Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Vavila Popovici         Publicat în: Ediţia nr. 1915 din 29 martie 2016        Toate Articolele Autorului

IDEE, IDEAL, IDEALISM
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Dumnezeu a făcut lumina./ 
  
Lumina se naște din foc/ focul naște scânteia/ 
  
scânteia este ideea/ și ideea este Dumnezeu./ 
  
Cercul se închide. 
  
(din vol. „Piticul din ceașca de cafea”) 
  
Dicționarele ne spun că Idee este un „termen generic pentru diferite forme ale cunoașterii logice: noțiune, gând, concept, noemă”. Etimologia cuvântului Idee trimite la limba franceză (idée) și latină literară (idea), iar în limba greacă eidos, fiind un rezultat al procesului de gândire, o reprezentare generală și abstractă care se formează în conștiința omului, despre un obiect sau despre un fenomen; un fel de a vedea lucrurile din jur și a reprezenta realitatea. Filozofia întrebuințează sinonime ale cuvântului Idee, ca: noemă, noțiune, concepție, uneori părere, considerație, considerent, constatare, observare, observație, opinie, reflecție, reflexie, remarcă. 
  
Omul de știință, filozoful german Kurd Lasswitz (1848-1910) considera Ideea ca fiind o „lege care indică direcția pe care urmează să se dezvolte experiența noastră. Ea este realitatea cea mai sigură și mai înaltă”. Psihologul, psihiatrul elvețian Karl Gustav Jung (1875-1961) considera că Ideea există aprioric ca o „posibilitate dată de conexiuni de gânduri”. De altfel, filozoful român Constantin Noica (1909-1987) credea că orice om poate avea gânduri, dar nu și idei: „Gândul devine idee abia prin reflexivitate, ca gând al gândului”. Un scriitor și om politic francez asemuia ideile cu diamantele, ele fiind mai greu de găsit, decât de șlefuit. 
  
Din punctul de vedere biblic ideea este rădăcina creației. O decizie a Divinității fiind, o predestinare, în sensul cunoașterii mai dinainte sau al preștiinței, un plan de salvare născut din dragoste, un punct de pornire indicat pe o hartă, de unde începe treptat a se sfârși călătoria noastră. Ca la șah, omul poate alege mișcările pe care le dorește, și jocul – viața – se desfășoară conform alegerilor bune sau mai puțin bune ale omului jucător - judecător. Jocul ar fi destinul nostru, tot ce se întâmplă cu noi în acest interval de timp al existenței noastre. Se pare că omul poate schimba predestinarea, dar nu va găsi o soluție (idee) mai bună, mai logică, ca acea idee - lege care i-a indicat direcția. Divinitatea, se dovedește a fi lucrat matematic. 
  
Gânduri și idei în mintea noastră pot apărea oricând, în orice loc sau context, și pot dispărea tot atât de neașteptat. Pe măsură ce ne îndepărtăm de momentul în care le-am avut, uităm totul sau o parte din cele gândite. Cu alte cuvinte, ele „zboară”, nu pot fi păstrate integral, se cer memorate, cu ele trebuie făcut ceva, trebuie trecut la acțiune, trebuie materializate cu ajutorul voinței noastre. 
  
Pentru Platon (427 - 347 î.e.n.), filozoful Greciei antice, discipol al lui Socrate și învățător al lui Aristotel, „regatul ideilor” era „un loc supra – ceresc”. Platon nu avea o definiție propriu zisă pentru termenul de idee, fiindu-i greu s-o definească și a folosit, în acest scop, mai multe cuvinte. Totuși, ideea era înțeleasă ca provenind dintr-o cauză, ceva ce se distinge de altceva și care își are stabilitatea sa, separată fiind de lucrurile sensibile: „Orice idee comportă inteligibilitate și este neapărat inteligibilă”. Filozoful atenian a fost prima persoană din Occident care a susținut că sufletul este o parte esențială a noastră – adevăratul sine – care face parte din tărâmul divin, ca atare prin natura sa e nemuritor, trupul fiind supus schimbării și distrugerii. El a scos ideea sufletului din obscuritate, îndepărtând acest concept de experiențele mistice trăite de adepții cultelor misterelor și aducându-l în zona discursului rațional, susținut de argumente. Privitor la metafizica lui Platon putem vedea că: „lumea producătoare este lumea Ideilor, adevărata realitate, cunoscută prin ochiul gândirii, lumea prototipurilor eterne; iar lumea produsă e lumea sensibilă, lumea aparențelor, a copiilor trecătoare”, la baza tuturor ideilor fiind ideea de Bine legată de realitatea vieții, pe care o numea „principiul universal”. 
  
