Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1579 din 28 aprilie 2015        Toate Articolele Autorului

Cetatea de lumină (3)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cetatea de lumină (3)  
 
Doar că, răzbunarea celui rău nu aşteptă să se arate. Erau încă destui prin cetate care aveau interesul să-i alunge pe creştini din ţinut, ca să nu piardă multele privilegii religioase şi politice de care aveau parte. Atunci, aceştia se gândiră să născocească ceva ca să zădărnicească lucrarea de evanghelizare din Armenia. Trimiseseră soli în cetăţile din Asia Mică să cheme oastea romană, să vină să reprime mişcarea creştina neavenită pentru ei din cetate. Aşa se face că, în lunile care urmară, în ţinut apărură cohortele romane, care, în marş vioi, urcară spre cetate, pustiind satele din jur, şi ocupând cetatea de pe munte fără lupte însemnate de apărare din partea locuitorilor cetăţii. După ocuparea oraşului, stăpânitorii romani voiră să impună religia lor în cetatea armeană ocupată. De bună seamă, acest lucru crea mare nemulţumire în rândul populaţiei cetăţii care, la îndemnul conducătorilor cetăţii, se răzvrăti, generând revolte. Atunci cohortele romane nu stătură mult pe gânduri şi primiră ordin să nimicească oraşul, ca răzbunare la tentativa de nesupunere. Astfel, cetatea creştină, ca şi câteva sate din jurul ei, fură mistuite în flăcări. Ca să fie mai siguri că locuitorii fugiţi nu se vor întoarce în oraş, soldaţii romani dărâmară şi pârjoliră cetatea din temelii.  
 
Jale mare fu în Armenia în acele zile triste. Cei care scăpară de reprimarea romană o luară pe calea pribegiei, care încotro, unde văzură cu ochii. Şi nu se opriră decât în alte sate armene depărtate de cetatea dărâmată, iar unii chiar părăsiră ţara, trecând în ţările vecine, mai ales spre Siria şi Persia. Poate că Domnul ştiuse de ce a fost îngăduit să fie aşa de loviţi de răzbunarea celui rău, dar era limpede că cel rău voise să sugrume cu totul lucrarea de evanghelizare începută cu atâta avânt.  
 
Dar, cum un foc nu-l poţi stinge spulberându-l, aşa nici lucrarea Domnului Isus Hristos, prin dărâmarea cetăţii, nu putuse să fie stinsă, ci făcuse ca acei creştini să se răspândească pe mari întinderi ale Armeniei, şi chiar în ţările din jur, încât, în scurt timp, sămânţa Adevărului biblic fusese răspândită în numeroase sate şi cetăţi din toată Armenia şi din alte ţinuturi, iar împrăştierea creştinilor din cetatea de pe munte făcuse ca Evanghelia lui Hristos să se aprindă în cele mai îndepărtate locuri din lume. Nici măcar două sute ani nu trecuseră după aceea, că Armenia a devenise o ţară în întregime creştină.  
 
*  
 
În acele zile, când cohortele romane dărâmau cetatea, Haldita fu prinsă în iureşul evenimentelor chiar în cetate, prin târg. Când izbucniră luptele, ea, înspăimântată, nu ştiu încotro s-o ia. O vreme, reuşi să se adăpostească la taraba negustorului armean Arnok. Acesta, înfricoşat fiind de evenimente, nu ştia ce să ia mai degrabă de prin casă, ca să fugă din cetate, cât încă mai era timp. Încărcă o căruţă plină şi porni la vale, prin sate, ca să ajungă în altă provincie a Armeniei, unde avea rude. Ar fi luat-o şi pe Haldita cu el, dar ea era foarte îngrijorată de soarta părinţilor şi a fraţilor ei. Se despărţiră cu speranţa că se vor reîntâlni după furtuna distrugerilor. Haldita porni în fugă către satul ei din vale.  
 
Nu apucase să se depărteze prea mult de cetatea în flăcări, când privirile ei dădură de un soldat roman care zăcea rănit sub un gard. Cu frica cuibărită în inimă, ar fi vrut să treacă grăbită pe lângă el, dar se opri, ceva parcă o făcu să-i fie milă de omul rănit, care suferea cumplit. Se apropie de el, să vadă în ce stare se află necunoscutul. Nu putea vorbi cu el, că nu-i cunoştea limba. Dar înţelese că are nevoie de ajutor, că are răni urâte la piept şi pe obraz. Găsi nişte apă prin preajmă, spălă cu grijă şi delicateţe rănile străinului, apoi îi legă strâns rana cu baticul ei.  
 
