Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1389 din 20 octombrie 2014        Toate Articolele Autorului

Balada lui Nerun (1)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Balada lui Nerun (1) 
  
O, Doamne, cum pot fi unii oameni atât de amărâţi! N-ar fi trebuit să fie pe lume decât oameni fericiţi, aşa a vrut, de la început, bunul Dumnezeu, care a dat de toate omului pentru a fi fericit! Şi totuşi, atâţia ajung să fie din cale afară de nefericiţi şi nimeni nu poate să spună lămurit de ce anume se întâmplă aşa! 
  
Să vă spun o poveste cutremurătoare pe care, la rândul meu, şi eu am auzit-o din bătrâni. 
  
A fost odată, demult, tare demult, o casă săracă în mijlocul unui sat sărac dar liniştit. Şi oamenii din acest sat îşi duceau zilele mai cu bine, mai cu rău, după cum era norocul fiecăruia şi după cum soarta îi dezmierda mai mult sau mai puţin. Dar soarta, de cele mai multe ori, şi-o făcea omul şi singur! 
  
Şi, cum spuneam, în acea căsuţă săracă de pe uliţa satului trăiau doi fraţi care nu mai aveau părinţi, rămăseseră de multă vreme singuri pe lume. Nu aveau nici vite multe, nici cai, nici alte orătănii în jurul casei. Fratele mai mare se ocupa de micul său ogor de lângă casă. Celălalt, deşi îşi ajuta fratele mai mare în toate treburile gospodăriei, avea totuşi în sufletul lui un mare dor. Vroia nespus de mult, cum nu-şi poate închipui cineva, să ajungă un pictor vestit în tot ţinutul, nu numai în satul lor. 
  
Aşa că, acest tânăr sărac de la ţară era mai mult cu gândurile la tablouri, la pânze, la vopsele dintre cele bune şi la alte cele necesare îndeletnicirii de pictor.  
  
Fratele cel mare îl înţelegea pe cel mai mic, şi făcea mai toate treburile din jurul gospodăriei. Ba mai lucra şi cu ziua pe la bogătaşii din sat, pentru ceva bănişori, ajutându-şi fratele să-şi cumpere cele necesare pentru pictat tablouri. 
  
Numele tânărului pictor tânăr era Nerun, aşa a fost botezat când s-a născut. Acesta nu irosea în van ocaziile vieţii, aşa că, pe zi ce trecea, devenea un pictor din ce în ce mai iscusit şi mai harnic. Începuse să uimească lumea din sat cu talentul lui, primind pe bună dreptate multe laude. 
  
Nenorocul lui era însă faptul că oamenii din acel sat erau nespus de săraci, încât n-aveau nici după ce să bea apă. Aşa că degeaba încerca pictorul nostru să-şi vândă pânzele sale, că nu prea avea cui. Cei bogaţi aveau destule lucruri de preţ prin case, iar cei săraci doar se uitau la tablouri, apoi plecau oftând, neavând bani să cumpere nici măcar un singur tablou. Rar de tot se mai întâmpla ca cineva să-şi dorească un tablou. Se înţelege, Nerun nu primea mare lucru pe un tablou vândut. De abia îi ajungeau bănuţii pentru pânze şi vopsele. 
  
Dar el era pasionat de această muncă, în ciuda câştigului prea mic. Era fericit. Fratele mai mare era şi el fericit de realizările lui Nerun şi de aceea îl ajuta din tot sufletul. 
  
  
Tânărul Nerun, simţitor, având un suflet ales şi foarte atent la tot ce se întâmplă pe lume, căuta să cunoască oamenii şi să-i preţuiască. Dar îi erau dragi şi pădurile, grădinile, florile. Iubea tot ce întâlnea prin păduri şi prin poienile satului. Pe lângă aceste calităţi de seamă, Cel de Sus l-a înzestrat şi cu un chip nespus de frumos. Era vesel, omenos, dispus să ajute sau să dea sfat oricui avea nevoie. Se înţelege, din acest motiv lumea îl îndrăgea, îl lăuda şi-l preţuia nespus de mult. 
  
