Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Vavila Popovici         Publicat în: Ediţia nr. 1856 din 30 ianuarie 2016        Toate Articolele Autorului

René Descartes - tatăl filozofiei moderne
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Sus - un cer îndepărtat, albastru.  
 
Sub mine - un astru.  
 
În mine - universul reflectat.  
 
Infinitul -  
 
Mister plin de mistere:  
 
Moartea - printre ere.  
 
În mine - infinitul reflectat.  
 
Printre marii savanți care au proclamat existența lui Dumnezeu se află și filozoful și matematicianul René Descartes (1596-1650), cunoscut și cu numele latin Cartesius. S-a născut la Haye, Franța, a frecventat cursurile unui colegiu iezuit, și-a luat bacalaureatul și a obținut licența în Drept la universitatea din Poitiers. A călătorit, s-a înrolat în armată pentru o scurtă perioadă de timp, fără a avea vreun imbold deosebit pentru viața militară, a fost prezentat unui savant și filosof olandez care l-a îndrumat să urmeze un curs de matematică aplicată și unul de logică, pentru a înțelege lumea naturală. De fapt, i-a marcat destinul. Descartes a adăugat pe lista sa de studii teologia și medicina, dar a renunțat la toate acestea, în urma unor vise revelatorii, încercând să caute cunoașterea ce nu poate fi găsită decât în sine.  
 
A plecat în Olanda, deoarece viața sa în Franța era prea zbuciumată pentru el, afectându-i concentrarea asupra muncii. În Olanda a locuit 23 de ani, aproape tot timpul la țară, meditând, studiind, scriind. Acolo i-au apărut cele mai importante lucrări - „Discursul asupra Metodei” și câțiva ani mai târziu, în limba latină, „Meditațiile Metafizice”.  
 
René Descartes a fost călăuzit în viață de lumina rațiunii. A admis cu pietate Substanța Supremă Dumnezeu ca fiind perfectă, existând prin sine însuși, adică fiind propria lui cauză, posedând astfel o libertate absolută. Este considerat tatăl filosofiei moderne deoarece a definit un punct de început al existenței prin maxima „Cogito ergo sum” (Gândesc, deci exist). Filozofia carteziană, numită și Cartezianism, a însemnat pentru tot secolul al XVII-lea „filozofia modernă”, adică ruperea de învățământul din școlile călugărești care constituiseră baza culturii, dezvoltării vieții de până atunci, dând spiritului modern claritate, încredere în rațiune. Filozofia lui Descartes s-a impus încă din timpul vieții sale în Franța, Germania și Olanda. Deși era încrezător în ideile sale, era îngrijorat de soarta lui Galileo care era urmărit îndeaproape de Inchiziție. Grija sa nu a fost nefondată, Papa Alexandru al VII-lea adăugând lucrările lui Descartes în Indexul Cărților Interzise.  
 
Ideile sale erau diferite de cele de până atunci - bazate mai mult pe simțiri. Elementele filozofiei sale nu erau cu totul noi, dar abordarea era nouă. El a pornit prin înlăturarea tuturor noțiunilor preconcepute și transmise din generație în generație, i-a fost necesar să înceapă de undeva, să lege lucrurile certe, și începutul pentru el a fost propoziția „Eu exist”. Din moment ce credea că toate adevărurile sunt legate între ele, a căutat să descopere sensul acestei lumi vii, printr-o abordare rațională, prin știință și matematică, câteva aspecte fiind o extensie a abordării filozofului englez Sir Francis Bacon (1561-1626), pentru care știința adevărată se dobândea prin prelucrarea metodică, rațională a datelor senzoriale. Cu toate că studiile lui Descartes în filozofie au atras cel mai mult atenția în secolul XX, în fiecare secol s-a pus accent pe diferite aspecte ale muncii sale. Cercetările în fizică teoretică i-au făcut pe mulți savanți să îl considere în primul rând un matematician. A inventat geometria carteziană care includea algebra; prin prisma legilor sale ale refracției a dezvoltat o înțelegere empirică a curcubeielor; a propus o abordare naturalistică a formării sistemului solar. A inițiat în filozofie „spiritul geometric” (opus „spiritului de finețe” instituit, ca mod de gândire, de către contemporanul său Blaise Pascal) și s-a aflat în căutarea unei științe care să unifice toate încercările de cunoaștere într-un singur tot. A plecat în Suedia unde a fost foarte bine primit de către regina Cristina, care ceruse să-i fie meditator la filosofie. Descartes obișnuise până atunci să petreacă diminețile în pat din cauza constituției sale bolnăvicioase, regina însă a dorit să înceapă lecțiile la cinci dimineața, ca atare, se presupune că schimbarea obiceiului, precum și frigul de acolo, au dus la o criză de pneumonie din care nu și-a mai revenit. A decedat în acel an, la Stockholm, în Suedia. Dacă Immanuel Kant își începea lucrul pe la orele cinci ale dimineții, René Descartes își începea activitatea mult mai târziu, ceea ce nu l-a împiedicat să devină cel mai celebru filozof din perioada modernă, cu o mare influență în secolele ce au urmat.  
 
