Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorie > Mobil |   



Dr. MITE MĂNEANU/BANATUL DE SEVERIN ÎNAINTE DE POSADA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Dr. Mite Măneanu 
  
BANATUL DE SEVERIN ÎNAINTE DE POSADA 
  
În acest an se împlinesc 685 de ani de la victoria istorică de la Posada obținută de oastea lui Basarab I asupra armatei regelui Ungariei Carol Robert de Anjou, eveniment considerat de istoriografia românească ca reper esențial în apariția și evoluția neîntreruptă a statalității românești. Cum evenimentele politico-militare care au precedat acest eveniment istoric ( inclusiv cele din anul 1330)au implicat în mod hotărâtor Severinul cu Cetatea și Banatul său, este firesc să prezentăm și în acest context etapele apariției și dezvoltării acestei entități politico-militare având centru Severinul, cu rol decisiv în coagularea și impulsionarea demersurilor dedicate începuturilor statalității românești. Minimalizarea rolului hotărâtor al SEVERINULUI( Șara Severinului, Banatul și Cetatea Severinului)în procesul de întemeiere și definire a Statului Medieval Țara Românească este după părerea noastră o scădere majoră a istoriografiei românești. Este cunoscută această ” apreciere”cvasimajoritară a istoricilor români din sec. XIX-XX deranjați de adevărul că Banatul de Severin și Cetatea Segerinului împreună cu celelalte: Orșova, Mehadia și probabil Grădețul, iar mai târziu în vremea fraților Corvin și altor vestiți comandanți militari- au fost o creație ungurească, pentru promovarea și apărarea intereselor politico-militare ale regatului Maghiar și Papalității, dar a devenit independent de obiectivele inițiale, factor de iradiere a celor mai avansate practici social politice și militare vest europene în spațiul românesc de la sud de Carpeți, contribuind la coagularea tendințelor social politice și dirijarea acestora pe calea statalitățiievoluate, similară formelor deja realizate în vecinătatea apropiată (în Ungaria, Bulgaria, Croația, Serbia, bosnia, Herșegovinaș.a.). Această”parte de bine”oferită fără să vrea ”de adversarul istoric maghiar” a fost și este ignorată, încă de istoricii români(vezi notele 38-41 de la finalul lucrării) care nici nu observă (sau o fac parțial) că de peste un secol regiunea Porților de Fier și Severinul au căpătat relevanță în istoriografia maghiară și nu numai, mai ales pentru perioada evului mediu(inclusiv în cadrul procesului de edificare și evoluție statală în această parte a Europei1,dată fiind poziţia geografică la interferenţa marilor drumuri comerciale şi strategico-militare, la răscrucea unor interese politice şi militare contradictorii, urmărite de diversele state feudale ce se afirmă în zonă. Acest rol istoric important a putut fi asumat de Severin şi în perioada de după retragerea aureliană, când doar armata şi administraţia s-au evacuat la sud de Dunăre, în timp ce în Dacia părăsită de unităţile militare şi administrative romane, rămânea întreaga populaţie civilă. În cazul Drobetei, ca şi al altor obiective militare romane importante de pe malul stâng al Dunării, se mai înregistrează şi continuitatea prezenţei militare, prin executarea unor lucrări de reparare a castrului, sub Constantin cel Mare, construirea chiar a unor fortificaţii noi în timpul lui Iustinian, cât şi menţinerea în secolele următoare a unor fortificaţii şi elemente militare în zonă 2, dar neconsolidate corespunzător din cauza presiunilor şi distrugerilor repetate provocate de invaziile popoarelor migratoare care, în cea mai mare parte urmăreau calea Dunării, spre Europa centrală. În acest context istoric, din a doua jumătate a secolului ai X-lea pentru Severin, ca şi pentru întreaga Oltenie a intervenit împrejurarea favorabilă că pecenegii şi apoi cumanii nu şi-au extins stăpânirea în această parte, iar formaţiunile politice româneşti care participă deja la evenimentele politico-militare ce aveau ca protagonişti Imperiul Bizantin, statul Bulgar, regatul Maghiar 3etc. s-au putut consolida. Relaţiile destul de strânse ale formaţiunilor româneşti de la Nord de Dănure, cu statul „Vlaho-Bulgar” al Asăneştilor au permis consolidarea poziţiei acestora şi o posibilitate sporită de rezistenţă în faţa tendinţelor expansioniste ale regatului maghiar. Însă spre sfârşitul domniei lui Assan al II-lea şi mai ales după