Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1593 din 12 mai 2015        Toate Articolele Autorului

Providenţa (1)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Providenţa (1) 
  
Doi fraţi trăiau fericiţi într-o localitate nu prea întinsă din ţinutul faimosului oraş antic, grecesc, Milet. Cei doi fraţi se numeau Orestes şi Artemios, şi erau fii de agricultor nu prea bogat, mulţumit, totuşi, de gospodăria şi familia sa. Chiar dacă localitatea în care trăiau era neînsemnată, ea era situată într-o zonă minunată a ţării, la umbra munţilor care se vedeau nu departe de vestita cetate Milet. În zilele senine, de pe colinele din jurul localităţii se vedea clar până departe, întreaga panoramă a întinsei metropole a celui mai mare oraş antic ionian. Ba mai mult, se vedea şi dincolo de Milet, spre Marea cea Mare, Mediterana, pe care pluteau corăbii multe, mânate încoace şi-ncolo de interese ale negoţului, ori de capriciile vânturilor. 
  
Orestes şi Artemios stătuseră nu odată împreună pe culmile colinelor de deasupra localităţii lor, admirând frumuseţea naturii, privind cu candoare oile şi vitele care păşteau în linişte din iarba verde, grasă, iar pe înserate, înainte de a fi aduce acasă pe cărări de coborâre, să fie adăpate în jgheaburi anume făcute pentru adăpat vite. 
  
Dar, cea mai mare plăcere a celor doi fraţi era ca în anumite zile de sărbătoare, să plece împreună spre Milet, să colinde uliţele întortocheate ale acestuia, să admire templele, areopagul, stadioanele, clădirile impozante, statuile din pieţele oraşului. Acolo, în mijlocul acestui oraş, orice om părea atât de mic şi neînsemnat. Doar oamenii foarte bogaţi, în şaretele lor somptuoase, păreau a se impune în faţa muritorilor de rând din obştea urbei. 
  
Dar cel mai mult le plăcea celor doi fraţi, când ajungeau în Milet, să stea pe colina cea mai înaltă a oraşului, cea de lângă Templul închinat Atenei, de unde se vedeau neînchipuit de frumos atât oraşul, cât şi marea. Atunci, cei doi tăceau, iar gândurile lor călătoreau departe spre necuprinsele depărtări. 
  
Fratele cel mare, Orestes, contempla măreţia zidurilor uriaşe ale cetăţii, turnurile de apărare, ori clădirile impunătoare ale bogătaşilor. Îl impresionau trăsurile aurite care zburdau pe străzile lungi, în goană nebună. Se vedea că acei oameni sunt cei mai de vază din cetate. Tânjea să ajungă şi el, cândva, ca unii dintre ei. Se visa promovat în funcţii mari, fie negustor, fie comandant de oşti. Visa să ajungă cetăţean de seamă al acestei mândre urbe, să fie slăvit de norodul de rând al ţării. 
  
Celalalt frate, cel mic, Artemios, avea o cu totul altă fire. Pentru el, cetăţile măreţe nu aveau mare însemnătate. Avea o fire blajină, visătoare. Scruta zările, marea, cu pescăruşii jucându-se deasupra valurilor. Admira norii cum trec maiestuos pe bolta albastră a cerului. Admira pajiştile înverzite din preajma oraşului, livezile roditoare, colinele înflorite, ale căror umbre se reflectau în verdele valurilor mării. Asculta adierea brizei, asculta foşnetul vântului mânând norii albi de pe cer. Îl cuprindea visarea şi dorea să plece undeva departe, într-o ţară liniştită, plină de verdeaţă, de păşuni întinse, de păsări şi animale jucăuşe prin pădure. 
  
Când ajunseră la vârsta bărbăţiei, cei doi fraţi trebuiră să-şi aleagă o cale în viaţă. Cel mare, Orestes, îşi luă rămas bun de la părinţi, şi plecă spre Milet, unde se înfăţişă în faţa mai marelui cetăţii, cerându-i acestuia să fie primit la oaste. Spre bucuria sa, această dorinţă a lui fu îndeplinită, fiind înrolat ca arcaş în garnizoana de pază a oraşului. Era o slujbă onorantă, iar ţinuta de ostaş îl încânta, şi chiar plata era bună. Doar după numai doi ani în această slujbă, avansase mult, acum fiind sutaş în garnizoana cetăţii. 
  