Abordarea lui René Descartes de a combina matematica și logica cu filosofia pentru a explica lumea fizică transformată în metafizică atunci când se confrunta cu întrebări teologice, l-a condus la contemplarea naturii existenței și a dualității minte-corp, identificând punctul de contact dintre corp și suflet în glanda pineală (epifiza). La început, sistemul său filozofic a cauzat multe controverse, dar, inventând scepticismul metodologic, sau îndoiala carteziană, i-a pus pe toți pe gânduri.  
 
Metafizica este cunoștința primelor principii și pentru a clădi o filozofie, principiile trebuiau să fie absolut certe, de aceea, primul moment al filozofiei sale a fost de a pune la îndoială toate cunoștințele pe care le primise până atunci, pentru a găsi elemente absolut sigure, neîndoielnice, pe care să poată clădi restul. Asemenea unui constructor responsabil și pasionat, căuta să stabilească o fundație solidă pentru ceea ce urma să clădească. Convins fiind că simțurile înșală, a pus la îndoială lucrurile considerate sigure și i-a rămas sigur faptul că el gândea, se îndoia. Și „dacă mă gândesc și mă îndoiesc, este sigur că exist”. Îndoiala a constituit metoda de cercetare cu scopul de a demonstra, a fost o metodă autoimpusă și nu a constituit o neliniște psihologică, cum au încercat unii să o considere. A făcut un experiment topind o bucată de ceară din care nu a mai rămas nici o calitate care impresionase înainte simțurile, precum: forma, culoarea, parfumul, ci doar o substanță întinsă. Concluzia lui: corpurile nu ne sunt cunoscute cu certitudine prin simțuri, singura certitudine este cea a existenței noastre, faptul că gândim și ne îndoim; gândirea, incluzând și percepția și voința, este substanța care-l definește pe om, iar cea a corpurilor este întinderea; cunoștința sufletului este mai sigură decât cea a corpurilor.  
 
Filozoful, scriitorul, eseistul român Constantin Noica (1909-1987), în cartea sa „Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz și Kant”, precizează că Descartes era conștient de faptul că anticii au presimțit, într-un anumit sens, „o matematică adâncă”, cerând ca primirea la studiul filozofiei să fie condiționat de cunoașterea matematicii. Descartes depășise la un moment dat planul matematicilor simple, întrebând de ce și alte științe precum astronomia, muzica, optica, mecanica nu pot fi numite părți ale matematicii, întrucât toate disciplinele în care se cercetează ordinea și măsura se referă la matematică, indiferent dacă este vorba de sunet, număr, formă sau de orice alt lucru. În concluzie, ne spune Noica, Descartes dă numele acestei științe «mathesis universalis», mathesis însemnând disciplină și înrudindu-se cu termenul de matematică. Noica mai explică cum a ajuns Descartes la ideea unei științe universale: „Plecat de la constatarea că nu e bine să ne îndeletnicim decât cu cunoștințe la fel de sigure ca cele matematice, el cercetează natura acestora din urmă cunoștințe, le reabilitează, arătând că spiritul omenesc activează în ele mai adânc decât ne-o arată autorii tratatelor, și se ridică apoi la ideea unei științe, care cuprinzând matematicile de rând, să se extindă peste multe alte discipline – nu spune toate -, spre a trata doar despre ordine și măsură. […] A vorbi despre întinderea științei universale, despre adâncimea ei, despre roadele ei și, mai ales, despre reușita sau eșecul ei, nu e un lucru chibzuit. Câțiva au numit-o „vis de tinerețe” a lui Descartes. Dar tinerețea lui Descartes e lungă… el a visat întotdeauna științe universale, reforme mari și începuturi de veac…”. C. Noica își pune întrebarea dacă nu cumva știința universală este chiar știința înțelepciunii care se caută peste tot, în toate disciplinele și dacă ea nu se dizolvă, până la urmă, în metafizică.  
 