moartea acestuia, legăturile dintre factorii politici de la nord şi sud de Dunăre, slăbind, presiunea de la nord şi sud maghiară s-a intensificat.4 Urmărind supunerea formaţiunilor statale româneşti dintre Carpaţi şi Dunăre, Regatul Maghiar ameninţa şi Ţaratul Bulgar al Vidinului, pentru ca în urma victoriei maghiare în războiul din 1230, să se creeze, la hotarul de nord-vest al Ţaratului Bulgar, Banatul Severinului. Această formaţiune militară – adevărată marcă de graniţă – avea menirea de a apăra căile de acces spre centrul regatului, împotriva atacurilor de la sud şi est. Acest banat cuprindea regiunea de sud a Banatului, precum şi partea din Oltenia până la Motru( controlând direct mai ales zona submontană a munților numiți ulterior Mehedinți, cu prelungirea acesteia cel puțin pțnă laTismana) și linia Dunării de la Orșova – Severin până spre Gruia –Pristol(în nici un caz până la Celei!)–având ca element central cetatea Severinului cu pandant cetățile Orșova și Mehadia formând o ” pană ” geografică de cca 6000km2, controlată militar și administrativ, având în centrul său munții numiți ulterior ai Cernei, Almăjului și Mehedinților cu posibilitatea de control al Culoarului Dunării pe sectorul Svinița –Tricule ulterioare perioadei prin Orșova-Porțile de Fier-Severin, până spre Calafat(Vadul Cumanilor) și Vidin. Același Banat de Severin,cu cele trei formațiuni muntoase împădurite și greu de străbătut, situate în centrul său, ca element de erezistență, controla culuarul Timiș-Cerna, străveche cale de comunicare terestră prin Carpații Meridionali, de la Orșova la Mehadia și Caransebeș utilizată de daci, romani, dar și de oștile ducilor Glad și Ahtum în sec al VIII-lea și al XI-lea, și apoi de stăpânitorii Țării Severinului, succesoarea celor amintiți, cu hotare între Mureș-Tisa și Vidin, pe ambele maluri ale Dunării(de aici tradiția și pretenția de legitimitate a domnitorilor români Vladislav, Radu, Dan și mai ales Mircea cel Bătrân, dar și a unor despoți sârbi fixată chiar în titulatură domnească a uinora, dar atestată istoric de ctitoriile domnești, luptele domnitorilor români din Podunavia –dreapta Dunării și în întreaga politică și acțiune de susținere a elementului românesc din această Podunevie atestată în întreg evul mediu românesc). Al treilea culoar apărat de Banatul de Severin era cel al Motrului. Toate acestea, împreună cu drumurile și potecile de legătură care străbăteau munții, bine folosite și controlate formau o țesătură care permitea Banatului de Severin să constituie o marcă mulitară, în adevăratul sens al cuvântului, redutabilă și cu o mare influență în întreaga Țară a Severinului, cu voievodatele,cnezatele și alte formațiuni numite sau nu în Diploma Cavalerilor Ioaniți din 1247, aflate la sud și la nord de Carpați, în stânga șiîn dreapta Dunării, la vest de Olt, aparținând sau nu Țării Severinului ori Banatului de Severin și influenței sale.5 
  
Aserţiunea după care Banatul de Severin a fost creat în jurul anului 1230, după victoria regelui cruciat Andrei al II-lea asupra bulgarilor este întărită şi de faptul că în 1233 în lista demnitarilor regatului maghiar figurează Luca, banul Severinului 6, care era reprezentantul acestei formaţiuni şi vasal coroanei sfântului Ştefan fiind, totodată, membru în sfatul regal. În legătură cu numele acestui prim ban de Severin, Maria Holban, citând un document din 19 februarie 1234, în care este menţionat pentru 1233 banul Luca, crede că lectura corectă a numelui acestuia ar fi fost Iula banul, menţionat şi într-o scrisoare, din 27 noiembrie 1233, adresată de Inocenţiu, episcopul de Sirmiun, regelui Bela al IV-lea, prin care-l ruga să-i îndeplinească unele cereri anterioare. Se argumentează că ambele texte nu s-au păstrat în original ci doar în transcriere, în registrul papal „Liber Censum Camerae Apostolicae” şi poate fi o greşeală a copistului. Se face totodată menţiunea că în acea perioadă exita un dregător Luca, care între 1229 şi 1230 avea demnitatea de mare paharnic al regelui Andrei al II-lea şi care putea fi Luca banul, în timp ce Iula banul, menţionat în documentele din 27 noi. 1233 şi 22 august 1233, cercetătoarea consideră că ar fi vorba de Iula fratele lui Rathalt comite al curţii regale 7 . Cercetările întreprinse în arhivele de peste hotare au condus la descoperirea unor