Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1572 din 21 aprilie 2015        Toate Articolele Autorului

Cetatea de lumină (2)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cetatea de lumină (2)  
 
În câmpie, la poalele cetăţii celei impozante de pe muntele de deasupra, se afla un sat de oameni foarte săraci, care trăiau din te miri ce, ba crescând vreo două vite ţinute pe lângă casă, ba cu nişte culturi de cereale şi zarzavaturi. Mai aveau şi vreo câţiva pomi roditori în jurul casei, care erau bucuria şi totodată singura speranţă de bunătăţi pentru copilaşii familiilor numeroase.  
 
Una din aceste case, nu cea mai săracă, de la marginea satului, era locuită de o familie tare nevoiaşă, cu patru copii, cu pământ foarte puţin, încât erau nevoiţi să lucreze şi cu ziua pe la oamenii bogaţi, pentru mâncare, pentru câteva părăluţe, ori pentru câteva măsuri de grâu din recolta de vară. Şi copiii, de abia ajunşi la o vârstă cât să poată lucra ceva, erau deja năimiţi pe ogoarele bogătaşilor, muncind din greu, cu ziua. Şi când nu munceau cu ziua, aveau destulă treabă în propria lor gospodărie. Părinţii erau prea nevoiaşi ca să nu-i pună la muncă, încă de mici, pe copiii lor. Sărăcuţii de ei, munceau supuşi, ştiind cât de grea este viaţa, şi veneau bucuroşi acasă când căpătau ceva plată bănuţi de aramă, sau ceva de mâncare. Părinţii, Vahram şi  
 
Ara, au pus copiilor numele de: Haldita, Artan, Gazane şi Bazuk.  
 
Nu de puţine ori, copiii erau trimişi în târgul din cetatea de sus, să vândă câte ceva ce aveau în gospodăria lor: ouă de la păsări, lapte de capră, smochine, ori rodii. Copiilor le plăcea această preocupare, adică să meargă la târg, în cetate, că numai acolo vedeau lume deosebită şi bogăţii pe tarabe. Erau entuziasmaţi de forfota din oraş, de mulţimea de oameni, de discuţiile aprinse de la tarabe. Deşi marfa pe care o aduceau ei la vânzare era foarte greu de vândut, ei aveau răbdare multă şi nu se descurajau nici dacă rămâneau cu marfa nevândută, ştiind că vor încerca a doua zi să vină din nou în târg. Într-un fel, era pitoresc să mergi dimineaţa spre târgul din cetate, vedeai o mulţime de oameni urcând-coborând pe cărările rătăcitoare spre creasta muntelui, cărând pe spinare fie desăgi cu marfă, fie cobiliţe, de care atârnau coşuri. Alţii, mai pricopsiţi, duceau marfa la târg încărcată pe spinarea măgarilor, sau a catârilor.  
 
Cea mai mare pricepere la vândut produse în târg avea fata cea mare a familiei, Haldita. Avea ea un fel drăgăstos de a vorbi cu oamenii, iar aceştia o îndrăgeau mult şi cumpărau mai tot ce aducea ea în târg la vânzare. Unii din cetate chiar o ştiau deja şi cumpărau de la ea ori de cate ori aveau nevoie. Meritele ei erau lăudate în familie, era cea mai talentată la vândut în piaţă. Se-nţelege, câştigurile familiei din ce vindeau în târg erau foarte mici, că de-abia le ajungeau să cumpere ceea ce le era de cea mai mare nevoie. Dar, din puţinul pe care-l aveau, cei din familia Halditei mai aveau obiceiul să ajute pe ici, pe colo pe unii amărâţi dintre vecini, cu mult mai nevoiaşi decât ei. Iată, aşa, zi după zi, an după an, cei din sat îşi duceau veacul, întrucâtva mulţumiţi de traiul lor. Se învăţaseră cu greutăţile vieţii, cu suferinţele şi cu nedreptăţile care nu-i ocoleau deloc.  
 
Dar cea mai mare greutate asupra locuitorilor din satele din Armenia de atunci erau birurile din ce în ce mai mari, pe care asupritorii perşi le impuneau populaţiei din ţara cucerită. Vameşii şi perceptorii puşi de perşi nu aveau milă de cei care nu-şi puteau plăti dările, şi li se luau puţinele bunuri de prin gospodăriile lor, şi-aşa sărace. Această stare de lucruri dusese la înmulţirea revoltelor locuitorilor faţă de stăpânitorii străini. Dar această stăpânire persană avu şi un mic avantaj, ea înlăturând asuprirea din partea altor popoare, la fel de nemiloase, care îi stăpâniseră timp de veacuri.  
 
