Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   



 Sinceritate, adevăr şi minciună
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Sinceritatea este temelia vieţii spirituale.”  
  
– Albert Schweitzer  
  
Omul sincer beneficiază de calitatea francheţii, a loialităţii. Este omul lipsit de ipocrizie. El este sincer cu sine şi cu ceilalţi, fiindcă nu poţi fi sincer cu ceilalţi, dacă nu eşti sincer şi împăcat cu tine însuţi. Când minţim şi nici măcar nu conştientizăm acest lucru, îi păcălim nu numai pe cei din jur, ci şi pe noi înşine. Anton Pavlovici Cehov spunea că „cel care se minte pe sine şi-şi pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui, să nu mai aibă respect nici pentru sine nici pentru ceilalţi”. 
  
Unii consideră sinceritatea a fi o prostie. Şi-atunci să ne întrebăm: este sinceritatea o calitate sau un defect? Este necesar să ne străduim a fi pe cât posibil sinceri? Sau este mai bine să ne învăluim în vălul negru al ipocriziei? Fiindcă dacă ar fi să dăm culoare sincerităţii, am spune că ea are culoarea albă, iar falsul, minciuna, ipocrizia - culoarea neagră. 
  
A fi sincer înseamnă a grăi adevărul, înseamnă să existe o concordanţă între gânduri, cuvinte şi fapte. Oamenii sinceri au feţele senine, privirea clară, te privesc direct în ochi, sunt oameni vii. Omul sincer este liniştit, netemător, împăcat cu sine, iar cei din preajma lui se simt bine. Oamenii mincinoşi poartă măşti pe chipul lor, îşi falsifică personalitatea, sunt veşnic agitaţi. William Shakespeare se întreba: „De ce nu-s oamenii aşa cum par?” Şi continua: „Sau, dacă nu, să nu mai pară oameni!”.  
  
Cei în necunoştinţă de cauză, nehotărâţii, amestecă uneori adevărul cu minciuna, dau culoare gri adevărului, culoare neclară, amăgitoare, derutându-i pe cei din jur. Dar spusele lor pot fi verificate şi confirmate sau infirmate prin observaţie, prin experienţă, prin demonstraţie logică şi oamenii pot fi aduşi pe drumul bun, corect, dar pentru aceasta trebuie să existe, la ei, o cât de mică deschidere a sufletului spre adevăr. Comunicarea este necesară în relaţiile dintre oameni pentru înţelegerea adevărului, pentru lumina lui, de multe ori în scopul elucidării unei probleme, sau de a ajuta pe cel ce se zbate în întuneric şi nu poate ieşi la lumină. Vorbim de adevărurile care ne înconjoară. Se mai întâmplă să spui adevărul şi să nu fi crezut, fiindcă cel căruia i-l spui, judecă prin prisma propriilor lui păcate; el este un om obişnuit cu minciuna şi desigur că este greu să accepte adevărul spus cu sinceritate, el este suspicios, te poate acuza pe tine de neadevăr, crezând că astfel se debarasează de minciună..  
  
Pragmaticul William James spunea: „O propoziţie este adevărată dacă este utilă”. Poate ar trebui formulată invers, şi anume: Dacă ceva este clar şi util omului, înseamnă că el conţine adevărul. Şi pentru a constata utilitatea, trebuie folosită simţirea şi raţiunea. Raţiunea va decide dacă acea destăinuire, acel adevăr trebuie exprimat sau trebuie reţinut, eventual aşteptat momentul adevărului, întrucât el poate să rănească uneori, sau să facă chiar mult rău celuilalt sau celorlalţi. Dar, nici nu trebuie să ne trezim că facem confesiuni pe care nimeni nu le cere, mărturisind tot adevărul pe care-l ştim, împovărându-l pe celălalt, obosindu-l. Se mai întâmplă să fii sincer fără să simţi cât de mult ai plictisit sau l-ai zăpăcit pe celălalt. Dacă dai de un om înţelept, el poate fi politicos, te ascultă şi nu reţine nimic. Altul, îţi întoarce spatele. 
  
Dădeam cândva ca exemplu piesa „Raţa sălbatică” a lui Henrik Ibsen, marele dramaturg norvegian al secolului al XIX-lea, a cărui operă a avut o însemnătate majoră pentru generaţiile care i-au urmat, inclusiv pentru generaţia secolului nostru, temele şi moralul operelor sale fiind valabile prin analiza profundă a psihologiei omului şi a filozofiei vieţii. Criticul de artă Petru Comarnescu l-a numit „uriaşul Nordului, poetul icebergurilor, cântăreţul serios şi grav al ciocnirilor de conştiinţă, vizionarul viguros al ultimului romantism”, întrucât a fost preocupat de influenţa crizei moralităţii individului asupra societăţii, de adevăr şi minciună, „încercând să trezească o umbră de idealism în noi”, comenta altcineva.  
  