noi documente referitoare la această problemă (care vin să completeze pe cele deja publicate în colecţia Hurmuzacki) însă nici cu ajutorul acestora nu se poate clarifica pe deplin identificarea primului ban de Severin, momentul exact al întemeierii acestui banat ca şi continuitatea acestei formaţiuni politico-militare până în anul 1247. Astfel, s-a remarcat că pentru perioada 1235-1245 în documente nu apar bani de Severin (excepţie fac doar anii 1233, 1240, 1243), în timp ce Luca este menţionat în documente din 1235-1237 şi Iula în cele din 1235-1239, investiţi cu alte dregătorii în comitate din vestul Ungariei. Abia într-un document din 21 martie 1240 apare a doua menţiune a unui ban de Severin – respectiv Oslu, care figurează în protocolul final al unei diplome solemne date mânăstirii Cârţa. Trei ani mai târziu, într-un alt protocol final al unei diplome solemne din 1243, este menţionat un alt ban al Severinului – Ştefan Csak care, se presupune că îşi avea reşedinţa în apropierea Severinului (posibil la Orşova sau Mehadia), unde existau castele – reşedinţe întărite), căci la acea vreme cetatea Severinului nu fusese încă construită 8. Omisiunile şi neclarităţile pe această temă, existente în documentele vremii, îngreunează în continuare sarcina istoricilor doritori să reconstituie integral această perioadă, mai ales că în privinţa respectivei formaţiuni militaro-administrative şi a titlului de ban au existat numeroase discuţii, multe contradicţii(vezi lucrările citate la nota 41), pentru ca în ultimul timp să se acrediteze tot mai mult ideea existenţei, în această zonă, a unei formaţiuni similare româneşti, iar titlul de ban, care s-a perpetuat apoi pentru a desemna pe conducătorii Olteniei a existat anterior cuceririi maghiare. Ca argument se menţionează că acest titlu de ban, cu înţelesul de guvernator, se întâlneşte la slavii din sudul Dunării – în sec. X în Croaţia, Slavonia şi Dalmaţia, iar de la mijlocul sec. XIII şi în Bosnia. Acestea s-au menţinut şi după cucerirea lor de către regatul maghiar, fiind similare, ca şi Banatul de Severin, mărcilor militare de graniţă de tip carolingian 9. Înfiinţarea Banatului de Severin nu constituia însă o iniţiativă singulară, ci se încadra într-o politică şi strategie mai largă, pentru că ulterior regatul maghiar a mai înfiinţat Banatul de Macva (1254), Banatul de Cucevo şi Branicevo (1272), Banatul de Vidin (1365-1369) 10. Aceste formaţiuni politico-militare şi administrative aveau o deosebită importanţă de vreme ce banul era egal n rang contelui palatin, făcând parte dintre marii demnitari ai curţii regale maghiare, urmând în ierarhia administrativă imediat după rege. El era numit direct de rege pentru perioade de timp determinate, exercitând autoritate deplină în banat – concentrând puterea politică, judiciară şi administativă, fiind în primul rând comandantul suprem al oştii din acest ţinut. De asemenea, era ajutat de doi vicebani, unul cu atribuţii administative şi altul cu cele judiciare. Crearea Banatului de Severin, corespunzând unor cerinţe de ordin militar în primul rând, avea însă şi scopuri politice, urmărind consolidarea şi extinderea stăpânirii maghiare la sud de Carpaţi, obiectiv major al politicii regalităţii maghiare din acea perioadă. În privinţa numelui de Severin dat banatului şi cetăţii medievale, nume ce a dăinuit şi după dispariţia, în 1524, a cetăţii, trebuie spus că părerile sunt împărţite. Unii cercetători cred că această denumire ar trebui pusă în legătură cu SEVERN, în limba bulgară – „de nord”, alţii asociază această denumire cu numele împăratului roman Septimus Severus, în timp ce alţii consideră că denumirea trebuie pusă în legătură cu numele unui maestru al Ordinului Ioaniţilor care ar fi construit cetatea. Noi credem că ceea ce a fost hotărâtor în atribuirea numelui cetăţii sunt importantele vestigii arheologice ale romanităţii, castrul, ruinele podului lui Traian ş.a. care atunci, ca şi acum, impresionau pe contemporani. Este foarte probabil ca localnicii să le fi păstrat în conştiinţă ca „ruinele lui Sever împărat” şi astfel să se fi transmis denumirea şi noilor veniţi. Oricum, eroare sau nu, numele de Severin, păstrat până azi, evocă deopotrivă antichitatea romană, frământatul ev de mijloc şi epoca modernă, într-o continuitate demnă, bogată în fapte istorice. 