René Descartes ne-a lăsat „Meditațiile” în două variante, prima – cea originală – în latină, iar cea de a doua – definitivă -, în limba franceză. Noica, la tinerețe, a tradus versiunea din limba latină, despre care scriitorul Ion Papuc semnalează în cartea sa „Meditații metafizice” – traducere din limba franceză de data aceasta -, faptul că Noica s-a conformat propriei personalități, a celei care avea să devină creatoarea Rostirii filozofice românești „căci el nu traduce, ci mai degrabă murmură textul cartezian, rostogolindu-și cu voluptate cuvintele, lăsându-se amețit de sonoritatea lor poetică”. În continuare, semnalează: „a existat o predilecție românească pentru filozofia lui Descartes, dovedită de preocuparea lui Nae Ionescu pentru această filozofie și pentru personalitatea autorului ei…”.  
 
În „Cuvântul înainte al traducătorului”, Ion Papuc exprimă: „Descartes scrie faimoasele lui demonstrații ale existenței lui Dumnezeu sub imperiul unei misiuni de a-i învinge pe necredincioși. Instituind, prin celebra disociere dintre suflet și trup, domeniul autonom al științei, el nu uită să-i condiționeze acesteia valabilitatea prin punerea ca premisă a axiomei existenței lui Dumnezeu. Prin faptul că abordează fie și în mod pozitivist, însă cu absoluta libertate, domeniul științelor laice, omul de știință nu este prin aceasta un ateu. […] Natura nu este lumea materială, creația lui Dumnezeu în întregul ei, ci este ordinea, dispunerea care s-a înstăpânit asupra acestei lumi prin voința lui Dumnezeu…”. În continuare, scriitorul, traducătorul Ion Papuc arată intenția, calea lui Descartes în elaborarea metafizicii sale, întrebând totodată: „Poate fi ceva mai în spiritul Evangheliilor ca această strădanie de a-i aduce pe cei rătăciți la dreapta credință în Dumnezeu?”.  
 
În „Opere vol. I”, Nae Ionescu (1890-1940), filozof, jurnalist român, spune: „Descartes niciodată nu s-a îndoit că din ideea pe care o are el despre Dumnezeu nu se poate ajunge la demonstrarea existenței lui Dumnezeu, pentru că el trăia acest Dumnezeu ca obiect real. El nu avea ideea de Dumnezeu, ci avea pe însuși Dumnezeu, pe care-l trăia, și atunci el se simțea perfect îndreptățit de a deduce din ideea de Dumnezeu sau din ceea ce avea el drept Dumnezeu, însăși existența lui Dumnezeu”.  
 
Și pentru că am amintit de traducerea cărții „Meditații metafizice” , să menționez și titlul celor șase meditații: „Despre cele ce pot fi puse la îndoială”, „Despre natura spiritului omenesc, și că el este mai ușor de cunoscut decât corpul”, „Despre Dumnezeu că există”, „Despre adevăr și despre fals”, „Despre esența lucrurilor materiale, și iarăși, despre Dumnezeu, că există”, „Despre existența lucrurilor materiale, și despre deosebirea reală dintre sufletul și corpul omului”.  
 
