Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Vavila Popovici         Publicat în: Ediţia nr. 1338 din 30 august 2014        Toate Articolele Autorului

BINELE TREBUIE SĂ FIE ŞI VOIT!
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Deşi binele este acelaşi pentru individ şi pentru comunitate, totuşi lucru mai mare şi mai perfect trebuie să fie a întemeia şi a păstra binele societăţii. 
  
Aristotel 
  
Binele este clar recunoscut în poruncile date de divinitate. În necunoaşterea sau ignorarea lor, este nevoie a se apela la moralitate, pentru a identifica corect binele. Binele este tot ce ne apropie de Divinitate şi este în interesul existenţei noastre. „Binele este unul singur!” înţelegându-se claritatea şi lipsa echivocului celor zece porunci divine, a şasea fiind: „Să nu ucizi!”. 
  
Problema Binelui i-a preocupat pe mulţi filozofi, oameni de cultură. Dacă facem o scurtă incursiune a problemei, în decursul vremurilor, fiindcă binele a dominat unele vremuri, dar au existat şi perioade când acesta era ignorat, putem începe cu filozoful grec Socrate (470-399 î. d. H.) care considera că a şti ce vrei, înseamnă a cunoaşte binele şi realizarea lui duce la fericirea atât cea personală, cât şi a comunităţii în care trăieşti. Ignoranţa deci ar fi mama răului şi trebuie acordată importanţă, în primul rând, autocunoaşterii. Referitor la sănătate, de exemplu, spunea că omului care se observă îi este greu să găsească un doctor care să priceapă mai bine ca el să-i caute de sănătate. Platon, discipolul lui Socrate, asemuia binele cu soarele, ca binele metafizic care-l cuprinde şi pe cel moral. A ajunge la ideea de bine, însemna a vedea lucrurile în lumina soarelui. Întrucât Dumnezeu a făcut o lume bună, principiul binelui îl identifica cu Dumnezeu. Ca şi Socrate de altfel, presupunea că El este creator, că El creează binele prin gândire şi iubire. Morala platonică este o morală metafizică: o acţiune bună, virtuoasă, participă la ideea binelui şi a realiza binele înseamnă a participa la perfecţia divină. Aristotel, elevul lui Platon, considera că morala face parte din politică, adică din ştiinţă, scopul fiind binele şi fericirea individuală şi socială, obţinute prin acţiuni raţionale. Ideile lui odată descoperite, au dominat toată filozofia creştină, scolastică, până la venirea timpurilor moderne.  
  
Mai târziu, filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) considera că binele este ceea ce determină voinţa cu ajutorul raţiunii, deci nu din cauze subiective, ci obiective, adică din principii care sunt valabile pentru orice fiinţă raţională. Oamenii prin natura lor au o voinţă duală şi din acest motiv este necesar ca morala să însemne obligare, şi orice acţiune întemeiată pe ea trebuie reprezentată ca o datorie ce urmează să fie făcută pentru ea însăşi, iar nu ca un procedeu plăcut pentru el însuşi şi urmărit pentru finalitatea sa. Spre deosebire de etica lui, filozoful german Arthur Schopenhauer (1788-1860) nu se bazează pe raţiune şi pe legile morale; el vede în „milă” singura modalitate a comportamentului moral; prin compătimire şi înţelegerea suferinţei lumii, omul îşi depăşeşte egoismul şi se identifică cu semenii săi. Deşi suntem încarceraţi în formele exterioare de viaţă, cel mai cald şi important sentiment, ne spune, trebuie să ne fie iubirea pentru viaţa noastră sufletească. Lumea e Voinţă şi Idee, voinţa fiind mai presus de Idee, ea stând nu numai la baza acţiunilor omului, ci determinând întreaga realitate: „A voi înseamnă a suferi şi cum a trăi este voinţa, orice viaţă este prin esenţă dureroasă”. Şi noi putem adăuga: din suferinţă se trag învăţăminte şi ele ne sunt de folos. Schopenhauer arată cum mari religii ale lumii i–au învăţat pe oameni, contrar binelui, să dispreţuiască moartea, pentru a le inspira curajul în războaiele sângeroase şi-n cele mai îndepărtate cuceriri. O voinţă moderată care gândeşte realizarea binelui prin învăţătură, cultură, o fire blândă, spunea Schopenhauer, sunt „daruri pe care nici rangul, nici avuţia nu le pot înlocui”. Filozofia lui Schopenhauer cu viziunea sa idealistă, arătând că tot ceea ce există în lume devine expresie a voinţei şi ea trebuie călăuzită spre binele omenirii, spre fericire, a fost îmbrăţişată de mulţi alţi filozofi şi oameni ai literelor. Influenţa ideilor lui Schopenhauer o vom găsi în literatură, în operele lui Lev Tolstoi, Mihai Eminescu, Marcel Proust, Thomas Mann şi alţii, care au căutat să înţeleagă sufletul viu al omului şi să separe binele de rău. Mark Twain îndemna: „Întotdeauna fă bine. Aceasta va mulţumi pe câţiva şi va surprinde pe restul”. 
  
