Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1395 din 26 octombrie 2014        Toate Articolele Autorului

Balada lui Nerun (2)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Balada lui Nerun (2)  
 
(continuare)  
 
Iată că strălucitul oraş se arătă în zare. Nerun nu mai fusese niciodată într-un oraş aşa de mare, cu turle de biserici atât de măreţe, cu case arătoase, cu mai multe caturi, care pe deasupra aveau şi balcoane... Case cu curţi impunătoare, cu împrejmuiri de fier, cu grădini mari şi alei frumos pietruite! Cupeuri arătoase trase la porţile curţilor boiereşti! Totul părea frumos şi promiţător la prima vedere. Cei mai mulţi oameni erau îmbrăcaţi în straie bune. Căruţele de negustori care se îndreptau spre târg erau pline de mărfuri alese. Tinerii păşeau cu voioşie pe bulevardele largi şi pietruite ale oraşului. Nerun se opri şi privi visător de pe o laviţă din faţa unei biserici la lumea cea nouă şi fericită din jurul lui.  
 
Din păcate, această fericire a primelor clipe se termină foarte repede. Se apropia seara iar el trebuia să se gândească la un adăpost pentru noapte. Mai avea ceva bănuţi în buzunar, cei de la fratele său, aşa că în prima seară găsi un adăpost la un han. Dar, chiar şi la han, plata doar pentru o singură noapte depăşea toate socotelile sale făcute pe drum. Trebuia deci ca a doua zi să se apuce neapărat de treabă, doar pentru asta a şi venit.  
 
Prin urmare, a doua zi, încă devreme dimineaţa, Nerun găsi o laviţă potrivită în apropiere de intrarea în târg, şi-şi întinse pânzele pe care el le socotea cele mai frumoase. Altele rămâneau strânse în sul. Uimirea îl copleşi, însă, pe Nerun degrabă, căci văzu cum trecătorii, deşi se uitau cu interes la pânzele sale, nici unul nu se hotăra să cumpere măcar o pânză de la el.  
 
Văzând că seara se apropia şi el încă nu vânduse nimic, îl apucară grijile. Veni iarăşi noaptea, poate cumva prea devreme. El mai avea ceva parale pentru încă o singură noapte ca să doarmă la han. Dar, după aceea, oare ce va face?  
 
Hotărât lucru, treburile nu mergeau în direcţia în care-şi imaginase. De aceea, a doua zi, încercă să coboare preţul tablourilor sale. Coborî preţul chiar sub jumătate. Dar nici aşa, nimeni nu cumpără vreun tablou de-al său. Vându doar unul, cel mai mic, pentru care primi mai nimic, doar cât îi trebuia să-şi procure ceva de mâncare. Nu-şi imagina de ce lumea aceea de la oraş nu cumpăra tablouri de la el. Această nouă situaţie îi frământă mintea neîncetat, şi nici nu mai putea dormi de grijă. Dimineaţa se trezi cu capul tulbure.  
 
După încă vreo câteva zile petrecute în acelaşi mod Nerun ajunsese la capătul puterilor. Era nedormit, căci acum dormea pe o laviţă, de mâncat abia mai reuşea să-şi cumpere câte ceva. Era deprimat din cale-afară. Cum va putea el să strângă atâta avere din munca lui, dacă abia câştiga câteva părăluţe care nu-i ajungeau nici pentru mâncare?  
 
Cum stătea el aşa deprimat, îngândurat şi cu mintea dusă, iată, pe uliţa care venea dinspre nişte case amărâte, apăru o cerşetoare, bătrână şi slabă care, poticnindu-se, se opri aproape de laviţa pe care şedea Nerun. Aceasta, cu nişte ochi ageri, remarcă de îndată pe bietul băiat cu pânzele întinse alături. Dintr-o privire, văzându-l mâhnit, se lămuri cu cine are de-a face şi despre ce era vorba. Se apropie de el, ca de o victimă sigură, cuprinzându-l cu priviri lacome. Îşi pieptănă părul încâlcit cu ghearele degetelor ei uscăţive şi negre, tremurânde, îşi drese glasul şi începu un descântec în faţa tânărului:  
 
- Ahou, diavole bătrân, care pe oameni eşti stăpân!... Dispari curând din calea mea până nu te-oi descânta!... Iar tu, băiete, ce stai aşa de doborât de gânduri!... Mai bine ai face să-ţi vii în fire şi să zvârli babei colea un ban... că n-o să fie degeaba!... Dă un ban aici la baba, nu fii zgârcit!...  
 
Nerun n-avea nicio bună dispoziţie să-i facă babei asemenea hatâr în acel moment. Disperat cum era o îmbrânci pe cotoroanţa de lângă el. Baba se dădu un pas înapoi, se împiedică şi căzu în colb. Însă, vitejeşte, nu se lăsă cu una cu două, se ridică dârză de jos şi-şi reveni, legându-se iarăşi, şi mai hotărâtă, de Nerun.  
 
