Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1398 din 29 octombrie 2014        Toate Articolele Autorului

Balada lui Nerun (3) - Ultima parte
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Balada lui Nerun (3) 
  
(Continuare) 
  
În timp ce Nerun era încă în simbria boieroaicei cele hapsâne şi nerecunoscătoare, prin satul unde trăise Nerun, trecu un negustor bogat cu un car mare plin de lucruri frumoase şi de preţ. Deşi rar, acesta obişnuia să treacă prin fiecare sat, vindea duminica prin târguri, sau poposea pe la porţile bogătaşilor pe care îi ştia dornici să-i vadă şi să-i cumpere mărfurile lui ispititoare. Aşa se face că negustorul ajunsese într-o zi şi la unchiul cel bogat al Monei. Unchiul îl ştia mai de mult pe negustor, nu era prima dată când acesta trecea pe la casa lui să-i vândă câte ceva. Şi negustorul acesta, nefiind prea bătrân şi cunoscându-l bine pe unchiul Monei, mai în glumă, mai în serios, îndrăzni să-i ceară mâna nepoatei sale, vrând să se căsătorească cu ea. Dacă acest târg nu se făcuse mai demult, era datorită faptului că Mona se simţea prea tânără şi nu se gândea deloc la măritiş. Şi nici negustorul nu se hotăra să-i dea unchiului fetei atâta bănet şi atâtea bogăţii pe care acesta le ceruse, în lăcomia sa fără de margini. În sfârşit, la urma urmei, negustorul ar fi dat oricât, îi plăcea nespus de mult fata şi ar fi vrut-o cu orice preţ. 
  
De data asta însă, după ce negustorul înşiră toate bogăţiile sale spre vânzare şi după ce unchiul se hotărî să cumpere câteva lucruri folositoare, veni iar vorba de măritişul nepoatei sale. Fata, numai ce auzi asemenea vorbe, se înfurie şi începu să vocifereze prin casă, apoi ieşi din odaie trântind uşa. Negustorul încruntă din sprâncene la aşa scenă. Dar nu asta era problema cea mare, important era să se înţeleagă la preţ cu unchiul acesteia. Fata intră iar cu zgomot mare în cameră, luă o carte de citit de pe masă şi se duse îmbufnată în altă odaie. Unchiul, neavând ce face, se apucă să-i explice negustorului că el cam bănuieşte de ce fata lui nu vrea să audă de măritiş. Că Mona e îndrăgostită de un băiat, numit Nerun, un pictor vestit, plecat în oraş să câştige bani şi să-şi facă avere şi casă. 
  
Auzind aceste vorbe, negustorului i se limpeziră pe loc lucrurile. Tocmai îşi aduse aminte de pictorul pe care-l întâlnise în oraş, când vizitase casa boieroaicei unde văzuse minunile săvârşite de pictorul acela. Abia acum înţelesese că fata era îndrăgostită de acel tânăr! Simţi că îl apucă gelozia, şi turbă de furie. Şi cum nu era învăţat să rămână mult timp dator celor care-l înfuriau, se gândi de zor la o răzbunare. Şi iată, răzbunarea îi apăru îndată în mintea lui vicleană, căci născoci o poveste otrăvitoare, plină de minciuni, pe care se gândi s-o spună unchiului de faţă cu Mona. 
  
Unchiul se duse după nepoata sa în odaia unde ea citea, o aduse aproape cu forţa să asiste la discuţia cu negustorul. Când o văzu iar în cameră, negustorul scoase un rânjet schimonosit şi începu să toarne, cu viclenie, povestea lui mincinoasă: 
  
- Frumoasa mea fată!... Auzisem că suspini după un tânăr sărăntoc plecat în lume să facă parale din pictură. Dar, trebuie să ştii că l-am văzut pe pictorul tău drag în oraş, pictând conacul unei boieroaice frumoase şi nemăritate. Şi am văzut cum boieroaica rotea ochii după el, la fiecare pas. Iar el îi răspundea cu surâsuri delicate şi cu ocheade. Ea venea la el, îl săruta şi-l îmbrăţişa cu foc, iar el murea de plăcere în braţele ei. Când am plecat de la conac am aflat că boieroaica s-a hotărât ca la toamnă să se mărite cu el, cu tânărul pictor de care nu se putea lipsi nicicum. Iar tânărul îi era foarte recunoscător, nu-i ieşea din voie şi era bucuros să se însoare cu ea!... 
  
