Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Vavila Popovici         Publicat în: Ediţia nr. 1568 din 17 aprilie 2015        Toate Articolele Autorului

TĂCEREA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Omul are nevoie de doi ani pentru a învăța să vorbească și de șaizeci ca să învețe să tacă.” 
  
– Lion Feuchtwanger 
  
Am primit cândva în dar o statuetă frumoasă. Emoționată în acele clipe, am întrebat uimită: „Este Tacita?” „Tăcerea este căutată și iubită de poeți”, mi s-a răspuns. Îmi amintesc că am plecat cu ea în brațe, deși era grea și mă gândeam că mulţi dau tăcerii un nume expresiv, mai oportun, îi zic calitate; alţii însă îi zic virtute și pot avea dreptate, pentru că sunt împrejurări când tăcerea implică o mare putere sufletească. Iar poeții sunt într-adevăr cei ce caută și adoră tăcerea. 
  
Tăcerea poate fi de câteva clipe pentru spălarea unui gând, pentru luminarea lui înainte de a fi rostit, dar există și tăcere care merge în adâncul ființei și care necesită mai mult timp de gândire, este tăcerea ca drum al creației, în care există o intensă concentrare a spiritului, o gestație a gândului care se construiește, se filtrează, se rotunjește, se luminează înainte de intrarea în lume prin cuvânt. 
  
Tăcerea are legile ei, necesar a fi folosite atât în conversațiile uzuale, cât și atunci când intrăm în biblioteci, lăcașuri de cult, teatre, săli de concerte etc. Comunicarea, în general, nu ar trebui să existe fără spațiul de tăcere care permite reflecția, trecerea gândurilor prin filtrul rațiunii, ca apoi să le poți rosti. Filozoful italian Francesco Orestano (1873-1945) spunea că „există o artă a tăcerii nu mai puțin însemnată și eficace ca arta de a vorbi. A asculta și a tăcea, a tăcea în mod deliberat, cu fermitate, în chip absolut, este o neobișnuită și prețioasă regulă de viață și un mijloc sigur de mari victorii.” Chiar regula monahală este „să nu începi să vorbeşti fără să fii întrebat”, cu scopul de a asculta, a reflecta asupra întrebării și a da răspunsul cuvenit. Liniştea clipelor de tăcere este binefăcătoare atât pentru suflet, cât și pentru minte. Poeții iubesc tăcerea și o consideră aducătoare de răspunsuri. Poetul-filozof român Lucian Blaga (1895-1961) pentru a reda imperiul liniștii, al tăcerii, mărturisea în versurile lui că aude „cum se izbesc de geamuri razele de lună”. 
  
Tăcerea are glasul ei de înțelepciune, dar poate avea și ascunzișul prostiei. Nu despre cel din urmă încerc să vorbesc, în cazul căruia chiar este nevoie a prelungi tăcerea și a nu ieși din spațiul ei. Despre tăcerea ca înțelepciune au vorbit filozofii și scriitorii, spunând că uneori tăcerea înseamnă putere și profunzime, filozoful german Arthur Schopenhauer asemuind-o cu un copac de care atârnă fructul numit pace. Este necesar, ca atare, un frâu al limbii, timp în care gândul să discearnă vorbele. „Cel ce slăbește frâul limbii dovedește că e departe de virtute” spunea Pustnicul Avva Isaia (sec. al IV-lea). A tăcea și a vorbi se face cu măsură, spunea el, altfel și tăcerea și vorbăria pot face mult rău. Adică, să te înveţi cât poţi de mult să taci; să taci când gândurile se învălmăşesc în minte și cer să fie exprimate în cuvinte! 
  
