Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1459 din 29 decembrie 2014        Toate Articolele Autorului

Hymalaya
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Hymalaya 
  
După ce ne-am luat rămas bun de la ai noştri şi după ce am trecut de formalităţile de vamă, am fost îmbarcaţi pentru avionul de Beijing. Era prima mea călătorie cu avionul, aşteptam cu mare nerăbdare să mă văd în cabină, să admir lumea de acolo, de sus. Plecam spre China pentru a asigura asistenţă tehnică în domeniul calculatoarelor pentru nişte sisteme de calcul româneşti vândute în China. 
  
Împreună cu încă un coleg, am păşit cu emoţie pe scările avionului, apoi ne-am ales locurile cele mai strategice, pe la hublouri, de unde speram să vedem cât mai bine toate amănuntele călătoriei. După câteva minute, când afară era deja întuneric de-a binelea, iată s-a dat semnalul de decolare pentru avionul nostru. Avionul s-a urnit încet, ca un autobuz, a dat ocolul pistelor, până spre capătul pistei de decolare. Motoarele au început să funcţioneze mai autoritar, avionul începu să se deplaseze pe pistă, la început cu "paşi mărunţi", apoi din ce în ce mai accelerat, până ce ne-am trezit aruncaţi în sus, ca pe o pernă de aer, iar toate detaliile de pe pământ începură să fugă în urmă, în mare viteză. Avionul, din autobuz cum părea la început, deveni acum un vultur al cerului, vultur în aripile căruia ne-am încredinţat soarta pe durata acestei călătorii. 
  
De la înălţimi de sute de metri, începură să defileze luminile cartierelor bucureştene. Dar spectacolul acesta se termină repede. Avionul intră într-un strat de nori, încât spre pământ nu se mai vedea nimic. Nimic nici în jos, nici spre cer. Beznă desăvârşită. După încă un sfert de oră, apăru o schimbare: norii rămăseseră sub avion. Începeam să vedem constelaţii pe cer. Vedeam jos totul ca un disc negru, întinzându-se până la marginea pământului. Aşa am călătorit până după Istanbul. Şi când ne-am pierdut speranţa să mai vedem ceva, iar pasagerii cam adormiseră, uitându-mă încă odată prin hublou, am observat că atât pământul cât şi cerul au început să ne ofere spectacole extraordinare. Sus, un cer senin, dar negru, ca de catifea, întunecat, cu mii de stele de cele mai diverse mărimi şi constelaţii, se lua la întrecere cu frumuseţea luminilor care împodobeau noaptea satele acelea nesfârşite, aflate pe o rază de sute de kilometrii, risipite pe pământul Turciei, apoi pe cel al Siriei. Mă uitam la ceas, era ora 9, adică ora 10 noaptea, ora locală a Asiei Mici. Îmi trecea prin minte că în acele locuri ale Anatoliei, acum vreo două mii de ani, până şi cohortele romane, în drumul lor spre Orient, îşi puneau străji la acel ceas de noapte. Apoi, veacuri de-a rândul atâtea oştiri călătoreau cu săptămânile, poate cu lunile, peste aceste ţinuturi muntoase, sub cerul şi constelaţiile acestor locuri pustii. Iar noi trecurăm de toate aceste ţinuturi doar în câteva minute! 
  
M-am trezit din aceste meditaţii zărind ivirea unei diademe uriaşe de lumini, cu adevărat maiestuoasă, atunci când avionul nostru, în mod intenţionat, cu aripile înclinate, a dat un ocol splendidului oraş de lumini de noapte: Teheranul. Ce spectacol, ce frumuseţe! Dacă cei din vechime ar fi văzut acest spectacol de lumini, să fi văzut atunci poveşti, mai ceva ca în cele din „1001 de nopţi”. 
  
După Teheran, satele s-au rărit, începură pustiuri, ceaţa s-a înteţit, încât multă vreme n-am mai văzut nimic, până când, pe neaşteptate, după ce avionul nostru coborî sub nori, am început să vedem măreţia unui alt oraş uriaş: Karachi, oraş în Pakistan, situat la ţărmul mării. Acest oraş era, la început, o platformă pentru avioanele engezeşti care stăpâniseră multă vreme Pakistanul şi India. Acum Karachi deveni un puternic oraş comercial. Doar în câteva clipe se anunţă aterizarea noastră la Karachi. Şi acum spectacolul era feeric. Cum necum, acest oraş pakistanez, construit sub ocupaţia engleză, în pofida miilor de străzi comerciale, şi a milioanelor de căsuţe sărăcăcioase, părea un oraş sistematizat, cu şiruri de străzi drepte, paralele, nesfârşite, luminate de lumini de noapte. Era ceva măreţ. După câteva minute am aterizat pe aeroportul din Karachi. 
  
