Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   



Blaise Pascal si Credinta
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Se spune că durerea de dinți îl exaspera pe Pascal 
  
și-atunci desena cele mai regulate figuri geometrice. 
  
Pe noi, când viața ne doare, 
  
ce putem face decât să ne refugiem 
  
în geometria cuvintelor. 
  
Îmi exprimam cândva opinia cum că, foamea exagerată de concret în detrimentul misterului acestei lumi va dispărea curând și un nou umanism se va întrezări la orizont, că lumea va reveni la anumite sentimente și valori fundamentale, precum Credința și Iubirea. Ar putea spune cineva că este gândirea unui om naiv, dar s-ar înșela total, întrucât se simte o saturație a concretului. Este adevărat că oamenii își pun mereu întrebări și caută răspunsuri, și tot atât de adevărat este că cei credincioși știu unde să le găsească, iar ateii se zbat în necredință toată viața și mai rău, unii tineri, fără o cultură dobândită, aderă la concepte pe care uneori nici nu le înțeleg, dar care au la bază setea de violență, pervertirea sentimentului religios, o dorință de a dovedi forța imoralității și cea machiavelică a antisocialului. 
  
Exprimam părerea, convinsă fiind că etica religioasă își are valoarea sa de netăgăduit pentru om și că ea este utilă umanității. Omul religios este acela care crede în originea sacră a lumii și a vieții; ființa umană descoperă existența unei realități absolute care transcende lumea, prin aceasta făcând-o reală. În cadrul culturii și spiritualității umane, sacrul și profanul, viața religioasă și cea laică se opun, dar coexistă. Faptul că sacrul nu aparține universului experienței naturale, nu înseamnă că el nu există, că nu este real, doar că el aparține unui alt plan al realității. Mircea Eliade (1907-1986), istoric al religiilor, scriitor și filosof afirma că în absența sacrului, omul ajunge să perceapă doar curgerea haotică și periculoasă a lucrurilor, aparițiile și disparițiile lor întâmplătoare și lipsite de sens; pentru omul lipsit de religie, sacrul este un real obstacol în calea libertății sale. Conform ideilor lui, sacrul este un element în structura conștiinței umane, ca atare omul nereligios constituie un accident în ordinea spiritului. Renunțând la sacru, la religie, spune Mircea Eliade, omul modern își asumă o existență tragică. 
  
Limbajul și acțiunile noastre zilnice demonstrează că mulți nu-l mai venerează pe Dumnezeu, întrucât am ajuns să venerăm viața și, „nu numai sacrul se camuflează în profan, dar, adeseori, la rândul lui profanul își arogă posturile și măștile sacrului”. 
  
Desigur că, reinterpretarea unor fenomene poate conduce cu ușurință la revoluții culturale majore și la modalități noi de a percepe lumea, însă întotdeauna va exista ceva care se păstrează cu sfințenie, în ciuda oricăror modificări. Spre exemplu, profunzimea detaliilor biblice ne dezvăluie semnificații și transmit o înțelepciune sacră prin imagini, simboluri, istorisiri. Menirea Cărții Cărților (Bibliei) este aceea de a revela voia lui Dumnezeu și de a ne călăuzi în aventura cunoașterii divine. Cărțile biblice sunt scrise sub inspirație divină, autorul lor ultim nu este omul, ci Dumnezeu. 
  
Politicieni, scriitori, poeți și filosofi, oameni de știință din lumea întreagă au valorificat din plin referințele culturale creștine. Francis Bacon (sec. XVI) – filozof englez - a afirmat că „Puțină filozofie duce mintea omului către ateism, dar o aprofundare a filozofiei duce mintea omului către religie”, întrucât numai prin cunoaștere omul devine liber! Au fost matematicieni, fizicieni, chimiști, astronomi care au crezut în existența unui Creator, în existența lui Dumnezeu: Nicholas Copernic (sec. XV-XVI) - astronom polonez; Italianul Galileo Galilei (sec. XVII); René Descartes (sec. XVII) – matematician, filozof, om de știință francez călăuzit de lumina rațiunii; Blaise Pascal, contemporanul lui Descartes; filozoful german Gottfried Leibniz (sec. XVII-XVIII); matematicianul Isaac Newton (sec. XVII-XVIII); James Clark Maxwell (sec. XIX) - fizician și matematician scoțian; Francezul Louis Pasteur (sec. XIX) – chimist, microbiolog; Michael Faraday (sec. XIX) – mare fizician și chimist englez; fizicieni ca Kelvin, Max Planck (sec. XX) și lista ar putea continua. 
  
Au fost unii care s-au îndepărtat de învățătura religioasă pe care au primit-o în copilărie, tinerețe, pentru a-și căuta mai târziu calea în știință, crezând că învățătura religioasă ar fi o piedică în calea cunoașterii, iar către sfârșitul vieții, după dobândirea atâtor cunoștințe din domeniul științei, au ajuns exact în punctul de la care au plecat, cel al cunoașterii spirituale. 
  