S-a întâmplat însă că, într-o zi, pe când el şedea pe o laviţă undeva în mijlocul satului cu pânzele pictate întinse pentru a fi văzute de trecători, se afla în trecere prin acel loc o fată foarte frumoasă, însoţită de un om ce părea bogat, după ceea ce se vedea prin straiele sale pricopsite şi chimirul său lat şi împodobit cu nestemate în care se întrezăreau, într-o pungă mare, o mulţime de bani. 
  
Nerun nu vânduse mai nimic în acea zi, dar văzând o fată aşa de frumoasă care-i admira rezultatul creaţiei sale, deveni dintr-odată bucuros, deşi simţi în suflet o mare sfială atunci când ochii lui întâlniră pe cei ai tinerei domnişoare. Omul cel bogat care o însoţea avu însă mai multă prezenţă de spirit şi o trase pe fată de mânecă pentru a se îndepărta mai repede de acel loc. Fata însă, încă se mai uita în urma sa, să mai vadă odată picturile acelea dar şi pe tânărul chipeş şi priceput care le-a făcut. Îi plăcu nespus de mult de el. 
  
Frumoasa fată se numea Mona şi era unica nepoată a unui bogătaş care avea o moşie mare la marginea satului. Era renumit pentru casele sale bogate, pentru turmele nenumărate de animale şi pentru caleaşca sa arătoasă. Se zicea că avea mulţi bani, de nu le mai ştia numărul. Dar, de! Aşa cum se ştie! De ce are bogatul mai mult, ar vrea şi mai mult, niciodată nu-i ajunge cât are! 
  
Din acea zi cele două inimi tinere se aprinseseră de mare dor. Nerun simţea întregul cer de deasupra capului că s-a vopsit dintr-odată în albastru! Iar Mona, în conacul unchiului său, ofta întruna, nu-i mai tihnea nimic, de dorul tânărului care-i cucerise inima, care era nespus de frumos şi care acolo, în mijlocul satului, o uimise cu pânzele sale pictate. Nu i se permitea să plece de una singură de acasă ca să se plimbe prin târg, iar din acest motiv necazul ei era şi mai mare.  
  
Într-o zi, văzând că nu-i chip să reuşească să plece singură prin sat şi să-l întâlnească pe tânărul pictor, Mona chemă la ea o prietenă din vecini şi-i strecură în mână un petic de hârtie pe care să-l ducă tânărului pictor care vindea tablouri şi să-i spună că îi este tare dor de el! 
  
Se înţelege, când Nerun primi scrisoare, dorurile din sufletul lui luară foc de-a binelea. A început să nu-i mai tihnească zilele de muncă, se gândea întruna numai şi numai la frumoasa Mona. Iar fata i-a mai trimis o scrisoare, în care îl ruga să vină, în jurul prânzului, prin preajma conacului, ca ea măcar să-l poată vedea un pic, chiar dacă de la distanţă. 
  
Şi astfel, cele două inimi tinere şi curate nu se mai săturau să se revadă, în fiecare zi, pe la amiază. Unchiul fetei încă nu bănuia nimic, deşi o vedea pe Mona îmbujorată la chip şi pierdută adânc în reverie. Bănuia ceva, dar încă nu avusese prilejul să se dumirească despre ce era vorba. 
  
După câteva luni de astfel de suferinţe dulci de dragoste, Mona se hotărî să iasă din casă cu orice preţ, să se ducă singură, pe jos, fără caleaşcă, până în mijlocul satului ca să-l caute pe Nerun. Tânărul pictor se bucură nespus de mult când a văzut-o, cu chipul ei de înger. Îi arătă tot ce avea el mai frumos pe tarabă. Îi spuse ce planuri şi vise avea. Iar Monei îi plăcu şi aprecie cât se poate de mult toate acele visuri romantice ale lui. Şi nu-l mai slăbea pe Nerun din priviri. 
  