Pentru filozoful idealist italian Benedetto Croce (1866-1952) ideile erau zei, toți zeii având drept caractere proprii pura limitare și absolutul invizibil: Minerva – zeița înțelepciunii și a forței căreia îi lipsea delicatețea feminină, Iunona – puterea fără înțelepciune și fără dulcea atracție amoroasă pe care mai târziu a împrumutat-o de la Venus; lui Venus îi lipsea înțelepciunea ponderată a Minervei și, interesant, se întreba Croce, ce ar fi devenit aceste idei, dacă li s-ar fi luat limitele? 
  
O idee poate aduce mari schimbări în lume, așa cum a fost ideea de suflet care a schimbat civilizația umană. Ea a născut, la rândul ei, ideea că oamenii sunt ființe unice ce transcend tărâmul fizic, iar acest lucru stimulează dorința omului de a fi nemuritor. Filozoful român Petre Țuțea (1902-1991) în cartea sa „Philosophia Perennis” spune: „Spargerea unității existenței umane prin formula dualistă-corp-suflet a creat o permanentă neliniște metafizică. Moartea și nemurirea au intrat în terenul nisipos al discuțiilor fără sfârșit”. Istoricii afirmă că această idee a modelat gândirea ce a stat la baza civilizației occidentale. Creștinismul afirmă că sufletul omului este creat de Dumnezeu din imaginea Sa, și bazat pe acest fapt, are capacitatea de a intra în comuniune cu El; fiecare om fiind o parte din divinitate, este nemuritor, legat de cosmos. 
  
În decursul timpului, pentru idei apărute și exprimate cu tărie, au fost întemnițați oameni, au fost arși pe rug, dar ideile lor au supraviețuit; materia a putut fi distrusă, dar ideile, spiritul a dăinuit, fiindcă ideile nu pot fi arse sau, cum frumos spunea cineva, „în idei nu se poate trage cu pușca”. 
  
Ideea că fiecare dintre noi este o scânteie a divinului, a penetrat sfera socială și politică, insistând asupra meritului oamenilor de a avea drepturi egale, liberate și democrație. Cea mai cunoscută manifestare a acestui crez se găsește în Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii: „Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toți oamenii sunt egali, că ei sunt înzestrați de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt Viața, Libertatea și căutarea Fericirii”. 
  
Urmărind traiectoria ideilor, vedem că ele se concretizează prin sentiment, sentimentul acționează asupra așa zisei materii; spiritul trece prin suflet, adică prin intelect și inimă, și atinge materia. În trup, sufletului îi corespunde sistemul nervos și sistemul circulator, primul fiind mai aproape de spirit, cel de al doilea - de materie. Ideile materializate, tot ce se realizează în artă, literatură, rămân ca o bogăție a lumii în care trăim. 
  
Kant în „Critica rațiunii pure” afirmă că „rațiunea umană cuprinde nu numai Idei, ci și idealuri care, fără îndoială, nu au forța creatoare ca cele platonice, dar care au totuși forța practică și se află la baza posibilității perfecției unor anumite acțiuni. Conceptele morale nu sunt concepte absolut pure ale intelectului, căci la baza lor se află ceva empiric (plăcerea sau neplăcerea). Totuși, având în vedere principiul prin care rațiunea pune limite libertății anarhice în sine (deci dacă dăm atenție doar formei lor), conceptele morale pot servi ca exemple de concepte pure ale rațiunii. Virtutea și, cu ea, înțelepciunea omenească în toată puritatea, sunt Idei”. 
  
Ideea poate deveni Ideal - scop, vector, țel suprem - și acesta odată ales, nu trebuie abandonat. În mod sugestiv, Dostoievski scria: „Dacă ai pornit spre un anumit țel, și te tot oprești din drum ca s-arunci cu pietre în orice câine care te latră, atunci nu vei mai ajunge niciodată la țintă”. Motorul care ne mișcă pe acest drum al idealului, pentru filozoful german Arthur Schopenhauer (1788-1860) este Voința – „suflet al universului”. 
  
Idealul, considerat stea călăuzitoare a vieților noastre, poate avea mai multe caracteristici, calități, nuanțe de ritm, culoare. El ne arată, precum busola, direcția în care trebuie să mergem, fără a ne abate. Într-un volum de cugetări publicat, scriam: „Să-ți afli locul pe orizontala vieții și să încerci să te înalți din acel punct pe verticală, acesta ar fi Idealul”. Prin ideal existăm, el ne scoate din suferință, ne trezește din amorțeală, ne solicită ființa. De aceea, spunea istoricul român, Nicolae Iorga (1871-1940): „Nu părăsești un ideal fără să-i lași ceva din ființa ta”. 
  