Nu ştia ce să facă, dar se gândi că nu poate să-l lase aşa, să moară acolo lângă gard. De aceea îl ajută să se ridice, şi-l aşeză pe o laviţă de lângă o cişmea. Apoi îi ceru să stea acolo liniştit până revine ea, cât timp va fugi acasă, spre satul ei, să revină cu ajutoare. Ca prin minune, satul ei nu fusese mistuit de cohortele romane, deşi se alfa foarte aproape de cetatea dărâmată. Fugi cât putu de repede spre casă, chemă părinţii, şi cu încă vreo doi vecini creştini din sat, care ieşiră să dea ajutor ostaşului roman rănit. Îl regăsiră tot acolo, pe acea laviţă de lângă fântână. Îl luară în braţe şi-l aduseră în casă la părinţii Halditei. Era a doua oară când ea aducea răniţi în casă. De aceea părinţii nu se mirară, ci săriră degrabă în ajutorul omului rănit, deşi era roman, prin urmare era cel mai mare duşman al creştinilor armeni.  
 
După un timp de şedere la acei creştini atât de săritori, Flavius, soldatul roman, se mai întremă, şi se pregătea să plece. Dar unde să plece? Părinţii Halditei aflară că nu departe de cetatea dărâmată, cohortele romane îşi aşezară tabără. Astfel că, Flavius, mulţumind gazdelor - salvatori ai vieţii sale, dar mai ales inimoasei Haldita, - plecă să întâlnească cohortele oştirii sale. Celor din casa Halditei le venea greu să se despartă de ostaşul roman, căci se obişnuiseră atât de mult cu el, văzând că are suflet curat şi bun, în ciuda atrocităţilor săvârşite de alţi romani în cetatea armeană.  
 
Când ajunse în tabăra ostaşilor din cohortele sale, Flavius fu întâmpinat cu urale de bucurie. Toţi îl credeau pierdut. Trebui să povestească fiecăruia, şi în nenumărate rânduri, cât de minunat fusese salvată viaţa sa tocmai de creştinii armeni pe care ei îi distrugeau. Această relatare a lui Flavius îi cam puse pe gânduri pe ostaşii legiunii romane, începând să vadă cu alţi ochi întâmplările din ultima vreme, din acel ţinut.  
 
Vestea despre Flavius ajunsese şi la comandantul oştirii romane. Când i se povesti şi lui întâmplarea cu Flavius, rămase perplex de uimire. Cum adică? Aceşti creştini, pe care romanii îi considerau periculoşi, de fapt, sunt atât de buni? Ştiu ei să fie buni chiar şi cu vrăjmaşii lor?  
 
Asemenea fapte nu mai cunoscuseră ei de când umblau în războaie din Asia. Ca urmare a acestei întâmplări, în întreaga tabără romană apăru interes pentru aceşti creştini, pentru credinţa lor. Fură uimiţi când Flavius îi povesti despre Isus, pe care ei, romanii, îl crucificaseră, dar care înviase, şi care este Cel care dă viaţă tuturor oamenilor, mai ales viaţă veşnică. Şi aflară că, în ciuda faptului ca-l răstigniseră pe fiul lui Dumnezeu, pe Isus, acesta tot îi iubeşte şi-i poate ierta de orice păcat. Doar dacă omul crede în El şi recunoaşte toate păcatele sale. Mulţi dintre  
 
Ostaşii romani au crezut aceste cuvinte şi se hotărâră să-l urmeze pe Isus Hristos.  
 
Meditând mult asupra noilor adevăruri aflate, cântărind poveştile aflate despre creştini, Flavius ajunse la înţelegerea că slujirea în armata romană nu mai e atât de însemnată. Începu să simtă că e de preferat să trăiască la fel cu un cetăţean obişnuit, să muncească la câmpul care să-i dea roade, iar în schimb, să poată duce o viaţă creştină. După doar câteva săptămâni după aceea, era deja hotărât, şi se duse la comandantul oştirii, cerându-i să fie eliberat din armată. Această decizie a lui Flavius produse uimire în întreaga tabără. Până la urmă, nimeni nu-l putu opri să nu-şi ducă la îndeplinire intenţiile. Părăsi armata, apoi îşi cumpără casă la ţară şi ogor, chiar în acel ţinut din Armenia, şi apoi se apucă să trăiască ca un gospodar de-al locului.  
 
