Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Vavila Popovici         Publicat în: Ediţia nr. 1524 din 04 martie 2015        Toate Articolele Autorului

Vina, „bat-o vina”!
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Caracteristica vinovaților este neliniștea.” – Seneca 
  
Abaterea de la ceea ce este considerat a fi drept, bun se definește ca vină, ea se hotărăște în justiție, implicând și pedeapsa respectivă. Fapta comisă de cel vinovat o numim vinovăție, un sentiment pe care îl încearcă cel vinovat și care poate fi simțit cu intensități diferite, sau poate chiar lipsi. Este o stare emotivă negativă și dureroasă, se manifestă în mai multe feluri, având și cauze diferite: omul simte că a încălcat un cod moral sau anumite valori etice, a rănit pe cineva, nu a făcut ceva ce trebuia făcut etc., se analizează, ajunge la concluzia că este vinovat și se auto-pedepsește, sau este învinuit și pedepsit. Dacă nu-i pasă, adică nu simte îndeajuns, va trece peste aceste emoții și va fi dispus și altădată să treacă tot cu atâta ușurință peste ele. Sau, săvârșește o altă vină – minte! Normal ar fi să se pornească de la adevărul că oamenii sunt supuși greșelilor, că se poate ceva învăța din ele, că trebuie să fim moderați în concluzii și acțiuni, deoarece sentimentul de culpabilitate neliniștește sufletul. Ne victimizăm sau suntem victimizați și suferim. Vinovăţia strică echilibrul energetic al organismului, afectează judecata și repercusiunile sunt uneori dramatice. 
  
Într-un articol al doctorului și psihologului austriac Alfred Adler (1870-1937) intitulat Vina și sentimentele de vinovăție, se specifică că „vina este atrasă de comiterea unui act interzis de către legile societăţii, legi stabilite pentru a proteja indivizii de acţiunile semenilor lor”, menționând totodată că „ele au fost notate în Cele 10 Porunci, care reglementează punctele esenţiale ale comportamentului dintre oameni. Caracterul de « liber arbitru » imanent în conceptul de responsabilitate, face individul răspunzător pentru alegerea comportamentului său; dacă această alegere contravine legilor traiului în comun, dacă este o alegere antisocială, atunci efectul unei asemenea acţiuni poate conduce la facerea persoanei vinovată de o infracţiune, delincvenţă sau păcat”. Este momentul de a ne aminti din Decalog, porunca VI-a – „Să nu ucizi”; porunca VIII – „Să nu furi”; porunca IX – „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău”; porunca X-a – „Să nu poftești nimic ce este al aproapelui tău”. 
  
Omul trăiește după niște legi, care sunt de două feluri”: legi dumnezeiești și legi omenești. Legile dumnezeiești sunt veșnice, morale și firești, dată tuturor făpturilor înzestrate cu judecată și voie liberă. Despre legea veșnică ne vorbește Sfânta Scriptură: „Eu am fost din veac întemeiată de la început, înainte de a se fi făcut pământul” (Pilde 8, 23). Deci, fiecare om are o lege interioară, naturală, universală, nescrisă dar înscrisă în minte și inimă. Există și legi obligatorii de conduită în societate, ele nefiind veșnice ci temporare, se schimbă și evoluează odată cu societatea „pentru a-și păstra valoarea practică”. Conștiința morală fiind o componentă existențială a omului, emite judecăți și îl îndeamnă să se conformeze legii morale. „Limitele interioare sunt nespus mai dureroase, ca cele exterioare”, ne spune filozoful român Constantin Noica; și peste ele nu putem trece, fiindcă rănim conștiința. Ea acționează în hotărârile noastre și tot ea ne judecă ulterior. Cu alte cuvinte ne aparţine, ne îndeamnă, dar nu ne obligă. Alegerea este a noastră, cu repercusiunile ei. Opțiunea de a trăi o viață interioară echilibrată, poate fi doar o decizie personală, ea însumându-se deciziilor unei societăți. Regele României Mihai I a afirmat un mare adevăr: „Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie”. 
  