Putem afirma că idealurile sunt la fel de variate precum caracterele și personalitățile noastre, că spre ele trebuie să ne concentrăm atenția și voința, ele devenind crezul nostru, principiul nostru de viață. Iisus a zis: „Aveți credință în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: «Ridică-te și te aruncă în mare! » și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice!” (Marcu 11, 22-23). Uneori, stabilim idealuri pe termen scurt, alteori pentru o viață. Uneori ne ajunge timpul pentru atingerea lor, alteori idealurile se pierd în drumul vieții, din diverse motive. 
  
Marele nostru poet Mihai Eminescu începea poezia „Venere și Madonă” gândind poetic despre o lume a cărui ideal s-a pierdut, (fie ea și lumea noastră!), trecutul fiind imaginat ca „noaptea unei lumi”: „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,/ Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii”/ , adăugând emoția poetică simțită la întoarcerea în acea lume: „O! te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste/ Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei…”. Cât despre ideal ca vis, în „Sărmanul Dionis” scria: „… În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu – ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă”. 
  
Pentru idealuri mărețe au fost pedepsiți în mod fizic marii intelectuali ai țării noastre, în regimul comunist, aruncați fiind în închisori și administrându-li-se cele mai monstruoase pedepse fizice. Ei au plecat din această lume cu idealurile frânte… Poetul Radu Gir, trecut și el prin temnițele comuniste, se întreba în versuri: „…Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Zis-a ciocârlia: S-au ascuns/ În lumina celui nepătruns…”. 
  
Când valorile morale stau alături de idealurile pe care le asociem acțiunilor noastre, putem să sperăm că vom deveni indivizi împliniți, rotunjiți precum o sferă... „Credința strămoșească și idealul moral, spunea tot Nicolae Iorga, trebuie să le capete sau recapete poporul nostru, spre a deveni mare popor”. 
  
Idealismul este o „atitudine exprimată prin urmărirea dezinteresată a unui ideal social, moral, estetic; concepție potrivit căreia doar spiritul are existență reală, celelalte domenii fiind descrise ca reprezentări ale spiritului”, ne spun dicționarele. Denumirea acoperă o serie de poziții filozofice cu tendințe și implicații total diferite, inclusiv Idealismul subiectiv, Idealismul obiectiv, Idealismul transcendental și Idealismul absolut, precum și mult mai multe variante sau concepte înrudite, pe care le amintea Petre Țuțea în „Tratat de antropologie creștină”. Idealismul se opune materialismului prin soluția pe care o dă raportului dintre spirit și materie sub aspectul primordialității. Idealismul identifică existența cu percepția momentului actual, dar și existența cu percepția posibilă. Grupările idealiste ale filozofilor consideră astfel, ca fiind primordial sub aspectul cronologic și cauzal – spiritul – iar materia ca fiind factorul secund, dependent de spirit sau chiar neagă existența materiei. 
  
Tot Platon a fost unul dintre primii filosofi care a discutat despre idealism, deși Idealismul său oarecum confuz, este atribuit de obicei realismului platonic. Platon credea că „realitatea deplină” (spre deosebire de simpla existență) este realizată numai prin gândire, și ca atare el poate fi prezentat ca un idealist „transcendental”. Pe scurt, au urmat o serie de filozofi considerați idealiști, precum René Descartes, elevul său Nicolas Malebranche, Immanuel Kant - cel mai vechi și cel mai influent membru al școlii idealismului german, care a pornit, de asemenea, de la poziția empirismului britanic al lui Berkeley și anume că tot ceea ce putem cunoaște sunt impresii mentale sau fenomene pe care lumea exterioară le creează în mintea noastră. Friedrich Schelling, de asemenea, a construit pe filozofia lui Berkeley și a lui Kant și, împreună cu GWF Hegel (1770-1831) – unul dintre celebrii idealiști germani – a dezvoltat idealismul obiectiv și conceptul de „absolut”. Hegel numește filosofia sa idealism absolut în contrast cu idealismul subiectiv al lui Berkeley și idealismul transcendental al lui Kant și Fichte, criticând ambele învățături. A susținut că orice doctrină (cum ar fi materialismul, de exemplu) care afirmă că trăsăturile finite (sau pur și simplu obiectele naturale) sunt pe deplin reale este greșită, pentru că trăsăturile finite depind de alte trăsături finite pentru a le determina. 
  