În timp ce limba este înfrânată, mintea gândește și un simplu gest - un surâs, o privire insistentă, o mișcare a mușchilor feții pot înlocui cu prisosință clipele mute. Uneori ne vine în ajutor, alteori ne dă de gol. Mă gândesc la poetul-filozof Lucian Blaga (1895-1961), la întâlnirea dintre el și Iorga, descrisă de Blaga: „Ilustrul profesor scria la o masă, copleșit de manuscrise și cărți… da ordine, corecta (…). Mă simțeam în fața unei uzine (…) Dar pe dumneata nu te interesează lucrurile astea, și-a întrerupt pledoaria Iorga. D-ta ești metafizician!” Da, cel care vorbea mult și repede era Nicolae Iorga, omul dotat cu o memorie extraordinară, cel mai mare istoric și savant al României din toate timpurile! Și Blaga era într-adevăr metafizicianul, copilul a cărui muțenie s-a manifestat până la patru ani și căreia îi datora, după spusele sale, prematura tendință de interiorizare, de concentrare în sine. Povestea, tot el, că într-o noapte, ținând mâna rușinat peste ochi, a început să vorbească, până atunci însă „lumina cu care ochii mei răspundeau la întrebări și îndemnuri era poate mai vie și mai înțelegătoare decât la alți copii”. Mai târziu, Blaga intra în minunata „robie a cugetului” în tăcerea mult dorită, deși, din copilărie și până la moarte a fost bântuit, după cum se exprima un critic, „de neliniștile metafizicii ale cunoașterii, de setea năprasnică de a pătrunde cât mai adânc în tainele lumii, nestrivind „corola de minuni a lumii” - metaforă memorabilă. Cât privește tăcerea femeii, Blaga considera că femeia deține un secret al existenței, din vremea când Evei șarpele i-a șoptit ceva, tăcerea ei misterioasă fiind unul din misterele lumii: „… De-atunci femeia-ascunde sub pleoape-o taină/ și-și mișcă geana parcă-ar zice/ că ea știe ceva,/ ce noi nu știm,/ ce nimeni nu știe,/ nici Dumnezeu chiar.” Sigur că nu toți oamenii sunt la fel și nu toate femeile sunt tăcute, în momente în care ar trebui să fie! 
  
Tăcerea a fost privită întotdeauna ca o putere. Din timpurile cele mai vechi găsim semne de adorare aduse tăcerii. Găsim astfel unele popoare care au amulete și alte fetişuri reprezentând tăcerea. Invariabil, asemenea imagini înfăţişează o femeie cioplită dintr-o bucată de lemn sau alte materiale, stând dreaptă și ținând un deget la buze. Ideea este venită de la vechii Greci care celebrau pe Harpocrate, un tânăr efeb cu degetul pus pe buzele strânse. Divinitatea greacă, de fapt de origine egipteană și adoptată mai târziu, a fost apoi preluată şi de Romani, spre a fi adorată ca zeiţă a liniştii, Tacita, nume propriu ce a constituit rădăcina lingvistică a substantivului existent în limba română; „tăcere”. O credinţă foarte răspândită cerea ca într-o anumită zi Cupidon să dăruiască un trandafir lui Harpocrate, drept răsplată că păstrase tăcerea asupra faptelor şi purtării mamei sale, Venus, şi pentru a-l stimula să tacă mai departe… Pe vremea aceea simbolul discreţiei era trandafirul. De aceea, la ospeţe, exista obiceiul să se aşeze pe masă un vas cu trandafiri, fiind o invitaţie pentru oaspeţi să nu lase să le scape cumva vreo taină sub înrâurirea libaţiilor. Obiceiul a dispărut, amintirea lui a rămas însă sintetizată într-un proverb: „Să dezvălui vasul cu roze”, ajuns la unele popoare ca o expresie ce arată, în urma unei curiozităţi indiscrete, destăinuirea unor lucruri care ar fi trebuit să rămână pururi ascunse. Este bine, este rău? Cred că este și bine și rău. Este rău fiindcă rămâi cu sufletul încărcat, este bine, fiindcă nu orice vulgaritate pe care și-o permite omul, trebuie dată în vileag, în public. Poate fi o nerușinare din partea acelui om și poate, este mai bine a fi trimisă în spațiul uitării, a se institui tăcerea, cu învățământul de a nu fi repetat gestul vulgar. 
  
Tăcerea a fost și este o calitate prețuită și ea trebuie dobândită de-a lungul vieții, prin educație și voință. Lecția care trebuie învățată este aceea că întâi trebuie să asculți, ca apoi să te lansezi în conversații, păreri. Ne-am prost obișnuit de a vorbi prea mult, fără a trece gândurile prin filtrul rațiunii, a nu tăcea când trebuie. A tăcea înseamnă și a-ți stăpâni pornirile, furiile. Din cele mai îndepărtate timpuri stăpânirea de sine a fost importantă pentru oameni. Opus acestei calități este vorba explozivă, multă, asemănătoare mahalagismului, clevetirea, colportarea informațiilor la adresa cuiva, atitudini frecvent relatate în opera dramaturgului nostru Ion Luca Caragiale, sub forma unor expresii vulgare, dar și lipsa de respect într-un dialog, atunci când nu este lăsat celălalt să-și termine ce are de spus și i se taie fraza, ideea neputând fi exprimată în întregime. Când un om spune o prostie sau ceva necuviincios, observatorul oripilat de prostia omului, amintește proverbul românesc: „l-a luat gura pe dinainte”. Ce bine ar fi ca tot omul să știe când să tacă, când să vorbească, să nu jignească, să nu tulbure atmosfera! Mă-ntorc tot la Lucian Blaga, iubitor al tăcerii, amintind un fragment din poemul „Tainele inițiatului”: „Omule, ți-aș spune mai mult,/ dar e-n zadar,- / și afară de-aceea stele răsar/ și-mi fac semn să tac/ și-mi fac semn să tac.” 
  