Germanul Friedrich Nietzsche (1844-1900) ironiza bunătatea, binele, considerându-le false. Doar printr-o singură afirmaţie, ne putem da seama de concepţia lui: „Omul e doar o funie întinsă între bestie şi Supraom – o funie peste un abis”. În concepţia lui, mila, altruismul, iertarea, toate valorile umanitare legate de bine, bunătate, sunt de fapt valori prin care omul se neagă pe el însuşi pentru a-şi da aparenţa unei frumuseţi morale şi a se convinge de propria-i superioritate. Adevărata morală este, pentru el, o morală a durităţii. Morala creştină îi apare ca o morală a slabilor, a sclavilor, faţă de morala stăpânilor, a celor care dictează. În realitate, spunem noi, creştinul ştie că valorile conştiinţei sale sunt mai înalte, că o acţiune de milă este mai înaltă decât o acţiune dură, de egoism. La începutul secolului XX, opera lui Nietzsche a fost revendicată de nazismul german şi de fascismul italian, interpretându-se în mod barbar ideea de „voinţă de putere” în sprijinul doctrinei totalitare. La aceasta, se spune că a contribuit şi sora lui Nietzsche, nazistă înverşunată şi admiratoare a lui Hitler, care a falsificat unele texte pentru a le utiliza fără scrupule în construirea unei ideologii, oarecum străine de gândirea filosofului.  
  
Mulţi alţi filozofi s-au ocupat de problema binelui şi a bunătăţii necesare omului, precum filozoful francez Alfred Fouillée (1838-1912) care considera că eroarea este cauza mizeriei oamenilor, principiul răului din lume şi trebuie să lucrăm serios la evitarea lui. În lucrarea sa Morale des idées - forces, ajunge la concluzia că noi nu putem afirma cu siguranţă că lumea este în opoziţie cu moralitatea sau fericirea sau chiar cu fericirea noastră personală şi că doar o singură conduită ne este permisă, aceea de a lucra ca şi cum am socoti că triumful binelui moral nu este imposibil în lume, şi că, pe pământ, el se află în mâinile noastre. Pentru italianul idealist Benedetto Croce (1866-1952) frumosul, utilul şi binele nu sunt opuse, ci doar distincte, opoziţia întâlnindu-se doar în dialectica interioară a fiecăruia dintre momentele distincte: frumos-urât, adevăr-fals, util-dăunător, bine-rău. Omul este un întreg proces spiritual, el nu este niciodată ceva împlinit definitiv, el tinde spre desăvârşire, strădania lui trebuie apreciată şi încurajată. Omul datorită voinţei îşi exprimă alegerea şi, spune el, „o acţiune utilă sau bună este o acţiune voită”. Interesantă mi s-a părut logica sa: „O cunoaştere independentă de voinţă poate fi concepută; dar o voinţă independentă de cunoaştere este de neconceput. Voinţa oarbă nu este voinţă; voinţa adevărată vede bine”. 
  
Binele, în viziunea filozofilor secolelor apropiate, a căpătat diferite înţelesuri, îndepărtându-se uneori de matca în care a fost aşezat din începuturi. Încă venind în sprijinul binelui, filozoful francez Emmanuel Mounier (1905-1950), un creştin profund a cărei filozofie este bazată pe măreţia şi respectul datorat fiinţei umane, motiv pentru care filozofia sa s-a numit „personalism”, susţinea că umanitatea nu poate progresa şi nu se poate apăra de „Invazia inumanului” decât dacă va aspira la idealuri autentic umane. Comportamentul omului considera că trebuie să fie în conformitate cu spiritul moralei creştine, importanţă dându-se fiinţei umane, spre a nu fi înjosită, înrobită, părăsită, izolată.  
  