- Ce-ai, băiete, eşti nebun? De ce îmbrânceşti o bătrână slabă şi cu mâinile tremurânde? Mai bine ai da un ban babei... colea... să am pentru un colţ de pâine!...  
 
Nerun n-avea deloc chef de prea multe târguieli cu urâta de cerşetoare, aşa că, venindu-şi oarecum în fire, luă la întâmplare o pânză din sul şi i-l azvârli babei în braţe, zicându-i:  
 
- Ia, babo, ăst tablou şi pleacă degrabă de lângă mine! Sunt trist, n-am nici eu niciun ban!... Hai, ia pânza asta şi pleacă!...  
 
Baba se lumină la faţă, începu să se zgâiască cu încântare la tablou, să-l pipăie cu degetele ei negre, apoi îi zise lui Nerun:  
 
- Tinere răpus de jale, ce-mi ieşişi acum în cale, care mi-ai dăruit tabloul acesta nepreţuit!... Nu vreau să-ţi rămân pe veci datoare, aşa că pot să-ţi dau o îndrumare, de vrei să câştigi parale multe din meşteşugul tău!... Iaca, te duci la marginea acestui oraş, pe o uliţă pe care o ştiu eu... acolo unde locuieşte o boieroaică foarte bogată, care are case mari şi este nemăritată. Dacă îi avea ceva noroc, acolo este rost să câştigi o avere de bănet!... Acuma baba pleacă, iar tu să nu întârzii... te du degrabă pe uliţele astea până vei vedea un conac nou, cel mai arătos de la margine de târg...  
 
Şi baba plecă, privind din când în când voioasă la tabloul primit de la bietul tânăr.  
 
Nerun, privind lung în urma ei, nu ştia ce să creadă. De bună seamă, baba ar fi putut să aibă dreptate. Ca să reuşească ceva în viaţă trebuia să-şi încerce norocul. După încă un ceas de chibzuinţă Nerun se hotărî să urmeze sfatul babei, căci, oricum, nu avea ce pierde.  
 
N-a trebuit să caute prea mult pe uliţele acelea pe care i le indicase cerşetoarea. Găsi repede conacul cel nou şi impunător, care arăta exact aşa cum i-l descrisese baba. Iată, aici trebuie să locuiască boieroaica cea bogată. Admiră cu încântare conacul cel strălucind de nou ce era şi se tot gândi cum să facă să îndrăznească şi să intre în curte, ca să întrebe de stăpâna acestuia.  
 
*  
 
Nerun nici nu-şi putea crede sieşi de curajul său când se hotărî să intre în curtea cea mare boierească, aşa, nitam-nisam. Doar ce deschise o poartă şi se trezi în curte, stârnind o hărmălaie de câini care hălăduiau în ceată în jurul casei. Zarva puse în alertă şi slugile casei care ieşiră să vadă pricina. Când îl zăriră pe Nerun în curte, intrat fără ca cineva să-i fi dat voie, s-au supărat tare mult, mai să-l ia la bătaie. Una dintre slugile conacului veni la el, îl luă de mânecă şi-l împinse spre poartă, zvârlindu-l afară din curte şi pregătindu-se să încuie poarta. Dar tocmai atunci apăru boieroaica în cerdacul larg al casei, să vadă pricina acelei gălăgii din curtea sa. Apucă să-l vadă pe Nerun alungat dincolo de poartă. Văzându-l însă tânăr, curăţel şi chipeş, îi veni în minte să-l cheme îndărăt. Era curioasă să vadă cu ce treburi intrase tânărul acela în curtea ei.  
 
Nerun n-avu încotro, se întoarse din uliţă, intră pentru a doua oară în curtea plină de câini şi de slugi, dar de data asta cu ceva mai mult curaj. Degrabă stăpâna conacului îl întrebă cu ce treburi venise la ea. Când auzi că tânărul e pictor şi că are la subsuori un sul cu mai multe pânze, îi porunci acestuia să intre în cerdac, să-i întindă toate pânzele şi să le vadă pe îndelete.  
 
Tot uitându-se la picturi, boieroaica îşi dădu seama că băiatul, în ciuda tinereţii sale, e talentat, şi că pânzele sale sunt destul de reuşite. Aşa că, se hotărî pe loc să-i cumpere toate pânzele care le avea. Pentru asta îl chemă chiar în iatacul ei.  
 