Dar tocmai când tinerii erau mai fericiţi, pe uliţa satului apăru caleaşca unchiului Monei. Când îşi văzu nepoata de vorbă cu pictorul cel sărac, deveni dintr-odată fioros din cale afară. O trase cu furie de mână şi-o luă acasă, cu forţa. Îi porunci să nu mai plece niciodată în sat fără ştirea lui. Ţinea mult la nepoata sa, dar nu vroia să piardă controlul asupra ei. Avar, ca orice om bogat care-şi făcuse averea cu multă trudă şi lăcomie, nu-şi putea imagina nici măcar o clipă că nepoata lui ar putea să-i devină soţie unui sărăntoc al satului. 
  
Într-o zi, Nerun, nemaisuportând să n-o vadă pe tânăra lui iubită după care se prăpădea în fiecare clipă de dor, îşi luă cu curaj inima în dinţi şi porni spre casa unchiului ei bogat cu gând ca să-i peţească nepoata. Intră bărbăteşte în curte, apoi pătrunse în casă cu un curaj nebun. Mona se bucură când îl văzu dar se şi înspăimântă. Zgripţuroiul de unchi avusese presimţiri rele. Se înţelege câtă furie l-a cuprins când Nerun, cu multă îndrăzneală şi fermitate, păşi şi se opri în faţa lui, zicându-i: 
  
- Prea cinstite boier, respectat de tot satul! Am venit în casa dumitale să cer bunăvoinţa inimii tale şi să faci fericiţi doi tineri care se iubesc, să se unească pentru vecie printr-o creştinească cununie. De aceea, rogu-te, de vei binevoi, să îngădui să-mi dai de soţie pe prea frumoasa ta nepoată, Mona. Să nu laşi ca dorul să ne ardă de tot inimile noastre tinere şi înflăcărate!... 
  
Auzind aceste vorbe, înstăritului unchi al Monei i se păru mai întâi că nu aude bine. Îi ceru lui Nerun să-i mai repete o dată ceea ce spusese mai înainte. Iar după ce Nerun terminase de spus pentru a doua oară tot ce avea pe suflet, zgripţuroiul începu să se roşească la faţă de mânie, să tremure din barbă şi din mâini, iar chipul i se îndârji şi rosti: 
  
- Aud eu bine? Tu îndrăzneşti să-mi ceri nepoata de soţie?! Tu care n-ai nici o pâine la masa de seară? Auzi, să-mi ceară, nitam-nisam, nepoata mea de soţie! Ce îndrăzneală! Nici să nu te gândeşti la aşa nerozie, tinere! 
  
- Unchiule, îl imploră Mona, de ce eşti aşa de rău cu singura ta nepoată din casa ta, la care ştiu că ţii aşa de mult? De ce nu vrei să înţelegi inimile a doi tineri care se iubesc? 
  
Dar unchiul nu vroia să mai audă nimic. Pentru el discuţia era încheiată. Cu furie mare în glas aruncă şi ultimele sale vorbe: 
  
- Dacă eşti aşa de talentat cum zice lumea, du-te în lume şi câştigă bani mulţi din ceea ce faci. Şi când vei veni la mine cu trei sute de galbeni de aur din cei zimţaţi, şi când te voi vedea că ai cirezi mari de vite, şi când vei avea casă mare şi arătoasă şi telegari la poartă, atunci să vii în casa mea să-mi peţeşti nepoata! Până atunci n-am ce discuta cu tine! Pleacă! Şi aşa am pierdut timp destul vorbind degeaba! 
  
Nerun se supără tare mult auzind asemenea vorbe spuse cu atâta răutate. O mai privi odată, lung şi cu mult drag, pe Mona, care se uita disperată în urma lui, şi părăsi casa bogătaşului. 
  