Politicienii pe care i-am avut de curând și îi mai avem, au uzat de această impolitețe, crezând că dobândesc superioritatea într-un dialog. Este o dorință de a epata, permițându-și libertăți, cinisme, vulgarități în exprimare, eliminând astfel spațiul necesar al tăcerii. De aceea au existat și mai există în lume regi, sau conducători cu comportament regesc și care uzează de un vocabular ales, din care sunt eliminate vulgaritățile, tonurile ridicate, se folosesc pauzele, tăcerile și gesturile respectuoase în conversații. Filozoful Nietzsche avea dreptate când spunea că „libertatea prea mare fixează orizonturi strâmbe”. 
  
Exemplul negativ dat „de sus”, a fost urmat cu credință de foarte mulți politicieni, fiindcă puterea exemplului contează. E greu să-ți păstrezi demnitatea, modestia, naturalețea, de fapt simplitatea pe care o are omul ca o bogăție, în asemenea condiții, având conducători cu prea puțină frână în vorbire. Oamenii educați, integri care nu au suportat un astfel de comportament, au plecat din sfera politicului. 
  
Fostul președinte s-a exprimat și continuă să-și exprime părerea asupra justiției, cu îndârjire, poate de mulți neînțeleasă. Se uită sau se minimalizează faptul că doar atunci când domnia legii ne călăuzește, binele moral se poate înfăptui. Sigur, dacă moralitatea publică ar fi desăvârșită, nu ar mai fi nevoie de constrângeri. Odată cu dezvoltarea simțului moral, autoritatea își va putea reduce activitatea, lăsând loc libertății, chiar și a celei de exprimare. Acesta ar fi sensul progresului uman. Dar nu este cazul, nu este momentul. De ce nu există răbdare și se forțează împiedicarea acțiunilor autorităților? În ce scop, se face acest lucru, ne putem întreba. Și aceasta se întâmplă acum, când justiția a dobândit încrederea societății în care trăim, când s-a realizat un mecanism judiciar capabil să condamne pe oricine ar fi el, când se dorește a se face lumină în obscuritatea corupției. Chiar nu vrem să triumfe dreptatea? 
  
În ziarul DW din data de 8 aprilie 2015 am citit un articol intitulat „Mahalaua eternă”, în care se dă în vileag comportamentul fostului președinte al țării noastre: „…Ce a fost bun, acum e rău, ce a fost de încredere, acum e suspect, ce a fost pur, acum e maculat. Această instabilitate şi nesiguranţă, această hegemonie a umorilor este însă trăsătura de bază a mahalalei, în care absolut nimic nu este cu adevărat respectabil şi unde totul poate fi târât în vârtejul invectivelor”. 
  
Cu câțiva ani în urmă încheiam un poem cu cuvintele: „Istoria mahalalelor se repetă!/ Şi anii mei, anii tăi, anii copiilor noştri se duc...” Ar trebui schimbată gândirea, comportamentul, măcar al generațiilor viitoare, de revenire la modestia, cugetarea și bunul simț al românului, calități preponderente cândva, la curățenia și înnobilarea sufletelor, măcar de acum înainte, după o pauză de aproape, în curând … un secol. 
  
Pentru a evita să arunci gândurile urâte în fața celorlalți, întâi trebuie să realizezi că această exteriorizare este nepotrivită, să simți și să ai puterea de a da dovadă de o tărie de caracter - abținerea. Să nu arunci cu pietre în apele care se vor limpezite! Să vorbești când trebuie și ce trebuie. În rest, tăcere! Tocmai această caracteristică – abținerea - a fost aceea care a făcut ca tăcerea să fie preţuită dintotdeauna de gânditori. 
  
Referinţă Bibliografică:
TĂCEREA / Vavila Popovici : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1568, Anul V, 17 aprilie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Vavila Popovici : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Vavila Popovici
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!