Ideea că omul are nevoie de minciună pentru a trăi, este, se poate spune, o axiomă pe care a supus-o dezbaterii în operele sale. Aidoma lui Nietzsche, considera că un adevăr absolut şi general valabil pentru toate persoanele nu există, pentru că timpul şi societatea împreună cu oamenii se schimbă, mentalităţile se schimbă, astfel înţelegerea lumii sau orice tip de înţelegere se schimbă; ceea ce a fost valabil timp de sute de ani poate să nu mai fie valabil şi astăzi, adevărul fiind într-o schimbare continuă. Această idee Ibsen a supus-o gândirii treptat, trecând-o prin mai multe piese de teatru, filozofia sa părea că se contrazice şi totuşi ea se lega şi se definea prin adâncirea gândirii în următoarea piesă. Interesul său faţă de adevăr, de conceptul de adevăr s-a datorat comportamentului societăţii norvegiene din timpul său, el considerând că important este a se preocupa de revoluţionarea sufletului oamenilor. Concepţia lui despre libertate, de exemplu, ocupa un loc central în gândirea sa. Statul era ca o limită pentru individ, pentru el individul şi cetăţeanul fiind două concepte diferite; cetăţeanul - legat de regulile societăţii şi de politica statului, pe când individul - ceva interior, lăuntric, care-l face pe om, uman. Pentru înţelegerea lumii, a societăţii şi a omului, individul trebuie înţeles a fi mai mult decât un cetăţean care trăieşte într-o societate, el luptându-se pentru a scăpa „din convenţionalismul obiectiv al ipocriziei” cu care este „dotată” societatea. În piesele sale dialogul, până la urmă, duce la încercarea şi încurajarea omului de a fi mai bun şi de a deveni conştient de propria-i identitate ca individ, astfel omul putând să facă lumea mai bună.  
  
Cineva a sintetizat foarte bine cele două piese ale lui Ibsen: „În Nora avem un Ibsen răzvrătit - care iubeşte adevărul pentru adevăr şi pentru morala înaltă. În Raţa sălbatică avem un Ibsen domnesc - profund omenesc, care predică dreptul la viaţă al minciunii, atunci când această minciună este elementul vital al unor fiinţe”. Titlul folosit „Raţa”, semnifică pasărea, imaginea sufletului care scapă din trup, iar adjectivul „sălbatică” – întăreşte ideea de libertate, de nesupunere la normele materiei şi la limitările date de ipocrizia prin care sunt reglate mecanismele sociale. Personajele lui îşi pierd libertatea în momentul în care li se dezvăluie adevărul. În câteva cuvinte, în piesa Raţa sălbatică, se porneşte de la ideea că raţa trăieşte în cuplu, fiind simbolul fericirii conjugale; este vorba de o familie fericită pe cale să se destrame la aflarea adevărului ascuns până atunci, iar doctorul, prieten al familiei, încearcă să medieze folosind o formulă cinică: „Ascultă, domnule ... , nu te mai servi de această vorbă pompoasă ideal, când noi, în vorbirea curentă îi zicem atât de minunat minciună... Dacă îi iei unui om obişnuit minciuna vieţii, îi iei în acelaşi timp şi fericirea”. Şi în loc să re-înveţe zborul, raţa sălbatică a lui Ibsen, rănită, se cufundă în moarte ...  
  
Lectura piesei te pune mult pe gânduri: Trebuie spus şi înfăptuit adevărul cu sinceritate, chiar dacă uneori preţul plătit este mare? Nu era mai bine să nu fi existat acea destăinuire? „Raţa sălbatică” nu-şi putea trăi viaţa fără să cunoască adevărul? Sinceritatea dezvăluirii adevărului nu a făcut mai mult rău? Se aştepta cineva la reacţia tinerei de a nu suporta adevărul şi a alege sfârşitul vieţii - sinuciderea? Nu este mult adevăr în aforismul: „Sinceritatea nu înseamnă a spune tot ce gândeşti, ci a gândi tot ce spui”? Este necesar ca filtrul raţiunii să acţioneze asupra simţămintelor? Dar „Raţa sălbatică” a lui Ibsen nu exclude sinceritatea, adevărul, ea este, în principal, drama omului neputincios faţă-n faţă cu adevărul. 
  