Nerun rămase uimit de măreţia conacului din în care intrase. Se tot holba la tavanele cele înalte ale saloanelor prin care trecea şi nu-şi putea crede ochilor, la ce înălţimi zidiră meşterii acele minunate ornamente de pe tavan. Boieroaica îi mai zise o dată că-i cumpără toate pânzele. În acest scop îl invită într-o cameră, descuie şi scoase ceva dintr-un cufăr şi-i arătă o mulţime de bănet dintr-un săculeţ. Numai zloţi de aur şi argint, dintre cei zimţaţi. Dar ea se grăbi să încuie cufărul la loc, apoi ieşiră din camera aceea. Boieroaica îi zise:  
 
- Văd că eşti un băiat de ispravă, eşti iscusit şi harnic. Îmi place. Uite care va fi tocmeala noastră. Nu-ţi voi plăti chiar de îndată pânzele pe care ţi le-am luat, ci mai târziu. Palatul boieresc în care locuiesc acum este nou şi întins. Mai sunt multe camere goale, fără zugrăveli şi fără tablouri. Vreau să ne învoim să-mi faci toată casa plină de picturi şi zugrăveli iscusite, să arate ca în poveşti. Şi-ţi voi plăti toată truda la sfârşit, când totul va fi gata. Te învoieşti?  
 
- Cum să nu!... Sunt cât se poate de bucuros de norocul care a dat peste mine!...  
 
- Aşa, deci, ne-am învoit! Îmi zugrăveşti tot palatul, apoi plătesc toată lucrarea ta şi pleci om bogat de la mine!  
 
Fără prea multă vorbă Nerun se şi apucă de lucru. Lucra din zori ţi până se lăsa noaptea. Zugrăvi cu peisaje minunate saloanele de la intrare. Realiză şi tablouri minunate pentru fiecare cameră, luate la rând. Saloanele cele mai mari le lăsă pentru zugrăvit la sfârşit, ca să aibă timp să-şi imagineze cele mai frumoase scene. La început lucra cu migală, de frică să nu greşească ceva care s-o supere pe stăpână. Dar, mai apoi, toate decurgeau cât se poate de firesc. Tot ce făcea era pe placul stăpânii. Chiar şi ea venea cu câte şi mai câte scorneli ale imaginaţiei sale pentru ceea ce trebuia sau urma să fie pictat. Nerun se trudea să fie grijuliu, atent, trebuia să transforme fantasmele din mintea stăpânei sale în capodopere de artă.  
 
Se înţelege, văzându-l aşa de priceput, boieroaica îşi spori pretenţiile în privinţa realizării tablourilor. Acum totul trebuia să fie măreţ. Totul trebuia să impresioneze încă de la prima vedere. Nerun era nespus de voios că putea să-i îndeplinească toate dorinţele acesteia. Îşi tot făcea socoteli, în minte, imaginându-şi banii cei mulţi care urma să-i primească la sfârşit de la stăpâna conacului.  
 
Dar, de la o vreme, când cele mai multe dintre saloanele mari ale conacului erau deja zugrăvite şi după ce tânărul aşternu o bogăţie de tablouri pe care le aranjă în saloanele cele mari pentru oaspeţi, boieroaica - nemăritată, încă tânără şi frumoasă - începu să-l îndrăgească pe Nerun. Căuta mai tot timpul să-i fie prin preajmă, să-i dea mereu sfaturi, să-i mai ceară câte ceva, ba una, ba alta. Iar ochii ei începură să lucească ori de câte ori se uitau ţintă la tânărul chipeş.  
 
Nerun observă aceste porniri în purtarea boieroaicei şi începu să se îngrijoreze. La început se prefăcu că nu-şi dă seama de intenţiile sale. Nerun chiar îşi dorea să încheie cât mai repede lucrările pe care le mai avea de făcut prin conac, apoi să-şi ceară plata şi să plece acasă, în satul său. Căci doară acolo îl aştepta, cu atâta dor şi dragoste, frumoasa sa Mona, căreia îi jurase credinţă veşnică şi-i dăruise inima.  
 
Într-o zi căută un prilej să-i aducă la cunoştinţă stăpânei că el a cam terminat ce era mai important de făcut la conac ei şi că acum ar vrea să fie plătit. Această veste nu-i pică deloc bine boieroaicei, care intră numaidecât în panică. Nu-şi putea imagina de ce tânărul era aşa de neliniştit, de ce vroia plata muncii lui aşa de repede şi de ce se grăbea să plece.  
 
Într-o altă zi, stăpâna conacului se opri drept în faţa lui Nerun mărturisindu-i că îi este foarte drag şi că şi-ar dori să se mărite cu el, cu toate că ştie că el este un băiat sărac. La auzul acestei veşti Nerun se cutremură de-a binelea. Nu s-ar fi gândit măcar o clipă la aşa ceva. Fără să se codească prea mult, îi zise stăpânei sale, pe de-a dreptul:  
 
- Mulţumesc, stăpână, pentru gândurile tale bune! Dar nu pot accepta să mă însor cu tine. Am jurat credinţă veşnică alteia şi nu-mi pot călca jurământul, orice s-ar întâmpla!  
 