Auzind aceste veşti grele Mona se tulbură pe loc şi se îngrozi. O apucă tremurul mâinilor, izbucni într-un plâns nepotolit. Se prăbuşi pe un scaun şi se tângui jalnic, cu multă amărăciune. Negustorul, văzându-şi răzbunarea cât de bine funcţionează, îşi salută gazdele şi părăsi conacul. 
  
Mona rămăsese sfâşiată de durere. Striga, blestema, arunca lucrurile prin casă, în timp ce unchiul ei nu ştia cum s-o mai potolească. Apoi fata începu să-l urască pe Nerun, despre care tocmai aflase lucruri cutremurătoare. Îşi blestema soarta, urla şi strica toate lucrurile de prin preajmă. 
  
Noaptea care urmă a fost un iad în casă. Unchiul nu reuşea s-o liniştească nicicum. Chiar se gândea să cheme o femeie să-i descânte nepoata. Fata nu dormi toată noaptea, bocea întruna, blestema, pe boieroaica aceea, pe Nerun, chiar şi ziua în care s-a născut! 
  
În zilele care urmară, lucrurile nu s-au îmbunătăţit cu nimic. Mona, cea atât de cuminte şi liniştită, devenise parcă turbată. Noaptea o apuca delirul, ceea ce l-a îngrijorat tare pe unchiul ei. Mai ales că fata nu dădea niciun semn de revenire. Se vedea clar că povestea aceea nenorocită o distrusese şi-i întunecase mintea… 
  
  
În acest timp Nerun, după ce alergă multă vreme în drumul său de întoarcere spre satul natal, după ce se asigură că slugile boieroaicei nu mai aveau cum să-l ajungă din urmă, se aşeză, obosit, pe un butuc la o margine de pădure, şi începu să socotească gologanii pe care îi sustrase din cufărul boieroaicei. Nu avea niciun fel de remuşcare pentru fapta săvârşită. Socotea că erau banii munciţi de el, promişi de atâta vreme, dar pe care avara boieroaică nu mai vroia nici în ruptul capului să-i mai dea. Ia să vedem, îşi zise el, cum voi folosi banii. Numără trei sute de galbeni din cei mari şi-i puse deoparte pentru unchiul Monei. Mai numără o altă grămadă de bani, zicându-şi: “Asta-i pentru casa noastră cea mare şi frumoasă!“. Şi, din ce-i mai rămăsese era de-ajuns să-şi poată cumpăra o cireadă de vite şi poate şi o caleaşcă cu telegari, ca-n basme! 
  
Era fericit. Aştepta să ajungă în satul său, să se ducă de îndată la unchiul Monei, s-o peţească iarăşi, de data asta având tot ce ar fi putut pretinde avarul ei unchi. Se gândea cu duioşie în suflet la nunta sa cu Mona, care trebuia să fie o nuntă ca în poveşti! 
  
Porni din nou, voios, la drum. Peste numai trei zile ajunsese în sat. Deşi era încă în zori de zi, se duse întins la casa Monei. Privi spre geamurile întunecate ale casei. Nicio lumină prin casă. Atunci gândi că e mai bine să se ducă mai întâi acasă la el, la căsuţa părintească, unde îl putea regăsi pe fratele său mai mare. 
  