Până atunci, Haldita, la fel ca şi ai ei, nu avuseseră niciodată parte să asculte Cuvântul Evangheliei. Asta până într-o zi când, în drum spre casă, după ce vându toată marfa pe care o adusese în târg, se opri într-o piaţă a cetăţii unde văzuse o ceată de oameni adunaţi să asculte doi străini care vorbeau ceva insemnat într-o limbă străină. De la primele fraze, ascultând ce zicea tălmaciul, i se păru că aude ceva frumos, ceva interesant, ceva care exista deja demult în inima şi în gândurile ei, sentimente pe care nu reuşea până atunci să le exprime în grai obişnuit. Asculta cu aviditate despre un Mântuitor, despre un Dumnezeu milos, despre iubire şi despre învierea lui Isus Hristos. Toate aceste discuţii o captivară. Plecă din piaţă cu sufletul mulţumit de aceste cuvinte mângâietoare pentru inima ei.  
 
A doua zi, în timp ce venea cu ceva alimente spre piaţă, se întâlni cu cei doi străini care vorbiseră în seara trecută, în piaţă, despre Evanghelie. Îi salută, zâmbind, deşi nu cunoştea limba pe care vorbeau. Câteva cuvinte erau suficiente ca să înţeleagă, totuşi, ceva. De bucurie, fata vru să le dea în dar nişte fructe din coş. Cei doi străini fură foarte bucuroşi de gestul ei, dar îi oferiră bănuţi, ca plată. Ea refuză plata, dar, la insistenţa misionarilor, acceptă bănuţii. De bună seama, în felul acesta, fata se împrieteni cu cei doi străini.  
 
Cu toate acestea, într-o zi, avu loc o scenă neplăcută în cetate. În timp ce misionarii îşi îndeplineau misiunea propovăduind mulţimii adunate în piaţă, deodată năvăliră câţiva inşi turbulenţi, urlând şi gesticulând asupra mulţimii adunate la predică. Mulţi dintre auditori se speriară şi fugiră, alţii nu reuşiră să fugă şi încasară bătaie cruntă. Cel mai mult avură de suferit cei doi misionari, căci fură bătuţi crunt, rămânând aproape fără suflare. Haldita nu fugise ca ceilalţi, ci stătea mai deoparte şi privea înspăimântată grozăvia bătăliei. Când furia celor turbulenţi încetă, iar piaţa se goli de lume, rămânând doar cei doi misionari, întinşi pe jos, mai mult morţi decât vii, Haldita, încă înspăimântată de urgia evenimentelor, prinse curaj, îşi roti privirile în jurul ei să vadă dacă n-o urmăresc oamenii cei răi, apoi se apropie de cei doi răniţi. Văzând că încă mai suflă, dar suferă cumplit, se gândi ce să facă pentru ei. Cu puţinele ei puteri, reuşi să-i tragă din mijlocul pieţii lângă un gard, pe iarbă. Duse palma la fruntea lor. Erau înfierbântaţi şi sufereau din greu. Alergă repede la o cişmea din apropierea pieţei şi aduse în căuş nişte apă şi, cu ajutorul unui batic, răcori frunţile celor doi. Încă nu-şi reveneau. Aşa trecu ziua, până se înseră. Când întunericul cuprinse împrejurimile, cei doi începură să-şi recapete cunoştinţa. Erau în mare suferinţă, iar coastele, mâinile şi pe faţă aveau semne de lovituri grave. Dar se puteau ridica în picioare, ceea ce era bine. Atunci Haldita avu ideea să-i ducă pe cei doi misionari în vale, în satul ei, la casa părintească.  
 
Vă închipuiţi câtă nelinişte şi câtă spaimă trăiseră cei din casa Halditei, neştiind de ce nu s-a întors fata pe ziuă, acum fiind noapte beznă. Văzând că fata întârzie, pe chipurile lor apăruse îngrijorarea apăsătoare. Îşi ziceau să plece spre cetate, s-o caute pe Haldita, când în fine, auziră glas de oameni şi mişcare pe cărările cuprinse de întuneric ce coborau dinspre cetate, se repeziră într-acolo, şi o găsiră pe Haldita ajutându-i pe cei doi străini să meargă pe potecile întunecoase, necunoscute, spre satul din vale. Prinsese bine faptul că cei din casa Halditei au ieşit în întâmpinare, căci ajutorul lor pentru cei răniţi se dovedi de mare folos.  
 
Astfel, în acea noapte, dar şi în zilele următoare, cei din familia Halditei se ocupară de misionarii răniţi şi le acordară tot sprijinul pentru tămăduirea rănilor, folosind felurite plante. Avură grijă să-i hrănească bine, ca ei să prindă puteri. Între timp, misionarii avură o foarte nepreţuită ocazie să vorbească celor care-i ocroteau despre Isus Hristos, Mântuitorul omenirii, despre suferinţele Lui pe pământ, despre răstignire, despre învierea sa. De bună seamă, toţi cei din casa Halditei rămaseră foarte uimiţi de frumuseţea acestor povestiri evanghelice. Sfârşiră prin a crede în Isus Hristos. Atunci, cei doi misionari îi întrebară dacă n-ar dori să se boteze. Bineînţeles, fură de acord, de îndată. Atunci toţi cei ai casei, inclusiv Haldita, primiră botezul lui Isus Hristos în apa unui râu din preajma satului. Astfel, în casa părinţilor Halditei, luă fiinţă prima biserică creştină din acel ţinut.  
 
