Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Viorel Croitoru         Publicat în: Ediţia nr. 1578 din 27 aprilie 2015        Toate Articolele Autorului

Lipitorii de cărți
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Toamna, odată cu scoala, se pornea și campania agricolă. Era o definiție umoristică care circula printre noi: țăranii sunt acea pătură socială care ajută elevii, studenții și armata la strânsul recoltei. Colegii mergeau la cules cartofi sau la sfeclă, iar noi, cei scutiți, eram obligați să fim prezenți la scoală la diferite activități. 
  
- Scutiții repartizați la bibliotecă să vină cu mine, a spus o domnișoară ceva mai mare ca noi care aștepta dimineață în fața școlii. Am pornit, ea a dispărut rapid cu cei ce puteau să se țină după ea, iar cei rămași în urmă ne întrebam pe unde s-o luăm. Una din fete știa drumul și am ajuns și noi, cei lenți. 
  
- Unde ați stat măi, ce, credeți că aici se lenevește? 
  
- Tovarășa, dar noi nu putem merge ca dvs, el are ghips la picior, eu sunt infirm, iar fata asta a mers încet că are ceva cu inima! 
  
- Bine, bine, hai la treabă cu voi. Uite, fiecare primește un teanc de cărți pe care trebuie să le recondiționați și, când le terminați, veniți la mine! Intrați aici, în prima clasă, să vă pot urmări. 
  
- Dar eu nu știu cum se repară! Ce să le fac? Astea-s… chhh, murdare, rupte, de aruncat! Spuse una din fete. 
  
- Hai că vă arăt eu. 
  
Și ne-a arătat, pe mai multe cazuri, dar tot cu ton autoritar, arțăgos. 
  
După un timp vine și proful de desen, intră la noi și ne spune că e scutit și el de practica agricolă, așa că o să lucreze cu noi. 
  
- Voi sunteți lipitorii de cărți? 
  
- Da, duceți-vă mai întâi să vă treacă prezent bibliotecara asta nouă, că e rea foc! 
  
S-a dus și, după un timp, apar amândoi, ea, cu totul alt om, zâmbitoare, prietenoasă, de parcă o fermecase cineva! De fapt proful de desen, care era mai mult prieten cu copiii decît prof, a avut o contribuție importantă. El mai era și drăguț, tânăr, necăsătorit, poate și asta a contat, comentau fetele în lipsa lor. 
  
După câteva zile, n-au mai venit decât trei copii, eu, un alt băiat și o fată mai mică și mai retrasă, așa că nu mai mergeam în altă clasă, ci încăpeam în bibliotecă la mesele de citit. 
  
Bibliotecara a încercat să mai vorbească cu noi dar ceilalți o priveau cu reticență. 
  
- Care din voi i-a spus profului că-s rea? 
  
- Eu, am răspuns, vă amintiți că nu v-a păsat de noi cei ce mergeam încet pe scări și v-ați dus înainte? Și când am ajuns ne-ați mai și certat. Apoi ne-ați arătat pe ton răstit cum se … cârpăcesc cărțile și ne-ați lăsat să ne descurcăm singuri deși nu prea știam. 
  
- Da… așa e, dar eram nervoasă că, în loc să fiu liberă mi s-a dat pe cap să mă ocup de voi! 
  
- Credeți că nouă nu ne-ar fi plăcut să scăpăm de aici, să mai fim un pic liberi? 
  
Încet, ne-am obișnuit unii cu alții, doar fata mai mică era mută și surdă la tot ce se vorbea. După un timp am mai venit doar eu cu ea, băiatul fusese reinternat la spital. Eu, cu mâncărici la limbă, nu puteam să tac și, mai încet, mai cu glume, am făcut-o pe aia mică să vorbească. O chema Dana, era într-a șaptea și era dintr-o familie mai modestă și cu probleme. I-am povestit de necazurile mele, de viața la sanatorii și atunci a mai povestit și ea de-ale ei. Era periodic internată pentru ceva probleme cu rinichii, adică cu rinichiul, că mai avea doar unul și acela bolnav. După o săptămână, de-abia o opream din vorbit, parcă era alta! Iar bibliotecara încerca să ne recite, se pregătea pentru facultatea de teatru sau naiba știe ce, dar recita anost. Odată i-am spus: 
  
- Dar n-ați putea, dacă tot memorați textele, să le și recitați cu suflet, așa ca și cînd ar fi cuvintele dvs? 
  
- Ce știi tu, ești mic! Te pricepi tu să reciți mai bine? 
  
- Nu mai bine, dar mai cu suflet, da! 
  
- Hai să te vedem, și mi-a dat o carte cu poezii, nu mai știu de cine scrise. Recită de aici și mi-a arătat cu degetul. 
  
- Dar, tovarășa, nu așa, stați să văd despre ce-i poezia și să recit cu tonul potrivit cu ce-a simțit autorul! Am citit-o în fugă și i-am recitat-o de unde a spus. 
  
După ce am recitat s-a făcut liniște. Cred c-am sfeclit-o, nu le-a plăcut! 
  
Deodată a sărit și m-a pupat pe obraz, m-a felicitat și a încercat imediat să recite la fel. Dana mă privea zămbind și mi-a spus în șoaptă: 
  
- Bravo, ești tare! 
  
De atunci am observat că mă privea altfel, că încerca să-mi intre în voie, să facă treabă în locul meu și-și ferea privirea de privirea mea. Am intrat la bănuieli și, odată, când Dana era plecată, i-am povestit bibliotecarei de schimbarea Danei. 
  