Filozoful, eseistul român Petre Țuțea (1902-1991) în cartea „Tratat de Antropologie creștină”, afirmă privitor la Descartes: „Meditațiile sale filosofice l-au dus atât de departe, încât a ajuns să se îndoiască de toate, de părerile generale, cât și de adevărul cunoașterii prin simțuri. Numai de aceea, opiniază el, nu mă pot îndoi că mă îndoiesc de toate, așadar gândesc, deci sunt cogito ergo sum. De la această propoziție stabilește Descartes, prin concluziile scolastice, încrederea în rațiune, baza sistemului său. Printre ideile pe care le consider eu importante, zice el, există și cea de Dumnezeu, reprezentarea infinitului, a eternului etc., a ființei. Această idee nu mi-am putut-o face singur, deoarece ea cuprinde Realitatea în totalitatea ei așa cum îmi apare ea, or, cauza acestei idei nu poate fi decât însuși Dumnezeu; între calitățile neapărat necesare ale lui Dumnezeu e veridicitatea; din ea decurge ceea ce este adevărat, e clar și distinct; căci Dumnezeu e însăși cauza mea și a ideilor mele – o clară și distinctă reprezentare avem și despre lumea corporală exterioară: întinderea. Așa este dovedită și existența lui Dumnezeu, a sufletului și a materiei. Dumnezeu este substanța în sens propriu, aceeași, care îi este necesară sieși; sufletul și materia sunt substanțe de ordinul doi – cugetătoare și extinse, care servesc prin existența lor lui Dumnezeu. În om se manifestă substanța gânditoare și extinsă (suflet și trup) numai într-un punct, în glanda pineală; inter-influența dintre ele se produce însă numai cu ajutorul lui Dumnezeu, […] rezultă că Descartes nu păcătuiește prin raționalism, rațiune…”. Și mă întreb și eu: Cum să păcătuiască când Dumnezeu este iubire, dar și rațiune (logos)? „ Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8) În continuare, Petre Țuțea crede în necesitatea ca teologia să folosească știința. Se mai întreabă: „Cum poate fi considerat Descartes materialist când îl invocă pe Dumnezeu pentru a avea certitudine în gândirea lui matematică? El distinge clar nu prin lumina naturală a rațiunii umane, ci cu ajutorul lui Dumnezeu”.  
 
Până la urmă, teologia și filozofia pot fi considerate domenii diferite de cunoaștere, iar intenția lui Descartes a fost adâncirea problemelor în domeniul filozofic.  
 
Fac o digresiune, amintind că în acel capitol destinat lui Descartes, Petre Țuțea continuă cu precizarea că „animalele nu au suflet, ele sunt mașini vii, totul în ele întâmplându-se doar mecanic, precum în general se întâmplă în materie”, inspirat, probabil, tot din gândirea lui Descartes care considera animalele drept mașini. Nu pot împărtăși această idee. Cine a avut în preajma sa un animal, a simțit în privirea lui limbajul afectiv care-i reflectă interiorul. Fidelitatea animalelor, nu poate fi pornită decât din sufletele lor. Înțelegerea, imaginația animalului nu se manifestă verbal, iar noi ne străduim să înțelegem exprimarea lor nonverbală. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „sufletul are trei puteri: prima prin care se hrănește și crește, a doua cea a imaginației și a instinctelor, a treia a inteligenței și rațiunii. Plantele se împărtășesc numai din prima, animalele din primele două, iar oamenii din toate trei” (Filocalia, vol.II). Fiindcă nu au rațiune, animalele nu-l pot cunoaște pe Dumnezeu, dar, conform vechiului Testament, pot comunica cu El. Ele sunt înzestrate cu cunoaștere și cu simțuri superioare - simțul viitorului, a schimbării vremii, au vederea și mirosul mult mai dezvoltate ca ale noastre; se exprimă prin anumite sunete pe care le scot, „abia la om devine sunetul cuvânt, vorbire” , afirma filozoful, ezoteristul Rudolf Steiner (1861-1925).  
 
Dar, să revin. Pentru Descartes, tradiția aristotelică-scolastică era susținută de principii fragile. Descartes acuza scolastica de a fi impus ca principii lucruri ce nu porneau de la premise clare și evidente, și care duceau de multe ori la rezultate obscure. Ca exemplu edificator, conceptul de gravitație avea în scolastică, următoarea explicație: „căderea corpurilor se produce datorită proprietății acestora de a fi grele”. Descartes considera astfel de explicații insuficiente. Recunoștea că experiența arată faptul că greutatea unui corp determină căderea acestuia, însă despre natura conceptului de gravitație nu se putea afla practic nimic în acest mod. Concluzia lui Descartes a fost că explicațiile conceptelor științifice sau filozofice trebuie acceptate după stabilirea elementelor clare și distincte, ca mintea să le poată înțelege. El susține că în formularea sa este vorba despre o intuiție imediată a minții: în aceeași clipă în care ne dăm seama că ne îndoim, înțelegem că gândim și, astfel, că existăm. Certitudinea de a te îndoi nu poate fi înșelătoare și ea dovedește existența unui eu cugetător.  
 