Biblia a fost și continuă să fie un model de a privi, de a percepe și de a exprima omul și lumea. Ea continuă să fie considerată Sfântă, iar lectura și interpretarea ei sunt mediate liturgic, locul preferat pentru citirea Cărții Cărților fiind biserica. Teologia este parte a culturii și, ca atare, trebuie cunoscută. Dezvoltarea culturii implică dezvoltarea tuturor părților ei componente. 
  
În zilele noastre, când confuzia este atât de mare, ar trebui să pornim de la convingerea că informațiile nu conține adevărul sută la sută, că ele pot conține erori, iar pentru a fi imuni la dezinformări, trebuie să le privim cu o oarecare rezervă și să ne străduim de a examina atent conținutul, momentul, adică contextul în care au fost lansate și să le raportăm la realitate. Cu alte cuvinte să nu dăm dovadă de superficialitate, ci să adâncim problemele prin cunoaștere. Scriitorului irlandez George Bernard Shaw (1856-1950) spunea: „Un om informat este mai dificil de manipulat decât un om neinformat”, deci va fi greu ca un om informat să devină o victimă a dezinformării. Unii cunoscători ne avertizează că trebuie să fim atenți și la Internet care este o cale prin care se influențează, orientează și dirijează opinia publică, chiar „dincolo de granițele voinței și a simțirii”. 
  
Întrucât ne aflăm în preajma Sfintelor Sărbători ale Creștinătății, am ales să fac o scurtă trecere prin viața unuia dintre oamenii de știință, Blaise Pascal (1623–1662), matematicianul, fizicianul și filozoful francez care s-a remarcat încă din copilărie prin inteligență deosebită și prin pasiunea sa pentru matematică, cel care în final s-a apropiat de credință, pe care a venerat-o. 
  
Blaise, din copilărie a făcut cercetări în matematică, la vârsta de doisprezece ani a demonstrat că suma unghiurilor unui triunghi este de 180 de grade, afirmând totodată că a găsit o eroare în geometria lui René Descartes, cu care fusese contemporan. A uimit pe mulți cu această afirmație făcută la vârsta când alți copii nici măcar nu aveau idee cine era René Descartes. Începând cu vârsta de paisprezece ani a participat la întâlnirile organizate de oameni de știință francezi. Mai târziu, Blaise a scris o lucrare despre conice, în care enunță Teorema: „Dacă un hexagon poate fi înscris într-o conică, atunci punctele de intersecție ale laturilor opuse vor fi coliniare”. La vârsta de optsprezece ani, Pascal vine cu o primă soluție la problema calculelor numerice extenuante, pe care tatăl său le efectua - o mașină de calculat, perfecționând-o și devenind utilă mai ales celui căruia i-a fost dedicată. 
  
Starea sa de sănătate s-a înrăutățit considerabil, la o vârstă fragedă. Suferea de dureri aproape continue, la vârsta de 24 de ani paralizează parțial, putându-se mișca doar cu ajutorul cârjelor. Dizabilitățile sale nu l-au împiedicat totuși să-și continue cariera științifică, Blaise făcând tot felul de descoperiri în matematică, precum „Triunghiul lui Pascal”, ori „Teoria Probabilităților”. 
  
Dacă Blaise excela în știință, sora sa avea geniul perfecțiunii morale. Exemplul surorii lui, Jacqueline, îl determină pe Pascal ca, între știință și perfecțiune interioară, să dea întâietate acesteia din urmă. Problema doctrinei creștine l-a preocupat intens, până la sfârșitul vieții. În cea mai cunoscută lucrare filosofică Les pensées (Cugetări), o colecție de gânduri asupra suferinței umane și a încrederii în Dumnezeu, lucrare apologetică creștină adresată noii lumi desacralizate, este cuprins și celebrul pariu al lui Pascal, prin care se demonstrează existența lui Dumnezeu, folosind teoria probabilităților. 
  
Nu se cunoaște forma definitivă pe care Pascal ar fi dat-o apologiei sale, cu toate acestea se disting două teme mari: „Mizeria omului fără Dumnezeu” și „Fericirea omului cu Dumnezeu”. Om practic fiind și extrem de rațional, Pascal arată limitele intelectului uman, afirmând că omul este înșelat: „imaginația ne înșală, simțurile înșelă rațiunea, rațiunea duce în eroare simțurile”. În fața rațiunii limitate situează infinitatea cosmosului, omul aflându-se între două infinituri, și având convingerea că omul nu va ajunge niciodată să cunoască infinitul mare, dar nici pe cel mic. Omul se zbate între pasiune și rațiune, prima îl apropie de condiția animalelor, rațiunea îl face conștient de superioritatea sa în lume, dar și de inferioritatea în raport cu divinitatea. 
  
Interesant este faptul că, pentru el, o cunoștință a omului are o mai mare importanță decât știința abstractă, adică, este mai important să ajungi la o desăvârșire morală, decât să ajungi la rezultate în „științele exterioare”: „Contează mai mult să fii om onest, decât să fii geometru”, și această concluzie este trasă de el după ani de studii în domeniul științei. Fizicianul Pascal ne-a învățat că MORALA trece înaintea științei: „Să ne străduim să gândim curat, iată principiul moralei!” 
  