Nici Artemios, fratele cel mic, nu avea să stea prea mult la casa părintească. Dar cu el fusese o cu totul altă poveste. Într-o zi, pe când venise în Milet cu unele treburi, văzuse că în piaţa cea mare a cetăţii se adunase o mulţime de oameni. Voise să vadă ce e nou, că prea era lumea interesată de ceva ce se discuta acolo. Într-adevăr, un ins nu prea în vârstă, povestea ceva mulţimii. Se apropiase de omul care vorbea. La început nu putea înţelege despre ce se discuta, fiind dezbateri atât de departe de preocupările cotidiene ale locuitorilor satelor din jurul Miletului, dar şi ale metropolei însăşi. După câteva ceasuri, mulţimea plecase din piaţă, unde mai rămăseseră doar vreo doi inşi în preajma omului care vorbise. 
  
A doua zi, chiar şi Artemios fusese cel care a mai rămas după cuvântarea străinului, să-l întrebe ce însemnau unele discuţii la care asistase şi el. Văzând dispoziţia acestui tânăr blajin, misionarul Theodoros, cel venit în Milet, trimis ca misionar din Antiohia, era foarte bucuros să mai stea de vorbă cu tinerelul cel atât de doritor de a discuta probleme de o aşa mare însemnătate, cum ar fi viaţa şi moartea, cerul, ori mântuirea. Artemios auzise, pentru prima oară, de un Dumnezeu, care e mai mare ca orice zeu din lumea Elladei. Ba mai auzise şi de un profet, Isus Hristos, fiu de Dumnezeu care venise pe pământ, să moară, ca oamenii să trăiască. Erau tocmai subiectele care pentru el constituiau cea mai mare curiozitate. 
  
Din una-n alta, Artemios sfârşi în a fi un discipol pe deplin devotat al misionarului Theodoros. Îşi luă rămas bun de la părinţi, şi se decise să-l urmeze pe misionar în toate acţiunile sale. Cu mare bucurie, constată cât de valoroase sunt învăţăturile cele noi, şi după nici trei luni, cunoscu botezul prin scufundare în apă şi ungerea cu Duhul Sfânt. Se simţea atât de împlinit în noua lucrare pe care o începuse alături de Theodoros, mentorul său! Deja îşi făcuseră cel puţin cinzeci de discipoli, iar pe unii îi botezaseră de curând. Veneau noi şi noi doritori să asculte Cuvântul Evangheliei, chiar şi din satele dimprejur. 
  
Artemios încercase, nu odată, să discute cu fratele său, Orestes, să-l cheme şi pe el să asculte acele minunate învăţături ale misionarului. Dar fratele său căuta alte şi alte motive de a-l amâna, spunând că încă nu sosise momentul ca el să se decidă pe o astfel de cale. 
  
Nu trecu mult timp, când în Milet poposi un urmaş al apostolului Pavel, care îi aduse misionarului Theodoros vestea că fusese desemnat să plece departe de Milet, să facă Evanghelizare tocmai în Sicilia, lângă muntele Etna, acolo unde, încă mai de mult, fusese aprinsă flacăra credinţei în Isus Hristos. Cei doi, Theodoros şi Artemios, nu stătură mult la învoieli, îşi luară rămas bun de la proaspăt credincioşii din Milet, apoi se îmbarcară pe o corabie spre Sicilia. Artemios călătorea pentru prima dată pe o corabie, şi-i părea călătoria o minunăţie. Era tare de fire, nu se speria când valurile furtunii năvăleau înspre ei, sau când vânturile înclinau corabia. Ştia că e în mâinile Domnului şi că nimic nu putea zădărnici lucrarea ce-i aştepta să fie îndeplinită în Sicilia. 
  