- Tare prostuți mai sunteți voi, băieții, nu știți să recunoașteți sentimentele frumoase ale fetelor. Păi fetița asta te iubește și are și de ce! Ai un suflet bun și frumos, ești isteț, știi să vorbești din inimă și, dacă aș fi mai mică, și mie mi-ar place de tine, chiar dacă ești șchiop, pardon, infirm! 
  
M-am înroșit tot de rușine! Nu mă gândisem la asta, eu priveam fetele ca pe niște ființe mai sensibile, mai frumoase la suflet dar mai nesigure în prietenie, mai fără logică în reacțiile lor la discuții firești, colegiale. Dar mi-era drag să discut cu ele, să le aflu părerile în multe situații, aveau un fel mai intelectual, mai de suflet, de a discuta, față de băieții care se gândeau doar la joacă sau la ce au fetele pe sub haine… 
  
Când a revenit Dana în clasă, m-am ferit de ea, iar bibliotecara era numai ochi și urechi, deși se făcea că se ocupă de hârtiile ei. Și fata a observat schimbarea și s-a retras în cochilia ei, ca un melc… Am privit-o mai atent. Era slăbuță, înaltă, cu păr lung și buclat, după care de multe ori se ascundea, cu ten fin și alb, bolnăvicios de alb, translucid chiar. Nu era frumoasă, dar felul cum privea atunci când nu-și ascundea privirile era așa deosebit! Avea ochii mari, negri, calzi, adânci, de te puteai pierde în ei. Dar pentru mine era doar colega de lipit cărți, o admiram ca pe un coleg sensibil, delicat… și atâta! Îmi părea rău că am stârnit sentimente în acel suflețel trist și însingurat, sentimente la care eu nu puteam răspunde… Oare cum să repar asta, cum să mă descurc? 
  
Am întrebat-o pe bibliotecară, mi-a spus să nu bag în seamă, să fiu mai rece și i-o trece fetei cu timpul… Nu era acceptabil! Am mai căutat printre fetele din cartier și am fost uimit de cinismul lor: 
  
- Dă-o naibii, nu ești de nasul ei, spunea una din fetele din vecini, care era mereu îndrăgostită de cineva. Alta mi-a spus să fac un gest urât și s-o îndepărtez, simulând că-s un prefăcut. Nici astea nu era acceptabile! 
  
Așa că m-am hotărât să discut chiar eu cu Dana, să-i spun ceea ce trebuie. 
  
- Off, dar e atât de greu! Oricât de frumos i-ai spune cuiva o veste proastă, tot veste proastă rămâne. 
  
Până să mă hotărăsc s-a terminat practica și în scurt timp, am uitat de problema cu Dana. 
  
După mai mult timp a venit la scoală o femeie și m-a căutat. Era mama Danei! Fata era în spital cu problemele ei de rinichi, pe acea vreme fără șanse de supraviețuire și venise cu rugămintea de a mă duce s-o vizitez pe fata ei înainte de a se stinge. Era ultima ei dorință. 
  
De ce eu, m-am întrebat, de ce pe mine? Îmi răsuna în minte această întrebare, deși intuiam răspunsul… 
  
Mama ei a bănuit întrebarea, după mirarea de pe fața mea, m-a luat de mână și a spus: 
  
- Băiețel, tu ai fost singurul care a ajuns la sufletul ei, și te iubește prostuța, deși e clar că tu nu simți așa. Te rog, hai și-o vizitează, e ultima ei dorință, doctorul a spus că se stinge azi, mâine… 
  
Am rămas cutremurat de cuvintele ei și-mi părea absurd tot ce-i pe lume, trist! Cum poate fi așa de fără milă acest Dumnezeu, care lasă să se întâmple așa ceva? 
  
Am rugat-o pe femeie să vorbească cu mama, eu tată n-aveam și să stabilească ele când și cum. Eu aș merge și acum doar să știe și mama. 
  
A doua zi, n-am mai mers la scoală, am mers în Brașov la spital, unde am așteptat întâi să se ducă mama ei să pregătească terenul. Stăteam într-o sală de așteptare și tremuram, de teamă, de emoție. Deodată vine o asistentă și-mi spune: 
  
- Tu aștepți să intri în vizită la Petrăchescu Dana? 
  
- Da, eu… 
  
- Nu mai aștepta, du-te acasă, nu mai e… s-a dus… acu' câteva ore! 
  
- A… murit? 
  
- Da, s-a dus biata fată! 
  
Am plecat spre casă, plângând, eram așa impresionat, zguduit de veste, mă simțeam vinovat pentru atâtea! M-am oprit pe o bancă în apropierea spitalului, să vorbesc cu mama ei, dar când am văzut-o plânsă, cu privirile pierdute, n-am mai îndrăznit să ies în calea ei. Am ajuns seara acasă, habar n-am când a trecut timpul, am mai plâns odată în brațele mamei, așa mare cum eram… Nu știți câte poate înțelege și alina o mamă! 
  
O visam noaptea, o vedeam lipind cărți, alături de mine, în acel anost colț de bibliotecă. Și mă privea cu ochii ei negri, calzi, adânci, adânci ca marea… Iar eu mă simțeam vinovat, nu știu de ce… nu știam ce să fac! M-am dus la biserică și i-am aprins o lumânare și m-am simțit ceva mai bine. 
  
Dar visele au continuat să apară, până am plecat iar, la un sanatoriu, unde am fost nevoit să mă adaptez la alt fel de oameni, de lume, de gânduri… 
  
Azi, când îmi amintesc, parcă mai simt în suflet o vină. În acele momente, înăuntrul meu, ceva doare: de-aș fi ajuns… era ultima ei dorință! 
  
Referinţă Bibliografică:
Lipitorii de cărți / Viorel Croitoru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1578, Anul V, 27 aprilie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Viorel Croitoru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Croitoru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!