Vinovăţia, se spune, a fost prima emoţie dăunătoare simţită de om, comportamentul lui Adam şi al Evei schimbându-se imediat după comiterea păcatului: „Ei s-au ascuns de Faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină” (vers. 8). A fost sentimentul fricii şi al ruşinii. Pe lângă frică şi ruşine, ei au simţit şi tristeţe, mai ales după ce au conştientizat consecinţele neascultării de Dumnezeu. Cauză și efect! Cuvintele folosite de Adam au fost: „Femeia, pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine…”, cele folosite de Eva: „Şarpele m-a amăgit…”. Iată cum vinovăţia generează mecanismul de aruncare a vinei asupra altuia sau de justificare a comportamentului prin aducere de argumente. Învinovăţirea altora nu duce la rezultate bune, vina trebuie asumată și căutată eliberarea de vinovăţie. Psihanalistul vienez Sigmund Freud (1856-1939), întemeietorul psihanalizei, a folosit termenul de „proiecţie” ca un mecanism de apărare, susținând că oamenii pun vinovăţia lor pe seama altora sau găsesc argumente pentru a-şi uşura sentimentul de vină. El a introdus conceptele de Sine - componenta guvernată de principul plăcerii -, Ego-ul - principiu al realității care înfrânează impulsurile Sinelui și care spune stop!, nu acum! și Super ego-ul - instanța supremă, valoarea morală. Deci conştiinţa este o reflectare psihică a realității, păstrând un echilibru între cerinţele etice şi morale. Kant spunea că etica se fondează în jurul răspunsului: „ce trebuie să fac?”, ulterior reformulată ca: „ce trebuie să știu despre ce trebuie să fac”. Conflictul se ivește în cazul egocentrismului și al egoismului, situații în care omul or se simte a fi centrul universului și atunci nu simte nici o vină care i se atribuie, or ascunde vina, mințind, pentru a-și putea satisface în mod egoist plăcerile; are liberul arbitru de a alege atitudinea, comportamentul, relația cu lumea exterioară. 
  
Scriitori de seamă ai lumii au scris despre acest sentiment al vinovăției, au analizat stările conflictuale, încercând să facă lumină în înțelegerea sufletului omenesc. 
  
Dacă ne gândim la dramaturgul și poetul William Shakespeare (1564-1616), considerat cel mai mare scriitor de literatură engleză, la tragedia Hamlet, în care prințul Danemarcei este pus în fața dovezilor faptului că unchiul său – Claudius - i-a omorât tatăl, în mod egoist, crud și fără remușcări, devine obsedat să dovedească vinovăția unchiului și de a se răzbuna. Având un deosebit simț pentru cinste și corectitudine, este revoltat de purtarea nevrednică a mamei sale Gertruda, de faptul că nu a simțit îndeajuns durerea pentru moartea tatălui său și a comis rușinoasa căsătorie. Prințul e cuprins de o adâncă tristețe, își pierde toată bucuria, veselia și obișnuința pentru lectură, jocuri și sporturi potrivite tinereții sale; lumea-i pare o gradină părăginită în care florile sunt năpădite de buruieni. Nu-l frământă faptul că a fost înlăturat de la tron - moștenirea sa de drept -, ci faptul că mama sa a uitat așa de repede pe tatăl său care fusese pentru ea un bărbat bun și iubitor și se măritase cu fratele bărbatului, o căsătorie împotriva legii din pricina înrudirii, precum și graba necuviincioasă cu care se făcuse această căsătorie. Sufletul lui era sfâșiat și mintea întunecată. Shakespeare aduce în prim plan povestea stranie cu fantoma tatălui care apare la miezul nopții, văzută de ostași și de prietenul lui - Horațiu, fapt ce îl determină să dorească să vadă și el apariția spiritului. La întâlnire află cum s-a produs moartea tatălui, trădătorul frate vărsându-i în ureche un suc otrăvitor. Hamlet devine și mai frământat, nemulțumit de situația din propria-i familie, sentimentul rușinii este copleșitor, considerând că imoralitatea se poate repercuta asupra țării sale, asupra unei lumi întregi. Vinovăția unchiului este inacceptabilă, Hamlet acționează grăbit și impulsiv. Este alegerea lui. Iată cum, în funcţie de alegerea personală, pedepsirea vinovăţiei poate avea și partea ei distructivă. Groaza-i cuprinde simțurile, chipul său ia o înfățișare sălbatică, purtare anacronică, dragostea din suflet pentru Ofelia dispare, adoptă un aer de nebun și o dojenește. Tristețea accentuată este vecină cu nebunia reală, plănuiește aflarea adevărului, darea lui în vileag, răzbunarea. Pregătește o piesă cu o acțiune asemănătoare, la care asistă regele, pentru a urmări reacția regelui. Adevărul iese la suprafață, el neputând fi îngropat. Răzbunarea însă aduce numai nenorociri: moartea Ofeliei, moartea reginei, moartea chiar a lui Hamlet - prințul bun, iubitor și care ar fi putut fi un vrednic și desăvârșit rege al Danemarcei… Tragedia pieselor lui Shakespeare te pun pe gânduri, te fac să discerni binele de rău, să dorești o viață morală acestei lumi, pentru a nu strica armonia ei. 
  