Iată, în zorii unei zile de vară, corabia care-i purta pe Artemios şi pe Teodoros ajunse în portul Siracusa. Călătorii se bucurară la vederea portului cel mare, mulţumind Cerului că au scăpat de vitregiile mării. Nu stătură mult timp la Siracusa, ci plecară mai departe, în inima insulei, până se văzură undeva aproape de Muntele Etna, într-o zonă foarte pitorească. Aici se şi apucară de lucrarea pentru care veniseră. Era, însă, mult mai greu, căci nu cunoşteau limba localnicilor. De bine de rău, Theodoros mai ştia ceva din latina scrisă, care, deşi nu era vorbită de localnici, totuşi, la nevoie, se putea discuta cu ei, încât să se înţeleagă unii cu alţii, cât de cât. 
  
Problemele cu limba latină se limpeziră destul de repede, căci atât Theodoros, cât şi Artemios, începură să se apropie de înţelegerea limbi locale. De asemenea, reuşiră să ţină mici predici din Evanghelie, ceea ce stârni interesul localnicilor. Cum era de aşteptat, şi în acest loc, începură să aibă audienţă numeroasă, convertirile şi botezurile veneau în fiecare săptămână. Biserica se întărea, numele lui Isus Hristos era din ce în ce mai mult pronunţat prin acele sate din Sicilia. Misionarii erau bucuroşi pentru acest Har de Sus şi se rugau în fiecare zi pentru noii convertiţi. Îi erau recunoscători, cât se poate de mult, Domnului Isus Hristos, pentru că le crease această ocazie de a duce Adevărul într-o ţară unde oamenii erau atât de îndepărtaţi de credinţa cea dreaptă! 
  
La Milet, treburile păreau că merg din ce în ce mai bine pentru Orestes. Începuse să fie cunoscut de multe persoane influente din cetate. Deja văzu că era luat în seamă, de cum trecea prin cetate, datorită ţinutei sale ostăşeşti impunătoare, dar şi datorită chipului său deosebit de agreabil - înalt, frumos, având ochi negri expresivi, figură proporţionată, de ziceai că e Apollo însuşi. Nu se putea să nu fie remarcat prin cetate când era învoit, şi când trecea ţanţoş pe aleile întinselor parcuri. Lumea întorcea capul după el, căci nu se vedeau prea des chipuri atât de reuşite ca al său. 
  
Şi se mai întâmplă ca Orestes să fie remarcat de o tânără fiică de comandant de oştire din cetate, numită Agnes, fata lui Persius, un renumit apărător al cetăţii. De cum îl văzu, fata rămase cu privirile pironite asupra lui, şi cu gândurile la fel. Toate chipurile de tineri pe care-i văzuse ea, în desele ei plimbări cu trăsura prin cetate, le uită pe loc, din clipa când descoperi înfăţişarea acestui tânăr răsărit deodată în cetate. Noua ei revelaţie începea să nu-i mai dea pace, iar gândul la tânărul chipeş, în ţinuta aceea impecabilă de sutaş de oaste de garnizoană, o copleşea. 
  
La rândul său, Orestes, chiar de la prima descoperire a privirilor superbei, frumoase fiice a comandantului de oaste, rămase total transpus de frumuseţea neasemuită a chipului ei mândru, când trecea prin cetate în trăsura cea scumpă, împodobită cu mătăsuri şi aur. Părea o regină, un înger din cer coborât să încânte pământenii! Tot trecutul tânărului Orestes, toată experienţa din scurta lui viaţă dispărură. Acum se aprinse o speranţă nouă, încântătoare, plină de promisiuni şi fericire! Mintea sa începuse să imagineze nişte versuri idilice, în ode grandioase, pe care să le închine încântătoarei fiinţe! 
  