Şi pe când lucra el cu hărnicie în noua lui gospodărie, într-o seară, se trezi la poarta casei sale cu doi inşi care păreau că veneau de departe. Cei doi spuseră că sunt misionari ai lui Isus Hristos şi că veniseră să viziteze creştinii din satele de lângă cetatea armeană dărâmată, să vadă ce se alesese de acele sate. Ziceau că erau foarte bucuroşi că au mai rămas unele sate care nu au avut de suferit de pe urma răscoalei. În cele din urmă, ştiind cu cine are de-a face, Flavius îi chemă pe cei doi călători în noua sa casă. Se înţelegea greu cu ei, el ştiind doar un pic de greacă, şi putând să discute, cât de cât, cu misionarii. Aceştia înnoptară în casa lui Flavius, care le mărturisi că este foarte impresionat de creştini, de credinţa lor în Isus Hristos, Cel care le promisese viaţă veşnică. Misionarii îi explicară multe fapte biblice, încât tânărul roman rămase profund emoţionat de aflarea Adevărului celui nou şi fascinant. În mod firesc, Flavius sfârşi prin a fi botezat în apa unui râu din ţinut.  
 
Cât timp locuiră misionarii în casa lui Flavius, se ajunse să se discute şi despre Haldita şi familia ei. Parcă atunci Flavius îşi aminti toată întâmplarea cu rănirea, apoi salvarea sa de la moarte de către această fată creştină. Îşi rememoră cu câtă dragoste îl înconjuraseră părinţii ei, până se vindecase. Adevăraţi oameni ai lui Dumnezeu! Cei trei îşi ziseră să călătorească până în satul Halditei, să viziteze creştinii de acolo. Mare le-a fost bucuria aflând că niciun creştin din sat nu plătise cu viaţa, decât unele rude de-ale lor din satele învecinate, care au avut mai mult de suferit. Părinţii Halditei primiră cu mare bucurie vizita lui Flavius, pe care îl îndrăgiseră încă de atunci când se ocupau de vindecarea sa. Cu atât mai mult se bucurară aflând că tânărul ostaş roman devenise creştin. Cum era de aşteptat, această prietenie dintre soldatul roman, Flavius, şi frumoasa Haldita, nu se putea sfârşi altfel decât printr-o emoţionantă căsătorie. Iar la această nuntă a lor - care avu loc chiar acolo unde era vechea cetate, dărâmată de romani, în fosta piaţă din târg, acum năpădită de ierburi -, s-a adunat atâta lume, că piaţa era neîncăpătoare pentru toţi cei veniţi să vadă nunta.  
 
Nu trecu mult timp, iar vremurile se vor fi îndulcit, şi pe locul acelei pieţe unde avusese loc nunta Halditei cu romanul Flavius, va fi fost zidită o biserică creştină de o mare frumuseţe!  
 
După ani şi ani, într-o mică chilie de la poalele unui munte din Caucaz, un bărbat mai tânăr îngrijea pe unul foarte vârstnic, care nici nu mai avea putere să se ridice şi să umble prin împrejurimi. Se putea citi îngrijorarea pe faţa celui mai tânăr, neştiind ce să mai facă, să-l pună pe picioare pe cel mai în vârstă.  
 
- Frate Pamfiliu, nu te mai osteni pentru mine! Atât mi-a fost dat să trăiesc pe lume, cu voie bună mă voi duce la odihnă, ca să mă adaug la şirul străbunilor mei care au părăsit lumea. Simt că zilele mele s-au sfârşit!  
 
- Nu încă, frate Marcu! E atâta nevoie de tine printre credincioşii din aceste ţinuturi!  
 
- Nu te îngrijora, are Domnul grijă de lucrarea Sa! De aceea, te implor, după ce îmi voi da suflarea vieţii, să chemi creştinii din satul vecin să se ocupe de rămăşiţele mele pământeşti. Iar pentru tine am o importantă misiune : să pleci din nou pe drumuri lungi, să treci prin toate satele din Caucaz, să vizitezi creştinii şi bisericile lor mai vechi şi mai noi de acolo. Să treci şi prin satele armene, să ajungi la casa Halditei, ca să transmiţi salutul meu, vestindu-i nădejdea iminentei reveniri pe norii cerului a Domnului nostru Mântuitor Isus Hristos. Apoi, dacă va fi voia Domnului, să continui călătoria până la biserica creştină din Antiohia, să dai acolo mărturie despre frumoasa şi binecuvântata noastră lucrare pe care am îndeplinit-o în Armenia şi în Caucaz… Domnul să fie proslăvit!  
 
După aceste cuvinte, chipul bătrânului se însenină, ochii lui se îndreptară spre cer şi mulţumiri către Isus Hristos i se auzeau la nesfârşit de pe buze, până când, încet-încet, puterile îl părăsiră şi viaţa lui se stinse…  
 
FINAL  
 
Referinţă Bibliografică:
Cetatea de lumină (3) / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1579, Anul V, 28 aprilie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!