Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1368 din 29 septembrie 2014        Toate Articolele Autorului

Lăcomia de pământ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Lăcomia de pământ 
  
Poate că aţi auzit vreodată o povestioară cutremurătoare, de mare tâlc, care spune că un oştean căruia un voievod, ca răsplată pentru o faptă de vitejie, i-a promis să-i dăruiască pământ mult, atâta cât poate să înconjoare, cu piciorul, într-o zi, de la răsăritul şi până la apusul soarelui. Şi cum, acel oştean, din lăcomie, a vrut să cuprindă cât mai mult pământ, alergă toată ziua fără hodină, iar când s-a întors seara la voievod, a căzut dându-şi duhul. Vă întrebaţi, oare, cum de a putut fi acel om atât de lacom, să-şi dea viaţa pentru pământ. Iată, vrem să reînviem amănuntele acestui fapt povestit din bătrâni.  
  
Ziua începu cât se poate de minunată atunci când ostaşul a ales să facă drumeţia de ocolire a promisei sale moşii. Soarele străluci blând printre cetinile brazilor. Oştenii încă dormitau în poiană, într-un liniştit popas de munte. Voinicul nostru se trezi încă dis de dimineaţă, îşi spălă obrazul cu apă rece de la izvorul de alături, îşi făcu câteva cruci largi, aşa cum învăţase de la bunicii săi statornici în ale credinţei pravoslavne. Înfulecă ceva în pripă de-ale gurii, bău apă din căuşul palmelor, apoi porni liniştit la drum. 
  
La început păşea agale, fără grabă. Era hotărât să nu ia pământ prea mult. El şi tot neamul lui erau oameni nevoiaşi, învăţaţi cu sărăcia, aveau pământ puţin, mai lucrau şi pe moşiile boierilor satului. Nu credea că are nevoie de cine ştie ce întinderi mari de pământ. Mergea alene, fluiera un cântecel, asculta meşteşugul din glasurile păsărilor din luminişuri, admira florile din largile poieni, nu se sătura să privească holdele de ovăz şi de secară de o parte şi alta drumului său. 
  
Îşi făcea şi-şi refăcea socoteli cât pământ ar avea nevoie. Iată, atâta ar avea nevoie pentru el, iar atâta pentru copiii lui care ar putea sa-i aibă în viitor. Hai să mai ia încă pe atâta pentru verii săi cei nevoiaşi. Nici după un ceas, i se păru că a ocolit pământ de ajuns. Chiar se gândea să facă un ocol larg, şi să se întoarcă, încât spre prânz să ajungă în tabăra unde îl aştepta voievodul cu oştenii săi. Dar când să dea curs acestui gând, iată, tocmai ajunsese în faţa unui sat cu holde minunate, cu păşuni verzi, păduri umbroase. Cum să nu ia în stăpânirea sa şi acel sat minunat, acum când avea ocazie atât de mare, când voievodul era aşa de mărinimos? Iuţi paşii, făcând un ocol larg satului celui minunat, alipindu-l la viitoarea lui moşioară. Nici nu înconjură acel sat, când văzu altul încă şi mai minunat. Cum să-l lase altora? Găsi un drum de ocolire şi pentru acesta. După încă o oră de alergat, începu să-şi facă socoteli cât de bogat este. Neam de neamul lui n-a fost nimeni aşa de bogat! Cât de mult se vor minuna verii săi când vor afla ce moşie a câştigat într-o singură zi. Cea mai mare parte le-o va dărui lor. Se mai gândi, oare cine ar fi mai bogat ca el în acel moment? Oare boierul Urmuzachi, cel care-i asuprea an de an, muncindu-i pe moşiile sale? Sau, poate, boierul Danilo, cel care avea moşie pe puţin douăzeci de sate, după cum auzi din bătrâni. Acum avea un miraculos prilej să devină cel mai bogat dintre boierii de care a auzit pe meleagurile acelea. Dar, pentru asta trebuia să fie harnic, acum, când avea o aşa grozavă ocazie! 
  
Începu să alerge de-a binelea. Paşii lui treceau viguroşi pe uliţele satelor, ori prin vâlcele şi păduri. Într-un loc văzu, la marginea drumului, un căruţ răsturnat în şanţ şi pe nefericitul căruţaş care se ruga de el stăruitor să-l ajute să repună căruţa pe drum. Dar el n-avea timp de asta. Altădată! Trecu şi pe lângă o biserică pravoslavnă unde preotul tocmai slujea la altar, deşi era miercurea, pesemne era vreun sfânt în ziua aceea. Oşteanul nostru, deşi era crescut într-o casă cu mulţi copii nevoiaşi, era învăţat de bunica, de mic copil, să se roage, să facă mătănii, ori decâteori era în preajma unor lucruri sfinte. Tare ar fi dorit el atunci să intre în acel schit, să se roage. Dar, acum nu avea timp de acest lucru, trebuia să alerge înainte, cât mai mult. La schit va veni altădată, va veni să ofere multe daruri. Asta după ce va fi foarte bogat, poate cel mai bogat om din ţinut! 
  