Existenţialismul ateu are ca exponenţi clasici pe germanul Martin Heidegger (1889-1976) şi francezul Jean Paul-Sartre (1905-1980). Filozofia lui Sartre este răspândită în prezent în mai multe ţări. Varianta atee nu mai consideră omul sfâşiat de contradicţia dintre subiectivitatea sa şi transcendentul divin, şi susţine un conflict permanent între om şi lume. El definea iadul: „ceilalţi, iată iadul”. Cu adevărat, dacă nu preţuim binele, trăim în condiţii de groază, de veşnic război şi în cest caz se justifică cruda lui afirmaţie, o lume fără valori, fără sens, o lume absurdă. O astfel de lume îşi pierde standardele comportamentale, deci nu pot fi judecate acţiunile ca fiind „bune” sau „rele”. Un citat lămuritor în acest sens l-a dat scriitorul rus Feodor Dostoievsky (1821-1881) în cartea sa Fraţii Karamazov: „Fără Dumnezeu, totul e permis”, sau istoricul român al religiilor, Mircea Eliade (1907-1986), pentru care elementul esenţial al condiţiei umane este simţul sacrului: „Dacă Dumnezeu nu există, totul e cenuşă”. Şi întreb, ne putem oare îndoi de inteligenţa minţii care a creat această ordine pe care o vedem în jurul nostru, denumită „Inteligenţa cosmică” de către A. M. Aivanhov (1900-1986) – filozof şi pedagog de origine bulgară, trăitor în Franţa? Recomandarea lui era următoarea: „Fiecare trebuie să lucreze pentru propria sa dezvoltare, cu condiţia să nu o facă numai pentru sine însuşi, ci pentru binele colectivităţii ... ”. Heidegger definea fiinţa umană mai mult prin structuri negative (starea de anonimat, frica, teama, grija, neantul) decât prin structuri pozitive (înţelegerea, libertatea). Emanciparea umană o concepea doar ca proces parţial şi spiritual, iar nu ca realizare globală, inclusiv practic politică. Scriitorul Nicolae Steinhardt (1912-1989), în cartea sa Jurnalul fericirii se întreabă: „Existenţialismul are dreptate ? Întocmai aşa este viaţa cum o vede existenţialismul, aşa arată lumea când lipsesc naiva credinţă în Dumnezeu şi iluziile moralei. Descrierea este cu totul neexagerată a existenţialiştilor, numai soluţia lor este greşită. Sau mai bine zis nu cunosc soluţia: străpungerea zidului până la Iisus, mângâietorul. Şi e de mirare: unii existenţialişti au trecut prin închisori; cum de nu au găsit mijlocul de a trece prin ziduri ?”  
  
German-americanul Herbert Marcuse (1898-1978) susţinea că principalii factori alienanţi ai vremurilor noastre sunt: diviziunea tot mai specializată a muncii şi factorul tehnologic, dar mai profund, raporturile economice şi cele politice de aservire. Exponent al şcolii neo-marxiste de la Frankfurt, înţelegea binele şi ca „libertate sexuală. Ignora desigur logica lui Aristotel care considera că „doar naturile primitive văd binele suprem şi fericirea în plăcere”. 
  
Bernard –Henri Levi, intelectual şi autor francez (n. în 1948), fondator al unei noi filozofii, admite că orice tip de societate, fie capitalistă, fie socialistă, este dominată de puterea politică (de Stăpân). Constată că proiectul socialist a eşuat în totalitarism, în barbarie. De aceea optează pentru o democraţie burgheză, care deşi imperfectă, permite totuşi omului o anumită libertate, un „chip uman”. Menirea intelectualului ar fi aceea de a cultiva filozofia, arta şi morala care ar putea să oprească tentaţia barbariei şi a călăuzi societatea spre binele ei. 
  
Un remarcabil eseist, critic literar, filozof al culturii şi pedagog american născut în România (1940), susţine într-un recent dialog că „Forţele globalismului s-au dovedit exterioare şi se exprimă, tot mai răspicat, prin forţa brutală şi decizii administrative. În esenţa sa, promovând cel mai obscur principiu cu putinţă, binele universal, un principiu fără conţinut, fără obiect, fără valoare, globalismul ţine de categoria celor imaginate de „negativitatea pură”. În „globalismul” deplin nu poate exista „înţelegere”, ar putea exista doar supunere şi descompunere în uniformitate. Globalismul se va termina mai repede decât ne imaginăm”. Poate ar fi fost corect de despărţit „binele universal” de expresia „un principiu fără conţinut”, el fiind dimpotrivă, plin de conţinut, un principiu, iată, de care s-au ocupat nenumăraţi gânditori ai timpurilor trecute şi continuă să fie un principiu necesar a sta la baza societăţii.  
  
Dacă educaţia făcută pe diferite căi, şi cultura nu vor fi preocupările importante ale societăţii, dacă va continua mediocritatea morală-intelectuală existentă în secolul nostru, vom lăsa cale liberă fanatismului, definit ca un ataşament exagerat pentru o convingere, o idee, bazat pe ură şi răzbunare, marcat de obicei de incultură sau de rătăcire a minţii omului şi căruia i se adaugă totala intoleranţă faţă de adversari. Filozoful, scriitorul român Lucian Blaga (1895-1961) spunea: „Fanatismul strică chiar şi cele mai bogate inteligenţe”. Scopul fanaticilor este crima, uciderea adversarului.  
  
O dublă crimă aş spune, fiindcă ucizi omul de lângă tine, dar ucizi şi omul din tine. 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
BINELE TREBUIE SĂ FIE ŞI VOIT! / Vavila Popovici : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1338, Anul IV, 30 august 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Vavila Popovici : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Vavila Popovici
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!