Se întâmplă şi-o altă minune în casa părinţilor Halditei. Fratele ei mai mic, Bazuk, jucându-se prin pomi, căzu şi-şi frânse o mână. La vaietele sale, se adunară toţi ai casei. Acest fapt ajunse şi la urechile misionarilor. Când îl văzură pe băiat, le-a fost milă de el. Atunci, Marcu, cel mai în vârstă dintre misionari, chemă toată familia lângă el, înălţă ochii spre cer, şi rosti o rugăciune fierbinte către Domnul Isus Hristos. Ca prin minune, mânuţa copilului se vindecă pe loc, încât băiatul începu să zburde vesel prin curte. Se mirară toţi foarte mult de această minune dintre cei ai casei, dar şi vecinii lor. Astfel făcu Domnul ca biserica creştină din casa părinţilor Halditei să crească, devenind neîncăpătoare. De-atunci, adunările la predicile misionarilor se făceau sub un nuc bătrân, la umbră, unde se aduna mulţime mare de suflete dornice să asculte Cuvântul Domnului.  
 
Mai trecu ceva vreme de la ultimul incident din cetate, care se soldase cu vătămarea misionarilor. Locuitorilor cetăţii nu le veni a crede, când, într-o zi, în piaţă, se adună o mulţime mare de oameni să asiste la o predică. Printre cei din preajma celor doi misionari, se afla negustorul Arnok, toată familia Halditei, chiar şi băiatul lor, Bazuk, cel cu mâna fracturată. Toţi cei adunaţi acolo se minunau de relatările misionarilor despre cum au putut să vindece ei mâna copilului doar printr-o simplă rugăciune. Atunci începură să aducă bolnavi cu felurile suferinţe de din prin cetate, şi să implore pe misionari să-i vindece şi pe ei, dacă se putea. Misionarii spuneau tare şi răspicat oamenilor că nu de la ei vine puterea de vindecare, ci de la Cel de Sus, de la Mântuitorul nostru Isus Hristos, cel care dă viaţă şi sănătate oricui crede în El. Ca prin minune, cei mai mulţi dintre cei aduşi spre vindecare plecau sănătoşi de acolo, lăudând numele lui Isus Hristos, pe care de-abia acum îl cunoscură!  
 
Acest şir de minuni convinse oamenii din cetate de puterea noului Mântuitor, Cel propovăduit de misionari. Aşa că, o mare de oameni începură să vină să asculte predicile, mulţimi mari din cetate, dar şi din satele din apropiere, care veneau în piaţă să audă minunata veste. De data aceasta, răufăcătorii, cei care îi bătuseră pe misionari, nu mai aveau curajul să se atingă de ei, prea erau apăraţi de proaspeţii credincioşi din cetate. Într-un Sabat, o procesiune imensă avu loc în cetate: mulţimi mari de oameni care credeau în Isus, îmbrăcaţi în haine albe, se adunară şi porniră la vale, spre albia unui râu învolburat, unde începu botezul, care ţinu toată ziua, ba încă mai rămăseseră mulţi care urmau să fie botezaţi a doua zi.  
 
În scurt timp, aproape toată mulţimea din cetate, dar şi din împrejurimi, cunoscu Adevărul propovăduit de misionari şi de către ucenicii proaspăt desemnaţi de aceştia. Se părea că toată cetatea devenise creştină, ceea ce ar fi părut de necrezut doar cu doi ani înainte. Chiar şi mai marii cetăţii se hotărâră să fie botezaţi, devenind creştini. Aceştia de-abia aşteptau, având acum un prilej cât se poate de bun să scape de stăpânirea Persiei şi a religiei acestora, cultul lui Zoroastru.  
 
Nu cedară uşor persanii la privilegiile lor, şi nici slujitorii lor din cetate. Însă populaţia cetăţii era unită, hotărâtă să se declare creştină, ca să scape definitiv de influenţa persană. Şi, se poate spune că, pentru o bună bucată de vreme, chiar reuşiră.  
 
Doar că, răzbunarea celui rău nu aşteptă să se arate. Erau încă destui prin cetate care aveau interesul să-i alunge pe creştini din ţinut, ca să nu piardă multele privilegii religioase şi politice de care aveau parte. Atunci, aceştia se gândiră să născocească ceva ca să zădărnicească lucrarea de evanghelizare din Armenia. Trimiseseră soli în cetăţile din Asia Mică să cheme oastea romană, să vină să reprime mişcarea creştina  
 
(va urma)  
 
Referinţă Bibliografică:
Cetatea de lumină (2) / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1572, Anul V, 21 aprilie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!