Despre Feodor Dostoievski (1825-1881), unul dintre cei mai importanți scriitori ruși veșnic în căutarea armoniei sociale și umane, Deborah Martinsen, profesor de literatura rusă la Universitatea din Columbia, spune: „Scriitorul transmite mesaje nu doar pentru minţile şi inimile noastre, el stârneşte un amalgam de emoţii - de la vinovăţie până la respect şi iubire”. Vorbește de faptul că în scrierile lui există o bază morală profundă, reușind să imprime imagini de neuitat în minţile şi inimile cititorilor: „Ruşinea în opera lui Dostoievski, de exemplu, ţine de experienţa noastră comună a izgonirii din paradis. Cu toţii suntem căzuţi, suntem înstrăinaţi faţă de noi înşine, faţă de ceilalţi şi faţă de Dumnezeu. Cu toţii luptăm să înfruntăm acest sentiment de înstrăinare şi să ne întoarcem la starea de comuniune”. În cartea Frații Karamazov, de exemplu, dacă fiecare dintre frați are o personalitate aparte interesantă: Dmitri - pasional, senzual, Ivan - lucid, rațional, aparent ateu, Aleoșa –simbol al trăirii spirituale și al apropierii de Dumnezeu, tatăl, în schimb - Feodor Pavlovici - este un „exponent pur al sadismului karamazovian”, constituind nucleul și simbolul acestei lumi descompuse, om imoral care duce o viață desfrânată, lipsit de ideal, „animalul rapace fără acces la remușcare, ultima expresie a înstrăinării de umanitate”, după cum îl caracterizează scriitorul, eseistul din România Ion Ianoși. Feodor Pavlovici nu face altceva decât să-și savureze viața, într-un un mod animalic, propriu individualismului, eliberat de orice norme și rețineri morale, plăcerea fiind unicul scop al existenței sale, de dragul ei fiind gata să distrugă pe oricine, chiar pe proprii săi copii. El nu-și asumă nici o vină, nu are nici un fel de remușcări. Conform viziunii lui Freud, el rămâne la stadiul sinelui dezvoltat și precumpănitor. Dar, iată, lumea nu este constituită numai din acești indivizi, ci și din acei pentru care ego-ul și super ego-ul își au intervenția lor binefăcătoare și Dostoievski știe să sară de la o gândire imorală, la una morală îmbrățișată de iubire, precum în romanul Crimă și pedeapsă: diabolicul Raskolnikov are simptome de grandomanie, considerându-se persoană înzestrată cu calități deosebite, își simte justificată decizia de a ucide, după crimă sentimentul remușcării îl macină; este salvat prin dragostea survenită pentru o tânără curată sufletește, obligată să se prostitueze pentru a-și salva familia și care ajutată de credință, găsește energia necesară pentru a-l călăuzi, în ciuda propriei sale suferințe. Este tema preferată a lui Dostoievski, cea a salvării prin suferință. 
  