Pus într-o asemenea situaţie imposibilă, Nerun se întristă nespus de mult. Ajunsese acasă epuizat, se aşeză în faţa oglinzii şi începu să mediteze. Se tot gândi ce ar putea să facă în zilele următoare ca să câştige mult bănet, să-l poată mulţumi pe avarul de unchi al Monei. Şi-a tot frământat astfel mintea o zi, o săptămână, o lună. Să facă atât bănet în satul lui, nici vorbă, nu avea cum. Trebuia să-şi încerce norocul în alte părţi. 
  
Aşa se face că, într-o zi, încă de dimineaţă, Nerun se pregăti de drum lung. Se trezi încă din zori, îşi pregăti haine curate, pânzele cele bune şi cutia cu vopsele. Fratele său se trezi şi el, căută undeva după icoane şi scoase la iveală câteva părăluţe pe care i le dădu lui Nerun pentru drum. Apoi, cei doi fraţi se îmbrăţişară, iar Nerun plecă la drum lung. 
  
Însă, abia făcuse câţiva paşi, că îşi dădu seama că nu putea să plece fără s-o revadă, măcar pentru o clipă, pe fata de care era îndrăgostit din toată fiinţa sa. De aceea, se furişă până în faţa casei ei, se uită spre geamurile camerei în care trebuia să se afle Mona şi aşteptă să apară şi să o vadă. Mona chiar avu o presimţire că Nerun ar fi putut să fi pe aproape. Şi cum în acea dimineaţă nu prea avu somn, prăpădindu-se de dorul lui Nerun, ieşi la fereastră. Când îl văzu în faţa grădinii, Mona pe dată ieşi afară din casă, străbătu în fugă drumul spre portiţă, nespus de bucuroasă de sosirea iubitului ei drag. Acesta sări peste poartă, o îmbrăţişă şi-i zise: 
  
- Mona mea, îngerul meu drag! A venit timpul să plec din sat pentru ceva vreme, să încerc să câştig ceva bani, ca să-i aduc dovada unchiului tău. Poate aşa se va învoi să ne lase să trăim împreună. Îţi jur credinţă veşnică! Nu te voi uita, orice s-ar întâmpla!... 
  
Mona s-a cutremurat de hotărârea lui Nerun. Îl sărută cu foc, îl îmbrăţişă, apoi îi zise: 
  
- Dacă trebuie să pleci, Cel de Sus fie cu tine! Eu te voi aştepta cu drag! Nu te voi uita oricât de mult timp, orice s-ar întâmpla. Mergi, dragul meu Nerun, dar nu întârzia prea mult!... 
  
Şi tinerii s-au despărţit abia după o ultimă şi lungă îmbrăţişare. Plecă Nerun să-şi caute norocul în alte părţi. Dar înainte de a părăsi satul se abătu un pic pe la un stareţ care trăia singur într-un schit prăpădit de la marginea satului, vrând să-i ceară sfat cu privire la hotărârea sa de a pleca în lume să câştige bani pentru a-şi putea recupera iubita. Stareţul l-a primit cu bunăvoinţă şi, după ce i-a ascultat păsul, îi dădu următoarea povaţă: 
  
- Mergi, fiule, mergi încrezător în lume! Du-te la oraş, luptă-te cu greutăţile vieţii, ascultă-ţi îndemnul inimii tale!... Aşa îţi vei trăi viaţa cu tihnă!... Să trudeşti cât te ţin puterile, dar mereu cinstit!... Şi dacă ţii mult la ţelul tău din viaţă, să ştii că-l vei dobândi!... 
  
Nerun îi mulţumi cu adâncă recunoştinţă pentru părinteasca îndrumare şi porni chiar atunci la drum. N-avea cu el decât lădiţa cu culorile, câteva pânze şi ceva merinde. Se tot gândea să ajungă degrabă la oraş, să-şi găsească un acoperiş sub care să doarmă, apoi să poată picta undeva în tihnă tablourile sale. 
  
(Va urma)  
  
Referinţă Bibliografică:
Balada lui Nerun (1) / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1389, Anul IV, 20 octombrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!