Ciocăni uşor la geam. Fratele se trezi şi scrută spre fereastră să vadă cine era. Când îl văzu pe Nerun îi descuie de îndată uşa şi-l cuprinse în braţe. Fraţii se îmbrăţişară cu dragoste, nu se văzură de multă vreme! 
  
  
După ce Nerun se ospătă, cei doi fraţii începură să-şi povestească câte-n lună şi-n stele, toate câte s-au mai întâmplat între timp. Dar Nerun deja observase că fratele său e cam posac, că are sprâncenele cam încruntate şi că e morocănos. Atunci îl întrebă de-a dreptul: 
  
- Ce e cu tine, frăţioare? Te văd întunecat la faţă! Oare nu-ţi pare bine că m-am întors acasă? Spune-mi, ce gânduri te-apasă?... 
  
Fratele său oftă îndelung, ar fi vrut să spună ceva. Nu ştia de unde să înceapă. În cele din urmă îi povesti toată întâmplarea cea tristă de la casa Monei. Îi descrisese ce auzise despre scornirea pe care mârşavul negustor o născocise despre el, Nerun. Îi povesti cât de tare a lovit-o povestea aceea de trădare pe credincioasa sa Mona. Îi mai povesti şi faptul că fata părea că şi-a ieşit din minţi după această tristă poveste. 
  
Nerun n-a mai putut răbda să asculte până la capăt groaznica întâmplare. S-a ridicat ca din arc şi a pornit iute ca săgeata spre casa Monei. Vroia să afle, chiar de la faţa locului, întregul adevăr. 
  
Nu i-a trebuit mult să ajungă la casa ei. Sări în grădină şi se duse drept spre geamul de la camera unde ştia că doarme fata. Nu stătu mult pe gânduri şi bătu în geam. Mona avea somnul chinuit şi nu i-a trebuit mult să se trezească şi să sară iute la geam să vadă cine-i acolo. Când îl zări pe tânăr, dintr-odată mintea ei începu să clocotească de furie. Deschisese cu zgomot geamul, doar ca să-l blesteme: 
  
- De ce-ai mai venit, trădătorule!... Ce mai cauţi la casa mea?! Mi-ai jurat credinţă veşnică, ca apoi să mă trădezi! Du-te de aici! Du-te în iad, focul să te ardă!... Mi-ai distrus sufletul şi viaţa! Piei din faţa mea, pentru totdeauna! Du-te la boieroaica ta!... 
  
Înecată de furie, trânti furioasă geamul care se făcu ţăndări. Apoi începu să urle, să răstoarne şi să strice toate lucrurile de prin casă. 
  
Nerun, văzând aşa blestem căzut ca din cer, nu mai ştiu ce să facă. Plecă din faţa geamului, merse câteva case mai încolo şi se prăbuşi pe o piatră de pe uliţă. Un plâns deznădăjduit îl cuprinse. A plâns cum n-a mai plâns în viaţa sa, de atâta durere. Nimic şi nimeni nu-l mai putea opri din jalea de care fusese cuprins. A plâns aşa vreo câteva ceasuri amare, până ce lacrimile i-au secat. Se ridică şi privi spre casa Monei. Şi ce zări? Casa era toată în flăcări! Pălălăile mari invadaseră întreaga casă pe sub streşini. Îngrozit, Nerun nu stătu mult pe gânduri şi se repezi într-acolo. Dar, ce mai putea să facă? Cum s-o salveze pe Mona? Năvăli în curte sărind peste garduri, zgâlţâind uşile de la intrare până descuie una din ele. Alergă prin fum pe holul lung până ajunsese la camera unde ar fi trebuit să fie Mona. Era întuneric peste tot, numai flăcările din jur mai luminau, era mult fum înecăcios. Flăcările dogoreau prin tavan. Deschise uşa de la cameră şi o căută pe Mona, mai întâi pe pat, apoi prin dulapuri, pe sub masă, pe sub scaune, peste tot. Nu mai putea rezista acolo, se îneca de fum, iar flăcările dogoreau cu putere. În sfârşit, o găsi pe Mona, căzută pe podea şi leşinată, într-un colţ al camerei. Cu ultimele puteri o luă în braţe şi porni spre geam. Era geamul cel spart mai devreme, Nerun însă îl deschise de tot şi sări cu Mona în braţe peste el, în grădină. În urma lor tavanele casei s-au prăbuşit, unul după altul, doborâte de focul puternic. 
  
