spuse lui Artemios că el va coborî în odaie, să caute cele trei femei. Pe una o găsi leşinată. O ridică în braţe, deasupra capului, iar Artemios şi Theodoros o prinseră de mâini, şi o scoaseră pe acoperiş. Acum, Orestes, înecat de fum, le caută pe celelalte două. Găsi una, îngrămădită într-un colţ, sufocându-se de fum. O luă în braţe şi o dădu celor din pod. O mai găsi şi pe cea de-a treia, undeva într-un alt colţ al odăii, sub masă. O urcă şi pe ea în pod. În cele din urmă, îl ridicară în pod, cu mult greu, pe Orestes, care leşină, precum şi pe cele trei femei. Restul fu săvârşit de Artemios şi de Theodoros. Îi coborâră pe toţi cei leşinaţi de pe acoperiş. Reuşiră! Casa se prăbuşi cu totul chiar după câteva clipe. Providenţa a fost cu ei la locul şi la momentul potrivit!  
 
Cei salvaţi, precum şi bărbatul cu numele Hortensio, soţia sa, Flavia, şi cele două fiice ale lor, Clementine şi Cesare, fură duşi cu toţii, în braţe, până lângă un pârâu cu apă rece. Aici, unul câte unul, membrii familiei lui Hortensio îşi reveniră. Nu le venea a crede prin ce trecuseră şi cum de scăpară cu viaţă! Li se dădu apă rece, se spălară de funingine, apoi începură să se uite unii la alţii.  
 
- Doamne! zise Theodoros. Aici este numaidecât o minune de la Dumnezeu! Cum de-a apărut acest om, aşa, pe neaşteptate, sacrificându-şi viaţa pentru oameni necunoscuţi! Cine este acest om?  
 
- Cum, nu-l cunoşti? Este fratele meu, Orestes! Dar cum de-a apărut el chiar în toiul acestei situaţii disperate, numai Domnul Isus Hristos ne poate spune! se minună Artemios.  
 
- O să vă povestesc numaidecât, doar să ne mai revenim şi să ne liniştim, zise Orestes, uitându-se cu mare drag în ochii fratelui său, Artemios.  
 
- Frate Orestes! Ce minune că ai apărut exact în acest loc, tocmai la timp, să ne dai cel mai mare ajutor pentru salvarea unor suflete! E mâna Providenţei aici, să ştii!  
 
- Da, aşa e, scumpule meu frate Artemios! Acum văd că există o Mână Cerească ce conduce lumea. Vom vorbi pe îndelete despre acest lucru.  
 
Casele din localitatea de la poalele vulcanului încă mai fumegau. Lanurile de grâu, de asemenea. Toată valea, toate grădinile fuseseră umplute de zgură, funingine şi praf gros, aşezându-se continuu peste sat. De abia după o săptămână, văzduhul începu să se limpezească. Începură să se vadă proporţiile dezastrului. Încet, încet, mânia muntelui se potoli. Vulcanul mai fumega, dar nu mai arunca furtuni de bolovani şi lavă. Domnul stăvilise urgia!  
 
Credincioşii din comunitatea lui Theodoros şi Artemios începură să se regăsească unii cu alţii. Prin îndurarea Celui de Sus, scăpaseră toţi. Însă mulţi oameni din localitate plătiră preţ mare vitregiilor vulcanului. Se-nţelege, din ziua când fuseseră salvaţi de pieire, cei din familia lui Hortensio nu se mai îndepărtară de misionari şi de credincioşii bisericii locale. Poate nu ar fi fost receptivi la Cuvântul vestit de misionari, dar Domnul găsise o cale pentru a-i arăta cât de mare este puterea Sa.  
 
Şi, într-o zi de închinare pentru Domnul, în loc de predică pentru credincioşi, Orestes fu invitat să-şi spună toată experienţa vieţii sale, cum fusese posibil ca el să ajungă în Sicilia, tocmai atunci când izbucnise vulcanul, şi tocmai la timp ca să salveze nişte suflete de la moarte ca şi sigură!  
 
*  
 
Orestes, la rugămintea credincioşilor, începu povestirea:  
 
- Să ştiţi că nu sunt meritele mele de am ajuns în acest loc depărtat de casa mea părintească, tocmai în acest moment de cumpănă pentru oamenii localităţii voastre, unde să-mi regăsesc pe scumpul meu frate, Artemios, şi să găsim o cale atât de norocoasă pentru a salva o familie de la foc mistuitor! Aici se vede Puterea Dumnezeului Celui Adevărat, Cel despre care mi-a vorbit Artemios de multe ori, dar eu, ori nu am crezut de la început, ori treburile pământeşti m-au oprit să-i urmez exemplul, cel de lucrător în evanghelizare. Acum văd cum, prin mila Sa, Domnul mi-a dat o cale atât de minunată de a fi din nou alături de fratele meu, la care ţin foarte mult, iar acum am ajuns să preţuiesc şi lucrarea misionarului Theodoros, cel care se luptă cu toată puterea sa pentru o credinţa în Isus Hristos, atât de frumoasă!  
 
Crezusem că dacă voi căpăta o slujbă importantă în cetatea Miletului, voi fi cineva, voi fi un om realizat! Cât mă înşelam! Ceea ce la început părea o fericire, o viaţă importantă, cu multe bucurii, curând s-a transformat într-o mare dezamăgire, o dezamăgire vecină cu moartea! Dar Domnul m-a scăpat din această situaţie grea. Acum simt că încep să trăiesc o viaţă nouă, atât de fericită, iar viaţa căpătă din nou preţ. Dar asta nu din cauza meritelor mele, ci datorită meritelor Mântuitorului nostru Isus Hristos!  
 