De atunci, în zilele care urmară, când Orestes primea învoire de la garnizoană, cei doi tineri obişnuiau să facă plimbări prin cetate, şi când privirile lor se întâlneau, chipurile lor se luminau, radiind de bucuria şi fericirea oferite de tinereţea şi frumuseţea din sufletele lor curate. De la o vreme, ea îl invită în trăsura ei. Se plimbau împreună prin cetate şi admirau cele mai frumoase locuri, parcuri, clădiri, temple, spectacole de teatru. Erau fericiţi. Trăiau unul pentru celălalt. Părea că totul e generos cu ei, şi florile din grădină, şi valurile mării, şi adierile vântului, şi lumina albastrului cer, toate sunt pentru ei! 
  
Nu trecuse nici măcar un an de când începuse această inocentă idilă, până când cei doi ajunseră la convingerea că cel mai bine ar fi să se căsătorească, să-şi facă un cămin împreună. Cu încântare şi mari speranţe, începură să-şi pună planurile în aplicare. Orestes se dusese până în satul său, îşi anunţă părinţii de această hotărâre a lor, şi-i pregăti să vină la Milet, să poarte discuţii cu părinţii fetei în privinţa viitorului lor. La rândul ei, Agnes îşi anunţă familia că vor veni părinţii lui Orestes, să discute căsătoria lor. Părinţii fetei deja îl văzură pe Orestes, le plăcea de el, fiind un tânăr remarcabil şi de ispravă. De asemenea, şi discuţiile cu cei din familia lui Orestes fuseseră liniştite, părând că toate sunt la locul lor în privinţa viitorului tinerilor, spre bucuria celor doi, Orestes şi Agnes, care-şi continuau plimbările inocente pe aleile cetăţii. 
  
Dar lucrurile aveau să ia o turnură nefericită pentru Orestes. Într-una din zile, Agnes nu veni la întâlnire, ca să facă plimbarea lor obişnuită pe aleile cetăţii. Nici în ziua următoare, nici în celelalte zile, Agnes nu mai ieşea din casă. Această stare de lucruri îl descumpăni pe Orestes. O mie de îndoieli şi nelinişti îi răsăreau în minte. Oare ce se întâmplase cu încântătoarea sa Agnes? 
  
Răspunsul veni de la sine, cât de curând. În timp ce Orestes se plimba neliniştit pe aleile cetăţii, acolo pe unde se plimba nu demult cu trăsura fiicei de comandant de oşti, ceea ce văzu el într-o zi cu ochii lui, nu-i veni a crede! Trecu pe lângă el o trăsură zglobie, elegantă, numai aur şi bijuterii împodobind atât trăsura, cât şi caii de la trăsură. Atunci o văzu pe Agnes cea mândră, în interiorul trăsurii, alături de un tip înalt, ochios, cu barbă. Imediat Orestes intră la bănuieli. Ce căuta Agnes a lui cu acest tip în trăsură? Îl luă cu ameţeală şi se aşeză pe o bancă de piatră, să nu se poticnească. Respira greu. Îi venea să strige, să plângă cu lacrimi amare. Presimţiri îngrozitoare îi năvăleau în minte… 
  
Până la urmă, Orestes se lămuri de misterul răsturnării situaţiei în cazul căsătoriei sale cu Agnes. Aflase acest lucru de la un oştean, chiar din garnizoana sa şi, la rândul său, acesta aflase că fata lui Persius, Agnes, urma să se căsătorească cu fiul unui armator din Corint, vestit pentru bogăţiile sale fără de număr. Nunta acestora era ca şi aranjată, doar trebuiau făcute pregătirile şi invitaţi oaspeţi din toate colţurile lumii. 
  
Vestea aceasta îl năuci de tot pe Orestes. Nu mai înţelegea nimic. Cum, Agnes, cea atât de rafinată, frumoasă, atât de afectuoasă cu el până acum câteva zile, îşi schimbase planurile, aşa, dintr-odată? Mai apoi, Orestes găsi explicaţia logică, chiar prin propriul raţionament. Părinţii lui Agnes, văzând cât de simpli sunt părinţii săi, că nu au cine ştie ce avere, găsiseră de cuviinţă să nesocotească dorinţa de căsătorie a fetei lor, condusă, la un moment dat, de sentimente. Acum părinţii fetei o lămuriseră şi pe Agnes, că nu se cade ca o fată de rang aşa de mare şi atât de frumoasă să se mărite cu un sutaş sărac, având părinţi atât de neînsemnaţi, dintr-un sătuc de la munte. Atunci părinţii lui Agnes se întorseseră la una din ofertele de căsătorie a fetei lor de mai dinainte, şi anume, la cea a fiului armatorului din Corint, care li se păruse o partidă mai potrivită. Aceste adevăruri fuseseră confirmate lui Orestes chiar de atitudinea sfidătoare a lui Agnes, când trecea în trăsura fiului armatorului, mândră şi neîndurătoare, parcă anume făcându-l să sufere, să-i fie zdrobită inima de suferinţă! 
  