Nerun reuşi să găsească poarta pe care putea ieşi din curte. Cu Mona în braţe ieşi în drum. Fata era leşinată, înghiţise mult fum, în timp ce Nerun era cuprins de o cumplită spaimă pentru că abia îi mai auzea răsuflarea. După ceva vreme, în aerul răcoros de pe drum Mona deschise ochii şi-l văzu pe Nerun. Îl strânse tare în braţe, la piept, şi-i zise: 
  
- Nerun, de-ai şti cât de mult te-am iubit şi te-am aşteptat!... De ce oare trebuie să mor pentru asta? 
  
Şi într-adevăr, după ce Nerun o strânse şi mai tare la pieptul lui, frumoasa Mona îşi încetă răsuflarea şi închisese ochii pentru totdeauna. 
  
În acelaşi incendiu pierise şi unchiul fetei. 
  
  
Vă închipuiţi câtă jale şi câte zile de zbucium au urmat pentru nenorocitul de Nerun! Câţiva vecini din sat au sărit să-l ajute, să-i facă o înmormântare creştinească tinerei Mona, cea prea devreme dusă pe lumea cealaltă. Au chemat şi un preot dintr-un sat vecin şi s-a vegheat ca totul să se facă după datina creştinească. 
  
Nerun însă era sfâşiat. Nimeni nu-l mai putea îndupleca cu nimic ca să-şi vină în fire. Pentru el, rostul pe lumea aceasta s-a sfârşit atunci. Nu l-a mai putut convinge nimeni, dintre cei de prin acele locuri, dintre cei care-l cunoşteau sau i-au cunoscut povestea, să se liniştească, să redevină om la locul şi la casa lui. 
  
Ca să încerce să uite de nenorocirea sa, Nerun a hotărât să părăsească definitiv satul şi să plece în lumea largă. După ce a mai trecut odată pe la mormântul Monei şi şi-a luat adio, şi-a pus merinde într-o traistă, şi-a îmbrăţişat fratele şi a plecat la drum lung. 
  
Când puterile i-au slăbit de oboseala mersului, s-a oprit pe malul unei ape, s-a întins pe iarbă şi a adormit ca un om trudit care alergase toată ziua. Somnul i-a fost însă zbuciumat, plin de coşmaruri şi de aduceri aminte. Când s-a trezi, a descoperit în sânul său punga aceea cu galbeni, de care uitase cu totul în zilele acelea de mare zbucium. Se uită lung la ea, cu dispreţ şi ură, apoi îi făcu vânt în apă. Punga cu galbeni a căzut cu zgomot în spumoasa apă agitată şi s-a scufundat iute în adâncuri, precum o piatră grea. 
  
Nerun rosti, cu un glas pe care abia şi-l mai recunoştea: 
  
- Piei, pungă, piază rea!... La ce te-aş mai purta cu mine acum?!... La ce mi-ai mai putea folosi acum, după ce mi-ai ucis ce am avut mai drag? Blestemată fii, cu zloţii tăi, cu tot! Eu voi pleca în lume unde voi vedea cu ochii! Şi voi munci precum cel mai sărac om din lume! Să nu mai aud niciodată nici de zloţi, nici de trai bogat şi neomenesc!... 
  
(Sfarsit) 
  
Referinţă Bibliografică:
Balada lui Nerun (3) - Ultima parte / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1398, Anul IV, 29 octombrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!