Filozoful şi scriitorul francez Pierre Janet spunea, şi aici se pot cantona întrebările, răspunzând: „Nu e întotdeauna bine să spunem tot ce avem pe inimă, dar să căutăm să n-avem pe inimă decât ceea ce am putea spune”. Şi să mai avem în vedere spusele scriitorului francez Al. Dumas: „Sinceritatea este singura bogăţie a oamenilor care nu au nimic”. Sinceritatea înseamnă o inimă deschisă spre adevăr. Nu putem trăi în minciună! Sinceritatea trebuie să-l îmbogăţească pe celălalt, nu să-l sărăcească sau, mai rău, să-l lovească. Iar omului i se cere să aibă puterea de a suporta adevărul ascuns şi dintr-o dată dezvăluit, înfipt ca un cuţit în inimă. Concluzia este că firile slabe nu pot primi adevărul, el le tulbură. Curaj şi înţelepciune îi trebuie şi celui care dezvăluie adevărul, şi, la fel, curaj şi înţelepciune celui care primeşte adevărul în suflet. Dar, adevărul trebuie să triumfe! Există şi remedii pentru rănile care ar putea fi produse în urma dezvăluirii adevărului. Dintre acestea, în primul rând, ar fi alegerea momentului mai puţin dureros al destăinuirii, iar dacă acest adevăr a îndurerat fiinţa, există posibilitatea de a cere iertare, de a încuraja fiinţa, dar ... să nu fie prea târziu. Sentimentul iertării este nelimitat, el poate ocupa întregul suflet: „ ... ci până la şaptezeci de ori câte şapte!” să ierţi. În fond, sinceritatea face parte din simplitatea vieţii. Simţirea omului o dramatizează. Copiii sunt sinceri, chiar dacă ei fac cu greu distincţie între real şi imaginar alterând adevărul, ei totuşi nu mint. Sufletele lor sunt curate şi nevinovate, de aceea i-a iubit Hristos şi i-a chemat la El. Din punct de vedere religios, minciuna este considerată a fi un păcat. Cea de-a nouă poruncă este „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”, adică să nu minţi.  
  
Politicienii, oamenii care fac politica în interesul ţării, trebuie să fie sinceri? Peiorativ, se spune că sunt cei care fac din politică un mijloc pentru realizarea intereselor personale. Sigur că nu toţi se înscriu în această formulă. Fac ei parte din categoria oamenilor duplicitari? Sau funcţia le schimbă personalitatea? Politicienii zilelor noastre mai au idealurile politicienilor de altădată? Traseismul nu este fariseism? Putem pretinde de la un politician să fie sincer? Ar trebui! Dar, politica este numită de unii „arta ticăloşeniei”, tocmai fiindcă există întotdeauna motivaţia compromisului, a promisiunii şi a neîmplinirii. Filozoful francez Paul Ricoeur (1913- 2005) dădea o conotaţie pozitivă termenului de ideologie, reuşind să argumenteze într-o manieră convingătoare că între ideologie şi om, ca fiinţă socială, este o legătură greu de rupt. Atunci cum o rup cu atâta uşurinţă unii politicieni?  
  
Când filozoful şi politicianul italian Giovanni Gentile(1875-1944) vorbea de „celălalt” din noi, ne amintea că cel dintâi tribunal din vasta reţea de tribunale de pe pământ şi din cer, în faţa cărora suntem judecaţi din când în când şi cărora le recunoaştem dreptul de a ne judeca, este „tribunalul ce se constituie în interiorul spiritului nostru”. El este liber şi se frământă, cântăreşte continuu, pentru a lua o anumită decizie. „Chiar dacă am fi în stare să ne răzvrătim împotriva oricărei forme de disciplină socială, spunea Giovanni Gentile, va trebui să ne supunem acestei discipline intime a spiritului nostru”. Şi spiritul nostru, pentru echilibrul fiinţei noastre, trebuie să beneficieze de sinceritate şi înţelepciune. Idealismul lui Gentile punea în valoare adânca înţelepciune a filozofiei creştine: „Adevărul e înăuntrul omului, nu în afară”.  
  
Când politica se dovedeşte a fi haotică, este normal ca oamenii să aibă cumplite îndoieli, să devină suspicioşi, pentru că ei au nevoie de adevăruri spuse cu sinceritate, pentru a înţelege şi a pune umărul la ridicarea societăţii. De aceea, cred, că pentru reuşită este nevoie în primul rând de sinceritate din partea alegătorilor, dar şi a candidaţilor. Interesele ţării trebuie gândite, înţelese, în acest moment important. Sinceritate înseamnă adevăr şi adevărul însemnă verticalitate.  
  
Opusă sincerităţii este perfidia, o trăsătură de caracter manifestată prin minciună, cinism, răutate, viclenie, necinste (separate sau împreună toate), de multe ori în ciuda aparenţelor binevoitoare. Şi ele sunt folosite în zilele noastre drept arme de luptă dintre cele mai eficiente. Cu ele se poate distruge până şi „o naţie”, spunea Părintele arhimandrit Iustin Pârvu (1919-2013), vorbind despre „industria minciunii” a vremurilor noastre.  
  
Şi să ne ferim de politicienii care pot fi aproape de gândirea lui Lenin, care pentru atingea scopul recomanda: „Trebuie să folosim orice şiretlic, truc, perfidie, ilegalitate, minciună ... ”.  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Sinceritate, adevăr şi minciună / Vavila Popovici : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1386, Anul IV, 17 octombrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Vavila Popovici : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Vavila Popovici
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!