Noi, cei din avion, după ce avusesem climatizare tot drumul, nu ne venea a crede ce ni se poate întâmpla când am ieşit din avion. În miez de noapte, un val de căldură sufocantă ne izbi feţele, nici nu puteam respira ca lumea. Cu nişte autocare am fost duşi în nişte săli imense ale aeroportului. Aveam la dispoziţie să stăm în aeroport trei ore, cât timp se realimenta avionul. Ne-au surprins nişte ostaşi pe aeroport, în uniformă, serioşi. Dar erau tuciurii, tuciurii rău de tot. De! Aşa-i aici, în ţara asta vecină cu India. 
  
Şi ca şi cum căldura aceea înăbuşitoare în miez de noapte n-ar fi fost suficientă, mai era în aer şi o umezeală teribilă, de se făcea cămaşa leoarcă cât ai clipi. N-aveai ce face, trebuia să te înveţi să trăieşti şi la 40 de grade, sub o umezeală teribilă. La toate astea se mai adăuga încă un flagel: ţânţarii. Fără comentarii ! 
  
Încercam să mă aleg cu ceva din vizita aceea gratuită la Karachi. Erau shop-uri nenumărate în incinta aeroportului. Nu aveam bani de umblat prin shop-uri, doar atât vroiam, să ne clătim ochii. Doar sădeam speranţe deşarte în vânzătorii de schimb de noapte din acele magazine ticsite cu bijuterii de aur, podoabe, şi câte şi mai câte lucruri de artizanat. Noi ne uitam, apoi plecam. Unii vânzători, mai experimentaţi, ştiau că românii n-au bani să cumpere la shop-ul lor, de aceea nici nu se sinchiseau să deschidă un ochi la trecerea noastră. 
  
Am obosit şi noi să ne închinam fără rost pe la galantarele cu aur. De fapt, acolo, la Karachi, se intersectau călătorii din tot felul de neamuri şi religii. Unii erau musulmani, alţii erau hinduşi, alţii budişti. Alţii erau creştini. Vedeai fel de fel de oameni, bogaţi, săraci, tineri, bătrâni. Cu predilecţie, umblau cu cămăşi lungi, albe. Albe este cam mult spus, că de atâta drum, umezeală, trudă, cămăşile alea numai albe nu erau, dar nici negre nu le puteam numi. Să lăsăm pe fiecare cu religia lui şi cu obiceiurile lui vestimentare. Dar, mai toţi se închinau la regele aurului, la acele bogate shop-uri de pe Karachi. 
  
Veni şi momentul eliberării din acel chin al căldurii şi al umezelii. Fuseserăm îmbarcaţi iarăşi în avionul nostru Tarom. Un avion mic, dar foarte dârz în comparaţie cu alte aparate aterizate acolo pe aeroport, din cele uriaşe, cu câte trei etaje, transportând câte 300 de pasageri, călătorind în destinaţii strălucite: Frankfurt, Zurich, Londra. 
  
După câteva clipe avionul nostru decolă. Surpriza noastră a fost sosirea neaşteptat de devreme a zilei, cu trei ore mai devreme decât ne aşteptam. Da, este efectul fusului orar. Încă era întuneric la îmbarcare, dar când avionul nostru se ridică în aer, deodată s-a făcut ziua, un soare imens, de aur curat, răsări la orizont şi se înălţă repede pe cer, risipind energie în toate ungherele acelor zări toropite de noapte. Fără să vrem, ne gândeam la giganticele stele albastre. 
  
Noi eram mândri de acest vultur semeţ, avionul nostru, ba negru, ba albastru, care se avânta cu un optimism fără seamăn spre înălţimile cerului. În jurul nostru se vedeau întinderi nesfârşite ale uriaşei delte a Hindusului, cu multe milioane de căsuţe şi gospodării în jurul lor. Întreaga întindere era presărată şi de nenumărate canale, pe care locuitorii ţării, de n-ar fi fost învăţaţi să le facă din timpurile străvechi, ar fi învăţat de la englezi, care aveau tot interesul să dezvolte zona. Toate parcelele din acele sate erau de forme pătratice, parcă era o tablă de şah infinită. Oare câte partide s-au jucat pe acea tablă, câţi locuitori au locuit, apoi au plecat din acele locuinţe vremelnice ale câmpiei Hindusului? 
  