O altă temă este cea a Naturii duale a omului; față de natură omul este mizerabil, natura îl strivește: „Omul este un rege, dar un rege deposedat”. Conștientizând acest fapt, omul își dovedește superioritatea. Părerea lui Blaise este că „omul ar trebui să se piardă (în sensul de a acorda atenție) în mici minuni ale lumii, omul fiind un mijloc între nimic și tot”. 
  
Folosind altă temă, aceea a condiției modeste a omului, exprimă: „Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură, dar o trestie care gândește”. Măreția și demnitatea omului constă în gândire, în rațiune: „Demnitatea nu trebuie să mi-o caut nicidecum prin întindere, ci prin buna rânduială a gândirii mele. […] În întindere universul mă cuprinde și mă înghite ca pe o nimica toată, prin gândire, eu îl cuprind”. Blaise susținea că nu este nevoie ca universul să fie înarmat în întregime ca să-l poată distruge; o picătură de apă ar ajunge și chiar dacă l-ar omorî, omul ar fi cel care ar ști că moare, întrucât: „Gândirea face măreția omului”. 
  
Vârsta la care începe să studieze religia or, folosind cuvintele sale, „să contemple măreția și misterul omului”, este cea de 27 ani. A fost o schimbare, de la o perioadă de dezinteres față de religie la un devotament total. Nu a fost, așa cum unii au interpretat că datorită bolii a recurs într-un mod disperat la unica soluție rămasă - religia. Odată interesul recăpătat pentru religie, el publică diverse lucrări cu teme religioase și susține existența miracolelor. Înainte de moartea sa începe o lucrare teologică importantă cu titlul original „Apologie de la religion Chrétienne” (Elogiul religiei creștine), dar pe care nu reușește să o termine. „Nimic nu-ți dă siguranță decât adevărul; nimic nu aduce tihna decât cercetarea sinceră a adevărului”, afirma, printre altele, în lucrare. 
  
Părerea lui era că „oamenii de rând sunt în mirare față de filosofi, filosofii sunt puși în mirare de creștini”, fiindcă un act de milă presupune o cunoștință mai adâncă decât o face chiar teoria filosofică a naturii omului”. 
  
Considera că toată demnitatea noastră constă în rațiune, dar admitea și cunoștința intuitivă a inimii. Această concepție l-a apropiat de episcopul, filosoful, doctor al Bisericii născut în nordul Africii - Fericitul Augustin (354-430), cel care spunea că istoria este „tămăduitoare”, în sensul drumului către binele omenirii. Referitor la cunoștința inimii, Pascal afirma: „Le coeur a ses raisons que la raison ne connaît pas” (Inima are rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște). Dând importanță inimii, a putut cunoaște adânc natura omului și a putut ajunge la convingerea că perfecțiunea morală interioară, valorează mai mult ca orice știință, Religia creștină corespunzând inimii, în viziunea sa. Credința aparține inimii, și pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu este nevoie de un mediator, acesta fiind Iisus Hristos. 
  
Pascal nu era ostil rațiunii, ci doar excesului ei. Pentru el, religia creștină corespundea inimii și pentru a convinge pe alții, Pascal s-a folosit de un procedeu rațional: „Este mai bine să pariezi că există Dumnezeu, decât că nu există: dacă nu există și ai pariat că există, nu pierzi nimic, dacă există și ai pariat că nu există, ai pierdut totul”, pariul fiind de fapt o demonstrație pentru cei ce nu pot fi convinși altfel decât prin rațiune, neavând înțelegerea inimii pe care o poartă în trup. Aprofundând gândurile și cuvintele acestui filosof, ne dăm seama că el nu poate fi privit doar ca om al trecutului, ci mai degrabă al viitorului. 
  
Credem sau nu credem, întrebarea existenței lui Dumnezeu este necesar a fi pusă, pentru că „în joc se află soarta sufletelor noastre, pe care totuși ar fi de preferat să nu o riscăm”, ne amintește autorul unui articol din ziarul „Lumina”. Tot Pascal ne deschide ochii, spunând: 
  
„Dumnezeul creștinilor este un Dumnezeu al iubirii și al consolării, este un Dumnezeu care umple sufletul și inima celor care-L au în ei…”. 
  
În „Cugetări” mai găsim celebra-i aserțiune: „Nu M-ai fi căutat dacă nu M-ai fi găsit. Așa că nu fi neliniștit”. 
  
Exprimând în alt mod: Dacă M-ai căutat, M-ai găsit și dacă m-ai găsit, poți fii liniștit! 
  
SĂRBĂTORI FERICITE CU CREDINȚĂ ÎN SUFLETE! 
  
Referinţă Bibliografică:
Blaise Pascal si Credinta / Vavila Popovici : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1817, Anul V, 22 decembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Vavila Popovici : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Vavila Popovici
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!