Stăpâna simţi că i se clatină picioarele la auzul acestei veşti. Nu-şi putea imagina că este refuzată de un sărăntoc. Pe faţa ei apăru dintr-odată mânia. Dar se trezi repede din amorţeală. În sine îşi zise că nu-l va plăti pe Nerun până ce acesta nu va face totul după vrerea ei. Doară banii erau la ea şi ea era stăpână în acel conac! De aceea, din ziua aceea, începu să se poarte mai aspru cu Nerun. Îl mustra mai des, uneori chiar fără rost. Îl întorcea de la capăt cu lucrările deja făcute. Făcea orice să-l poată ţine la nesfârşit sub stăpânirea ei. Doar-doar să-l mai vadă prin preajma ei, de drag ce-i era. Şi poate, cu timpul, spera ea, Nerun va ceda, va face după cum vroia ea!  
 
Nerun deveni şi mai îngrijorat. În satul lui îl aştepta credincioasa sa Mona. Iar el muncea aici, la stăpâna aceasta hapsână, care mai şi pusese ochii pe el şi nici gând să-i răsplătească munca. Începu s-o urască. Ea deveni principala piedică în realizarea fericirii lui. Ba, se mai întâmplă ca, într-o zi, pe la poarta castelului să apară un negustor bogat, pe care boieroaica îl invită în casă, să-i arate toate minunăţiile pe care priceputul Nerun le realiză sub comanda ei. Negustorul rămase cu gura căscată. Când îl întrebă pe Nerun din ce loc de lume veni, negustorul se bucură să afle că Nerun este dintr-un sat pe care el îl cunoaşte bine, pe unde el fusese de multe ori. Dar negustorul plecă.  
 
Nerun, însă, rămase fără stare. Vroia să plece definitiv, să părăsească conacul acela. În mintea lui socotea dacă banii pe care i-ar da boieroaica îi vor fi de ajuns. Când găsi un nou prilej să-i amintească stăpânei că îşi vrea plata ca să plece, boieroaica se înfurie de-a binelea. Nu vroia să-l scape pe Nerun din mână cu una cu două. Inventă tot felul de lucruri de făcut, doar să-l mai ţină legat o vreme.  
 
Nerun însă îşi pierdu orice răbdare. Începu să-şi croiască un plan de a-şi recupera banii cuveniţi, chiar de-ar fi să şi-i ia cu forţa, şi să plece. De bună seama, cu vorba bună nu va reuşi să facă nimic. La judecător, de asemenea, nu avea speranţă să câştige ceva, toată dreptatea era de partea celor bogaţi. Altceva nu mai ştia ce să facă. Situaţia îl aduse aproape de disperare. Dar nici să se întoarcă în sat fără nicio leţcaie, după atâta muncă, iarăşi nu-i convenea, ar fi pierdut-o pentru totdeauna pe draga lui Mona.  
 
Gândurile lui întunecate îl munceau zi şi noapte. Îi răsări în minte cufărul cel plin cu bani al boieroaicei. Gândul că i-ar putea lua cu forţa de acolo, odată sădit în mintea lui, tot creştea şi creştea, până ce i-a întunecat cu totul judecata. Îşi făcuse un plan monstruos: va fura pur şi simplu banii care i se cuveneau din cufărul acela!  
 
Zis şi făcut! Într-o noapte sinistră, pe când toată casa dormea iar afară era o negură întunecoasă şi vreme de ploaie, Nerun se ridică din pat, căută în sertar o daltă potrivită, apoi se strecură afară în grădină. Acolo, cu dalta, desfăcu încuietorile ferestrei de dinafara camerei unde se afla cufărul cu banii, pătrunse pe geam înăuntru, umblă tiptil prin camera ştiută bine de el şi căută cufărul, îi desfăcu legăturile cu aceeaşi daltă, puse mâna pe săculeţul cel doldora de bani, deşertă cam o jumătate din ei înapoi în cufăr, îşi puse săculeţul în sân, încuie cufărul la loc ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi se făcu nevăzut afară pe geam. Nici câinii, nici slugile nu bănuiau măcar că se întâmplă ceva necurat prin conac la vremea aceea.  
 
Ajuns în grădină, sări peste poartă, iar când se văzu în stradă, o luă la fugă de spaimă că slugile s-ar putea trezi putând găsi geamul desfăcut şi ar porni în urmărirea lui. Când se văzu la marginea oraşului, în drum spre satul său, se mai linişti. O luă totuşi pe cărări mai neumblate, pe drumuri mai întortocheate, pentru a-şi ascunde cât mai adânc urmele.  
 
(va urma)  
 
Referinţă Bibliografică:
Balada lui Nerun (2) / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1395, Anul IV, 26 octombrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!