Toate emoțiile negative dăunează organismului fiecăruia în parte, dar și întregii societăți, precum: vinovăţia, ura, furia, mânia, răzbunarea, teama, toate sunt sentimente opuse compasiunii, iubirii, acceptării, iertării, încrederii, iubirea fiind sentimentul cel mai puternic pozitiv care poate redresa totul, atât în interiorul nostru cât și în afara noastră. De aceea atât de frumos ne grăiește Biblia: „Dacă iubire nu e, nimic nu e!” și „Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (Ioan 4, 8). Religia care propovăduiește binele acestei lumi, trebuie apreciată. Dar ca să înțelegem o religie, ea trebuie cunoscută cu adevărat, pentru a-i vedea acel sâmbure de omenie și de iubire, care trebuie găsit, apreciat și nu denaturat. Oamenii au dreptul să aibă credința în religia aleasă de sufletul lor și să respecte valorile ei. Dacă respecți, vei fi la rândul tău respectat. Este ca legea ofertei, cea care exprimă relația dintre ofertă și preț: oferi lipsă de respect, trebuie să prevezi prețul plătit. Din nou, spun: fiecare efect are o cauză, iar rațiunea și simțirea este necesar a le cunoaște și a gândi asupra lor! 
  
Vinovăția este o stare implantată parcă în mințile oamenilor de astăzi. Valorile morale sunt date la o parte și consecințele sunt dezastruoase. Tineri fără experiență de viață, în absența unor explicații logice a binelui, devin încrâncenați, au o singură idee în cap, un drum ales periculos, nedrept și distrugător al armoniei pentru care ne naștem și pe care trebuie să o cultivăm. Egocentrismul cuprinde ființa, cel din afară este vinovatul, tu ești cel integru, neștiind că remușcarea pândește și că ea poate duce la dărâmarea ființei. O vinovăție imaginară sau reală induce dorința de răzbunare cu cele mai crude mijloace, uitând complet de sentimentele umane, pentru care oamenii s-au străduit atât amar de vreme să și le însușească. Pentru unii oameni politici - fie bărbați, fie femei - cocoțați în funcții de decizie, nu mai contează ce este moral, lăcomia pentru satisfacerea propriilor plăceri, propriilor interese primează și nu interesează cât de mult îi afectează pe cei din jur atitudinea și acțiunile lor. Când sunt învinuiți, se folosesc de acea „proiecție”, ca mecanism de apărare, în loc să-și recunoască vina. A recunoaște vina însemnă a ține cont, măcar în ultimul ceas, de legile morale, atât cele veșnice cât și cele elaborate la momentul respectiv de către societatea în care trăim, adică a face un pas spre maturizarea conștiinței, a aduce lumină în suflet. A trece peste linia de demarcație a binelui, înseamnă a te înscrie în zona răului, a fi vinovat, iar vinovăția atribuită cuiva trebuie bine cântărită bine, după aceleași legi, pentru a nu avea vinovați fără vină. 
  
Cuvintele poetului latin Plaut (195 i. Cr.) „Homo hominis lupus”(Omul e lup pentru om) au ajuns vestite; ele au arătat lăcomia sălbatică ce îi transformă pe unii oameni în fiare față de semenii lor, egoismul naturii umane. Filozoful roman Seneca (4 i.Hr.-65 d.Hr.) a formulat replica: „Homo res sacra homini” (Omul e ceva sfânt pentru om). Ar trebui să fie! 
  
Referinţă Bibliografică:
Vina, „bat-o vina”! / Vavila Popovici : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1524, Anul V, 04 martie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Vavila Popovici : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Vavila Popovici
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!