Nu contenea să alerge. N-avea timp nici să-şi răcorească buzele, ori faţa, la vreun izvor răcoros din cele care-l îmbiau la tot pasul. Parcă anume, îi ieşeau în cale alte şi alte sate, alte vâlcele, alte islazuri. Care mai de care mai minunate! Vâlcea după vâlcea, ogor după ogor, deal după deal, toate intrau sub stăpânirea sa. Era deja epuizat, dar merita osteneala. 
  
Privi surprins spre cer. Nici nu-şi dădu seama că soarele trecu cu mult de miezul zilei. Şi, parcă făcându-i în ciudă, îi ieşiră în cale încă o mândreţe de sat, iar în spatele satului un eleşteu înconjurat de o magnifică pădure de stejari. Cum să le lase deoparte? Timp nu era deloc. Totuşi, se hotărâ să înconjoare şi acel sat, cu eleşteul, cu pădurea, cu tot. Dar pentru asta trebuia să alerge şi mai aprig. Ocoli satul, pădurea din zare, apoi o coti pe drumul de întoarcere. Ocolea cât mai larg, ca să cuprindă cât mai mult pământ. Nu-şi mai simţea picioarele, dar nu renunţa la luptă. 
  
Curând ajunsese într-o zonă de munte. Urcuşurile deveniră, dintr-odată, cumplit de grele, storcându-i sufletul de vlagă. Căzu la trecerea peste un pârâiaş de munte cu apă răcoritoare. Zăcu fără vlagă câteva clipe. Când îşi reveni, bău apă pe săturate, îşi spală şi obrajii cu apă rece de munte. Apoi reluă, în mare goană, cu nelinişte, drumul de întoarcere. Urcă un munte, coborî o vale, încă un munte, încă o vale. Puterile îl părăsiră iarăşi. Intră într-un desiş de pădure prin care reuşea să răzbată din greu. Soarele se îndrepta spre asfinţit. Dacă nu se va întoarce până la apusul soarelui în tabăra unde-l aştepta voievodul, va pierde tot ce câştigase în ziua aceea cu atâta trudă. O mare nelinişte îl cuprinsese. Se rătăci. Alerga bezmetic. Spaima îl storcea şi de ultima fărâmă de vlagă din trupul său. Simţi că i se întunecă mintea, că nu mai e în stare să alerge. Nici nu ştia încotro să alerge. 
  
Căzu în genunchi. Acum recunoscu că greşise. A fost prea lacom, n-a ştiut să se oprească la timp. Desigur, acum va pierde tot. Îşi împreună mâinile, implorând fierbinte, în rugă, ca Cel de Sus să-l ierte, să nu ia în seamă nesăbuinţa sa. Va ajunge în tabară când va putea, a doua zi, poate. Nu-i mai trebuia nimic. De l-ar ierta voievodul pentru lăcomia sa. 
  
După ce se rugă, răsuflă mai liniştit. Simţi, încet-încet, cum îi revin puterile în trup şi picioare. Se uită în sus. Văzu vârful golaş al unui munte înalt, încă luminat de soare. Cu multă trudă urcă spre vârful acelui munte. Ajuns în vârf, dădu ocol privirilor pentru a se dumiri unde se află. Totul părea un pământ străin, necunoscut. Când şi ultimele speranţe îl părăsiră, văzu, ca o tresărire, în depărtare, o vale şi o poiană cunoscute. Era tocmai poiana unde îl aştepta voievodul. Chiar şi soarele mai avea ceva până să apună de tot.  
  
Răsări în el nădejdea că încă nu e totul pierdut. Încă mai avea timp să alerge spre locul de sosire. Trebuia să alegre cât poate de tare. Porni ca vulturul la vale. Nu mai simţea nici oboseala, nici sufocarea. Ceaţa caldă îi aburea memoria. Picioarele, doar picioarele, singurele, îl mai duceau pe şleauri de munte spre poiana din zare. 
  
Voievodul se afla în poiană, în mijlocul oştenilor săi. Încă îl mai aştepta pe oşteanul pornit să-şi înconjoare moşia. Slabă nădejde, însă, să-l mai vadă sosind. Soarele apunea în curând. 
  
Dar, chiar atunci, când razele soarelui încă mai răzbăteau prin cetina brazilor, iată, pe plaiul dinspre pădure soseşte, împleticindu-se, un oştean, vizibil sufocat de trudă. Ajuns în dreptul voievodului, oşteanul se poticni şi căzu cu faţa în ţărână. Îşi dăduse sufletul! 
  
Întreaga curte a voievodului fusese consternată de această întâmplare. Nu le venea a crede. Era un prilej de jale, voinicul era îndrăgit de toţi, îl ştiau cât de destoinic era. Oare de ce şi-a dat sufletul pentru o moşie întinsă? 
  
I-au făcut un mormânt, acolo, la marginea poienii. I-au împodobit mormântul cu cetini multe. În vârf i-au pus o cruce de lemn, după datină creştinească. 
  
Ridicând glasul, voievodul rosti: 
  
- Iată cum sfârşesc cei care nu ştiu să se oprească la timp din alergarea după avuţie şi după fala deşartă a lumii! 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Lăcomia de pământ / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1368, Anul IV, 29 septembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!