În ultima parte a secolului al 19-lea, idealismul britanic a continuat să susțină idealismul în fața opoziției puternice din partea doctrinelor fizicaliste dominante. Tot în această perioadă de timp, fizicienii au început să cerceteze legătura dintre energie și structura materiei, ajungând la concluzia că materia nu este nimic altceva decât o iluzie, că tot universul este făcut din energie. Ca atare suntem formați din energie și vibrație, atomul fiind „o mică tornadă” și cu cât aprofundează cercetările lor, observă lipsa materiei, atomii fiind fabricați din energie invizibilă. Fizicianul danez Niehls Bohr (1885-1962) a rostit cuvintele: „Dacă mecanica cuantică nu te-a șocat profund până acum, înseamnă că încă nu ai înțeles-o. Tot ce numim a fi real, nu este în realitate real”. Prin descoperirile sale, fizica cuantică ne ajută să conștientizăm faptul că noi putem crea și influența realitatea, existența noastră o putem îmbunătăți sau înrăutăți prin gândurile noastre trimise în spațiu. 
  
Unii numesc și astăzi idealiștii drept visători, plini de speranțe născute din iluzii, consideră că visătorii sunt chiar periculoși în lupta lor acerbă pentru un ideal, că în lumea „gri” în care trăim, a fi idealist este o dovadă de prostie, de nebunie și își vând ființa indiferenței, cinismului, nepăsării de viitor, uitând că idealiștii poartă în ei embrionul unei lumi noi, având abilitatea și dorința de a schimba lumea, fiind vizionarii, cei ce simt nevoia de a-i face mai buni pe oameni, mai toleranți și mai drepți, cu condiția ca oamenii să ajungă să se trezească la conștientizare și rațiune, să poată renunța la ură și să nu mai provoace suferință celor din jur. În acest fel idealismul nu ar mai putea fi considerat utopic. 
  
Gândind la sentimentul religios legat de idealism, la faptul că religia dă un sens existenții omului și care este superior vieții sale biologice, printre „Mărgăritarele duhovnicești” am găsit pe cel al unui scriitor austriac: „Lipsa de credință religioasă s-a dovedit totdeauna a fi o rădăcină putredă în viața popoarelor, căci ea nu satisface nevoile sufletești ale oamenilor, și, de regulă, biruința este a acelora care știu să-și păstreze sentimentele religioase”. 
  
Și mă mai gândesc la spusele istoricului, scriitorului, filozofului Mircea Eliade (1907-1986), cum că răspândirea pe planetă a tehnologiei moderne se face fără o bază religioasă; „o societate areligioasă încă nu s-a realizat, dar dacă s-ar realiza, ar pieri după câteva generații”. Valorile religioase, mitologice, morale, sunt camuflate în obiectele obișnuite sau evenimente cotidiene și odată convinși că ele sunt acolo, viața devine infinit mai bogată, mai pasionantă, merită realmente să fie trăită, fiindcă „lumea necunoscută care se deschide e plină de mesaje și de speranță, e foarte aproape de noi, nu mai e opacă”. Așa vedea Eliade lumea în viitorul apropiat lui, creativitatea - radical reînnoită și totul bazat pe redescoperirea lui Homo religiosus care va avea consecințe existențiale și creatoare culturale: „sterilitatea, plictisul, decadența, sfârșitul – simptome contemporane încă, dar idei la modă, acum 30-40 de ani, vor fi abolite prin simplu fapt că deschiderea spre alte lumi spirituale, alte universuri imaginare, nu poate rămâne fără efect. Deci, pot spune ca sunt optimist”. 
  
Evoluția conștiinței umane poate fi realizată doar prin trezirea ei, urmată de evoluție spirituală, prin detașarea de lăcomia generată de nevoile materiale și trupești ale ființei hrănite de vanități și orgolii, în scopul realizării armoniei și păcii sufletești. Nu se poate trăi fără credință în valori morale și etice de comportament, fără iubire de semeni și fără valori ale caracterului. În lipsa lor, omul se va amăgi cu iluzia prosperității materiale, până la autodistrugerea sa spirituală. Ce va mai rămâne din acel minunat om creat de divinitate? 
  
În concluzie, idealismul poate fi considerat necesar, precum necesară este și dezvoltarea spirituală a omului, care înseamnă a înțelege cum trebuie trăită viața. Mulți dintre oameni au fost, la începutul vieții idealiști, și din nefericire, au renunțat la idealism, forțați oarecum de supraviețuire, interesându-i numai clipa prezentă. Se poate și invers! 
  
Închei cu câteva versuri din poezia lui Alexandru Vlahuță (1858-1919), fiindcă momente ale decăderii au mai fost: „… Unde ni-s entuziaștii, visătorii, trubadurii,/ Să ne cânte rostul lumii și splendorile naturii?…”. 
  
Referinţă Bibliografică:
IDEE, IDEAL, IDEALISM / Vavila Popovici : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1915, Anul VI, 29 martie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Vavila Popovici : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Vavila Popovici
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!