Această schimbare de atitudine a lui Agnes, precum şi a părinţilor ei, fu o mare lovitură pentru bietul Orestes! Şi cât de mult se dedicase pentru tânăra Agnes, cât de frumoasă era ea, cât de ideală era perechea lor, atunci când treceau pe aleile Miletului, când toţi trecătorii îi admirau! Nicio explicaţie din partea ei, nici măcar un semn cât de mic de compasiune! Orestes putea să dispară din viaţa ei, nu o mai interesa în nici un fel. Ceea ce conta acum pentru ea era viitorul ei strălucit, bogăţia şi adorarea din partea celor avuţi! 
  
Atunci, Orestes se cutremură de deznădejde, urmărind măcar un prilej, cât de mic, să fie singur cu ea, ca ea să-i explice ce se întâmplase, în speranţa că poate ar mai exista o şansă de întoarcere. Fără milă, ea nu-i oferi niciodată această ultimă şansă. Iar el, răpus de tristeţe, chiar deznădejde cruntă, se duse la comandantul garnizoanei, cerând să părăsească slujba din garda cetăţii. Nu-l mai interesa. Renunţase la toate hainele cele mândre de sutaş, la armele lui sclipitoare, apoi, în miez de noapte, pe o furtună mare, a părăsit Miletul, plecând spre satul părinţilor săi. Mai mult mort decât viu, ca o umbră, ajunse la casa sa, ce îi părea acum atât de tristă, străină chiar. Sufletul lui nu mai era acolo, sufletul lui nu mai era nicăieri, murise! 
  
Nici în zilele următoare, după furtună, când satul natal era atât de frumos, cu pomi proaspăt înfloriţi, cu iarba verde strălucind pe pajişti de munte, Orestes nu-şi găsea liniştea. Părinţii săi nu-i puteau alina tristeţea din inimă, oricât de mult încercară. Băiatul lor, cel mai mare şi cel mai chipeş, era de nerecunoscut, avea privirile duse la infinit, sufletul rănit de moarte. Aflară şi cauza, ştiind că de la cei bogaţi nu trebuia să se aştepte la multă loialitate, ştiut fiind că cei avuţi sunt mai schimbători ca vremea. Însă pe fiul lor, pe Orestes, nu-l reuşiră să-l mângâie cu nimic, căci prea mare, prea dureroasă era rana dobândită de fiul lor în zilele de abia trecute! Şi nu-i mai tihneau nici mâncarea aleasă, gătită de milostiva sa mamă, nici boii blajini de la plug ai tatălui, şi nici vitele grase de pe pajiştea natală. Avea o rană de moarte în sufletul său! 
  
Într-o seară, Orestes ieşi din casă, pe întuneric, spre marginea poienii, să privească constelaţiile de pe cer, ce se roteau încet, netulburate pe bolta cerului. Cui să-şi spună el tot păsul din inima sa? Ridică ochii spre cer, în speranţa că Cineva îi va auzi strigătul de deznădejde. Plânse mult. Apoi, împreunând mâinile, cu ochii spre cer, strigă cu glas răsunător: 
  
- Stăpânitorul Cerului! Dă-mi liniştea din suflet, ori voi muri! 
  
Nici nu sfârşi el aceste vorbe, că în mintea lui răsări o idee: Artemios! 
  
(va urma) 
  
Referinţă Bibliografică:
Providenţa (1) / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1593, Anul V, 12 mai 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!