Pentru a dovedi existența lui Dumnezeu, Descartes explică cum în mintea umană există ideea de Dumnezeu, adică de ființă absolut perfectă, omul fiind o ființă imperfectă, natura sa cuprinzând îndoiala. Drept urmare, ideea unei ființe perfecte nu își are originea în om, într-o ființă imperfectă. Ideea îi poate fi întipărită omului în minte doar de ființa perfectă, de Dumnezeu. Concluzia? Dumnezeu există ca o necesitate.  
 
René Descartes este considerat întemeietorul gândirii moderne, a primei mari filozofii a conștiinței, definită ca sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență; reflectare psihică a realității obiective prin intermediul senzațiilor, percepțiilor și gândirii. În orizont filosofic, apreciază cercetătorul ieșean Ionuț Barliba, „această idee a luat forma întemeierii Eu-lui ca gândire și a deducerii sistematice a tuturor consecințelor privitoare la existența lumii din postulatul gândirii. Principala problemă pe care vor să o rezolve Descartes și gândirea modernă este problema valorii cunoștințelor noastre despre lume, existență. Atunci când vorbim despre lume, noi vorbim despre cunoștințele noastre despre lume și nu despre lumea ca atare. Prin urmare, avem în vedere o imagine conceptuală a ei. În funcție de nivelul cunoștințelor, aceste imagini diferă de la o epocă la alta”. Iată de ce omul trebuie să tindă spre „înălțarea lui”, adică spre dobândirea câtor mai multor cunoștințe.  
 
Concluzia: „mă îndoiesc deci cuget, cuget deci exist” reprezintă axioma fundamentală pe baza căreia se face reconstrucția filozofiei. În afară de gândirea noastră, de Eu-l nostru, nu avem nici o altă certitudine. Dar, de unde știm că Dumnezeu există? Propria noastră gândire este singura și evidenta certitudine pe care o avem referitor la existența lui Dumnezeu. Avem în noi clară și distinctă, o idee despre o ființă perfectă. Această idee nu poate veni de la noi care suntem imperfecți. Când am conștientizat că, gândirea noastră există, apare și conștiința unei existențe infinite, pentru că „noi nu ne-am putea percepe ca fiind o gândire finită, dacă nu am gândi raportul reciproc al existenței infinite”. Explicarea lui Descartes a faptului că în gândirea noastră finită se află ideea unei existențe infinite, este că această idee nu a fost gândită de gândirea noastră (finitul nu poate să producă infinitul), această idee a fost pusă în gândirea noastră chiar de Dumnezeu, atunci când a făcut lumea. Astfel, Descartes este creatorul concepției că mintea noastră posedă idei înnăscute: „Mă-ndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist; exist, deci Dumnezeu este”. Doctorul român Nicolae Paulescu (1869-1931) sugera omului de știință să nu se mulțumească cu afirmația „Credo in Deum” (cred în Dumnezeu), ci să adauge pentru sine: „Scio Deum esse!” (Știu că Dumnezeu există!).  
 
Așadar, de mii de ani omul își identifică propria ființă și esența cu o realitate care se află în corpul nostru – suflet sau spirit, dar care este diferit de corp. Termenii care au desemnat sufletul și corpul s-au constituit încă din perioada homerică, îi întâlnim în „Iliada și Odiseea”. Vechii greci au gândit la fel - corpul sau trupul era desemnat prin cuvântul soma, iar sufletul sau spiritul prin doi termeni distincți, pneuma (spiritul divin care animă lumea) și psyche (sufletul omenesc). Descartes a preluat modelul naturii sufletului și al raportului dintre suflet și corp, model care, pe filiera creștină, a influențat întreaga cultură și sensibilitate europeană. Nu trebuie uitat acest fapt.  
 
Să ne dorim a trăi într-o lumea normală, o lume creată rațional de un Dumnezeu care este iubire, dar și rațiune. O lume fără Dumnezeu este o lume contrafăcută supusă prăbușirii. Să gândim că existăm datorită Celui care a făcut posibilă existența noastră! Să conștientizăm cum ne-a fost trecutul, cum folosim prezentul, ce lăsăm în urma noastră. Să nu ne pustiim sufletele!  
 
Referinţă Bibliografică:
René Descartes - tatăl filozofiei moderne / Vavila Popovici : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1856, Anul VI, 30 ianuarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Vavila Popovici : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Vavila Popovici
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!