De la o vreme, întinsa câmpie s-a întunecat, iar în direcţia de zbor au apărut cetăţi strălucitoare de nori învolburaţi, care, după cum mi-am dat imediat seama, acopereau un masiv muntos respectabil. Dar cel mai negru şi înfricoşător dintre nori acoperea un anumit munte din masiv, munte izolat, imens. Şi ce munte! Era chiar vestitul vârf K2, la graniţa dintre Pakistan şi China. Chiar am crezut, o vreme, că zburam peste Munţii Hymalaya. Dar nu puteau veni aşa de repede acei semeţi munţi din Hymalaya, de abia peste încă un sfert de oră, într-adevăr, începuserăm să trecem peste Munţii Hymalaya. 
  
Stuardezele de serviciu în avion erau acum pakistaneze. Frumoase şi ele. Orice naţie are specimene de o rară frumuseţe. După ce am fost serviţi cu nişte omlete, stil pakistanez, drept masă de prânz, ni s-au adus nişte pături, câte două de fiecare, ca să ne culcăm, căci am ratat noaptea de somn din cauza escalei de la Karachi. Poate mai era şi tactica asta, copilul care doarme nu cere de mâncare. Călătorii cuminţi chiar aşa au făcut, au pus păturile pe ei şi au început să sforăie. Oameni buni, cum puteţi voi dormi când la ferestrele avionului se desfăşurau asemenea frumuseţi? Era totuşi un om care nu dormea. Avea un carneţel în mână şi-şi nota toate impresiile în acel carneţel. Eu şi el fiind singurii călători care nu dormeam, l-am întrebat cine este. Mi-a răspuns că este domnul Ciontea de la Cluj. Om deosebit, se vedea asta din priviri şi după sentimente. 
  
Ce admiraţie trebuie să simţi pentru avionul care, la altitudini de peste 10 km, învinge chiar şi cele mai semeţe şi mai sălbatice prăpăstii de pe întreg globul pământesc. Priveliştea era, într-adevăr, uimitoare şi emoţionantă. În direcţia soarelui, sute de masive muntoase gigantice, cu zăpezi veşnice de la mijloc în sus, până-n vârf, cu creste şi povârnişuri inaccesibile, cu păduri şi ape bogate la poalele lor, sălbatice, pe sute de kilometri. Fiecare munte mai înalt îşi ţinea un nor în sclavie deasupra capului. Mărimea norului depindea de mărimea şi faima muntelui. Aceşti nori nu vor mai scăpa de sclavia muntelui niciodată, fiindcă s-au logodit pentru totdeauna muntele cu norul. 
  
Dar ce exista oare la poalele muntelui? Numai Dumnezeu ştie, niciunui picior de om nu-i vine să se hazardeze pe asemenea meleaguri prăpăstioase şi întunecate. Acolo, unde pădurile sunt de nepătruns, acolo unde râurile cad în prăpăstii în nişte hăuri nesfârşite, acolo unde doar vietăţile locului mai ştiu cărările şi rostul lucrurilor. 
  
Peste acest imens ocean de masive colţoase, care ameninţau cerul, care îngheţau şi văzduhul imensei pustietăţi, avionul nostru a trecut lin, doar în jumătate de oră. Oare câţi ani i-ar fi trebuit unui om să străbată cu piciorul acele prăpăstii? Îmi şi trecu un gând: dacă i-ar veni avionului să se prăbuşească în acele abisuri, ce şanse ar mai fi de salvare? Dar, decât asemenea socoteli, mai bine îţi zici: Doamne, apară-mă de orice rău! Aşa că stăteam liniştit la hublourile avionului, priveam cu adâncă linişte măreţia peisajului. 
  
Masivele cele falnice ale Munţilor Hymalaya rămăseseră cam într-o parte. Intrasem într-o altă zonă. Un ocean de nori ceţoşi şi întunecaţi cuprinseseră totul. Întunericul ăsta a durat cam douăzeci de minute. Când negurile se dădură la o parte, ca în basme, o altă splendoare a lumii începu să defileze în faţa noastră: era Tibetul. O întindere cât o ţară mare, plină de pustiuri, păduri şi păşuni nesfârşite. Întreg peisajul era plin de imagini cu văi domoale, reţele de canale care păreau mărunte, întortocheate, care, la lumina soarelui, străluceau ca nişte panglici de argint. Mici de tot, ici şi colo, se vedeau aşezări tibetane, în zonele mai facile de locuit. Şi toate aceste întinderi care păreau o uriaşă câmpie, erau de fapt la peste cinci mii de metri altitudine! 
  