După crunta dezamăgire trăită de mine în Milet, după ce nici acasă, la părinţi, nu mai găseam linişte şi rost în viaţă, mi-a dat Dumnezeu gândul să plec în Sicilia, să-l caut pe Artemios, scumpul meu frate. În el vedeam singura mea scăpare. Mi-am luat rămas bun de la părinţi, care plângeau la plecarea mea, apoi am ajuns în portul oraşului Milet. Am început să caut o corabie către Sicilia. Nu ştiam unde este Artemios, doar vag îmi spunea Duhul, că ar putea să fie pe lângă muntele Etna. Am ajuns cu bine în Sicilia, pe corabie. Domnul ne-a ferit de vreme rea. După ce am coborât pe ţărm, am început să întreb multă lume, care sunt drumurile ce merg spre localităţile de lângă Vulcan. Toată lumea ştia, aşa că am ajuns curând lângă acest munte de temut, vulcanul Etna. Dar cum era să-l găsesc pe Artemios? Am tot întrebat, dar se părea că nimeni nu ştie ceva precis. Am văzut atunci muntele Etna explodând într-un un fum negru, în coloane întunecate de funingine şi lavă, înălţându-se spre cer. În loc să fug de munte, ceva mai degrabă mă atrăgea spre el. Mă înfiora gândul că poate Artemios este undeva în dificultate, şi ar avea nevoie de cineva să-l ajute! Aşa am ajuns în această localitate a voastră, unde am văzut mai mulţi oameni în haine albe alergând prin sat, căutând să se salveze pe ei înşişi, sau pe câte cineva dintre ai lor. Atunci am zărit grupul vostru, pe Artemios şi pe Theodoros, întrebându-se cum ar putea să intre în casă şi să-i salveze pe cei aflaţi în flăcări, de unde se auzeau strigăte de ajutor. Deci l-am găsit pe Artemios! Dar situaţia era de aşa natură, că nu puteam să mă bucur mult de regăsirea lui, fiecare clipă fiind preţioasă, când trebuia făcut repede ceva pentru salvarea celor din casă. Iată, deci, aici lângă noi, aceşti oameni care sunt salvaţi, nu numai cu trupurile lor, ci şi cu sufletele lor, prin cunoaşterea credinţei în Isus Hristos!  
 
- Îngerul Domnului te-a trimis la noi, să fii la timp aici, să ne scapi de la moarte! strigă tare Hortensio, cel care, împreună cu familia, fuseseră salvaţi în mod providenţial de foc mistuitor.  
 
- Daca nu era voia Celui de Sus de a fi salvaţi, fiţi sigur, eu nu v-aş fi fost cu nimic de ajutor în necaz! Domnul Isus Hristos să fie lăudat!  
 
Orestes petrecu cu fratele său încă trei ani în Sicilia, făcând lucrarea de evanghelizare în ţinuturile din acea zonă. El însuşi se boteză în noua credinţă, apoi ajută să vină la Hristos alţi şi alţi oameni. Numărul credincioşilor tot creştea, în ciuda împotrivirii unor oameni răuvoitori, sau a preoţilor păgâni. Nici autorităţile nu erau întru-totul mulţumite de extinderea noii religii. Dar mesajul Evangheliei, a mântuirii prin Isus Hristos, a vieţii veşnice, era atât de puternic, încât nu putea fi stăvilit de nimeni!  
 
Cum era şi firesc, cei din familia lui Hortensio nu încetară să fie recunoscători lui Orestes pentru salvarea lor, care îşi riscase viaţa pentru nişte necunoscuţi. Fata cea mica a lui Hortensio, Cesare, de o frumuseţe angelică, era atât de bucuroasă ori de câte ori îl revedea pe Orestes, suferind nespus de mult atunci când acesta lipsea din localitate, plecat în dese lucrări de evanghelizare, alături de Artemios şi Theodoros. Dar bucuria ei era, de aceea, şi mai mare când el revenea.  
 
Până la urmă, Theodoros şi Hortensio discutară mult pe seama unei posibile căsătorii între cei doi tineri, atât de potriviţi de Cel de Sus, să fie împreună în viaţă. În curând, avu loc cununia celor doi. Şi ce cununie emoţionantă!  
 
Tot la îndemnul lui Theodoros, care ştia starea părinţilor lui Orestes şi Artemios, lăsaţi singuri în munţii de lângă Milet, se stabili că ar fi bine ca Orestes, împreuna cu Cesare, să se întoarcă la casa părinţilor din ţinutul Miletului. Tinerii acceptară cu multă bucurie această iniţiativă. Vă închipuiţi câtă bucurie avură părinţii când fiul lor cel mare, Orestes, se întoarse la ei, dar nu singur, ci împreună cu atât de frumoasa şi de credincioasa şi iubitoarea sa soţie, Cesare! Şi în ţinutul Miletului, cineva trebuia să sprijine şi să continue lucrarea pe care misionarul Theodoros o începuse acolo!  
 
Însă Artemios hotărâse că el nu se va căsători vreodată, că el îşi va consacra toată viaţa doar Domnului! Domnul Isus Hristos era totul pentru el. Astfel că Artemios nu reuşi niciodată să-şi revadă casa natală, şi nici părinţii săi! Dar el avea o încredere neclintită, că toţi creştinii convertiţi prin lucrarea sa vor fi fraţii şi surorile sale, şi că îşi va revedea pe dragii săi părinţi, pe care nu-i uită niciodată, pe Noul Pământ, acolo unde nu va mai fi nici tristeţe, nici despărţire, ci doar o veşnică bucurie, alături de Mântuitorul nostru, Domnul Isus Hristos!  
 
FINAL  
 
Referinţă Bibliografică:
Providenţa (2) / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1600, Anul V, 19 mai 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!