După încă o oră de călătorie, peisajele s-au schimbat iarăşi, fundamental. În dreapta noastră, dinspre razele soarelui, apărură munţi înalţi de o rară frumuseţe, cu jumătăţi de munţi acoperiţi cu zăpezi veşnice. Erau Munţii Kun Lun, mândria Chinei. Şi aceşti munţi ţineau la rangul lor, ţinând câte un nor, ca o căciulă deasupra vârfurilor celor mai înalte. Fiecare munte îşi ştia rangul, iar norii de pe vârfurile acestor uriaşi pleşuvi respectau cu stricteţe acest rang. Ştiam bancul: Cum e turcul aşa e şi pistolul. Acum puteam să mai scot o zicală: Cum e muntele, aşa e şi norul de pe capul lui. 
  
Când avionul s-a aplecat un minut pe o aripă, să vedem mai bine splendoarea Munţilor Kun Lun, mi s-a părut această fortăreaţă naturală de munţi ca o bijuterie a pământului, ca o coroană împărătească. Îmi închipui câte legende străvechi chinezeşti proslăvesc acest masiv de munţi! 
  
După ce regretasem aceste peisaje încântătoare cu munţi, privirea noastră căzu peste nişte peisaje pierdute cu mii de kilometri mai jos. Se mai vedea pământul, dar parcă era o ceaţă subţire care cuprindea totul. Cu timpul, imaginea s-a mai limpezit. Vedeam nişte munţi cu nişte nervuri de văi, dar fără apă. Vegetaţia lipsea mai peste tot. Mai încolo, părea că peste tot e nisip, chiar dune de nisip. Da, m-am lămurit, atunci zburăm peste pustiul Gobi Mai târziu, mi-am dat seama că nu toate aceste forme de relief sunt dune, unele sunt dealuri mici, pe care chinezii nu le-au lăsat pustiului, ci au făcut acolo terase, pe care sădeau ce avea şansă să crească, viţa de vie, pomi, uneori chiar orez! E minunat, cum acest popor chinez, prin hărnicie şi tenacitate, reuşeşte să smulgă pustiului pământ acolo unde alţii s-ar lăsa păgubaşi. 
  
Mai aveam puţin de zburat până la Beijing. Deja zburam peste un fluviu uriaş, strălucitor în soare. Era fluviul Huang He (Fluviul Galben). Curând au fost semne că am coborât deja în Câmpia Răsăriteană a Chinei. Peste încă o jumătate de oră, zburam de-a adevăratelea asupra zonei locuite intens a Chinei. Se vedeau mii de sate, întinse la orizont cât vedeai cu ochii. Toate satele şi ogoarele erau sistematic orientate de-a lungul unor canale care brăzdau câmpia. Nu mă săturam de admiraţie, văzând acele sute de kilometri de culturi irigate, ogoare de o regularitate perfectă, culturi cu rânduri perfecte, peste tot unde te uitai. Satele erau aşezate cu grijă, să nu ia mult din terenul cultivabil. Vedeai chiar şi oameni, ca nişte puncte, lucrând pe ogoare. Poate erau plantaţii de orez, baza de hrană în China, aşa cum la noi este grâul şi cartoful. De abia privind munca chinezilor, am înţeles mai bine crunta bătălie pentru pământ şi apă, esenţa vieţii. Care căpătau o şi mai mare putere în mâinile unui popor puternic şi harnic. 
  
S-a vestit aterizarea la Beijing (Peking, cum se scria în cărţi, o vreme). Începură să se trezească călătorii, care până atunci dormiseră duşi sub pături. Da, intram în Beijing. Avionul nostru, cu modestie, dar şi demnitate, ateriză lin pe o pistă, apoi a fost aliniat alături de alte aparate de zbor sosite înainte. Soarele era deja spre asfinţit. Cum trecuse ziua aşa de repede, doar am zburat doar 7 ore? Iarăşi, era efectul de fus orar: când mergi spre Răsărit cu avionul, ziua şi noaptea se scurtează. 
  
De cum coborâsem pe scara avionului, începurăm să intrăm într-o altă lume. Era aşa de exotic să vezi cum nişte oameni vorbind o limbă neînţeleasă, mai mici de statură ca europenii, bruneţi, au preluat toate activităţile cotidiene cu care noi eram obişnuiţi până atunci: nişte fete serioase, chineze, pe la registraţie în aeroport. Poliţişti tuciurii, cam severi. Vânzători, taximetrişti, totul pe mâna acestor chinezi! Da, ne aşteptau lecţii deosebite în această ţară de neuitat în Extremul Orient! 
  
Referinţă Bibliografică:
Hymalaya / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1459, Anul IV, 29 decembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!