  
Încă de la început Severinul a avut de făcut faţă ameninţării adversarilor tradiţionali ai regatului maghiar, pentru ca în 1241 să fie pustiit de marea invazie tătară. O cronică contemporană menţionează o luptă dată de tătari în părţile „Valahilor negri” cu Beseremban, pe care îi biruiseră. Presupunerea ce se face este că Beseremban este transcrierea greşită a demnităţii de Ban de Severin 11 care conducea probabil avangarda armatei ce întâmpina o parte a oastei tătărăşti credem că nu este lipsit de temei. Nu putem exclude însă nici discuția Basarab(ă) nume de demnitate sau conducător în această zonă. Acest insucces anticipa dezastrul general al armatei maghiare, regele Bela al IV-lea fiind nevoit să se refugieze în Dalmaţia. Menţionatul episod tragic a demonstrat însă şi fragilitatea sistemului de apărare al Banatului de Severin, în cadrul căruia fortificaţiile cetăţii Severinului, ca şi a altor cetăţi ce ţineau de aceasta, au fost insuficiente pentru a face faţă chiar atacului unor oşti de călăreți, neînzestrate cu arme şi tehnică militară de asediu. Pentru remedierea acestei deficienţe majore, după retragerea tătarilor, regele Bela al IV-lea cheamă Ordiunul Cavalerilor Ioaniţi (sau ospitalieri) cu magistrul Rembald, cărora le cedează, în anumite condiţii, întreaga Ţară a Severinului, acordându-le şi alte avantaje. În această situaţie, opţiunea regală nu este întâmplătoare, cunoscute fiind calităţile ostăşeşti ale acestor călugări – militari şi cu deosebire priceperea lor în construirea şi apărarea fortificaţiilor 12, calităţi de altfel menţionate de regele maghiar într-o scrisoare din 1254, către papă, în care arată că împotriva pericolului tătăresc nu avusese nici un sprijin din partea principilor Europei, în afară de „Ordinul Hospitalierilor”, care au luat armele împotriva păgânilor şi schismaticilor, ca să apere regatul nostru şi credinţa creştină13. Pe aceştia, în parte i-am aşezat în locurile cele mai primejduite, la hotarul Cumanilor de peste Dunăre şi al Bulgarilor, pe unde şi-a făcut intrarea armata tătarilor în vremea invadării regatului nostru. De aici chiar gândim şi nădăjduim ca – dacă Dumnezeu va ajuta truda noastră şi a acestor fraţi şi dacă Domnul Scaunul Apostolic îi va avea vrednici de ocrotirea sa, să întindem vlăstarii credinţei catolice aşa cum se întinde Dunărea până la Marea Constantinopolitană”, - pasaj ce dezvăluie mobilurile politice şi religioase ale aducerii acestora la Severin, care au fost avute în vedere, pe lângă recunoscuta lor iscusinţă în edificarea cetăţilor, de asemenea relevată în scrisoare. „O parte însă din fraţi i-am aşezat în mijlocul regatului nostru pentru apărarea castelului ce facem să se zidească pe lângă Dunăre, la care lucru neamul nostru nu este dedat. Căci Dunărea este apa rezistenţei; aici şi noi, oricât de nepregătiţi şi grozav loviţi, zece luni am rezistat tătarilor, atunci când regatul nostru nu avea aproape deloc cetăţi şi apărători” 14 Valoarea şi eficienţa militară recunoscută a acestor călugări-ostaşi (era vorba de numai 50 de cavaleri(poate 100!) cu însoţitorii lor) aduşi în Banatul de Severin rezultă şi din privilegiile cu totul speciale acordate prin aşa numita Diploma Cavalerilor Ioaniţi 15 în 1247, document de o importanţă excepţională pentru descifrarea unor realităţi politico-militare şi social-economice din ţara Severinului, precum şi din celelalte părţi ale Olteniei şi Munteniei. Acordându-se, prin această diplomă, Cavalerilor Ioaniţi drepturile şi obligaţiile banului de Severin, reglementări instituite încă înaintea invaziei tătarilor, prin care pe de o parte se urmărea organizarea apărării regatului în această parte, iar pe de altă parte se urmărea asigurarea continuităţii suzeranităţii asupra teritoriului dintre Carpaţi şi Dunăre. Pentru aceasta Cavalerii Ioaniţi primeau întreaga Ţară a Severinului (Terra Zeurini) cu munţi şi cu tot ce ţinea de ea, precum şi cnezatele lui Ioan şi Farcaş, până la Olt, în afară de cnezatul voievodului Litovoi, care era lăsat românilor aşa cum l-au stăpânit ei până atunci. Totodată li se dăruie toată Cumania, de la râul Olt şi munţii Transilvaniei, stabilindu-se pentru aceste ţinuturi aceleaşi îndatoriri militaro-economice ca şi pentru Ţara Severinului. Era de asemenea exclus voievodatul lui Seneslau, care era lăsat în stăpânirea românilor, în aceleaşi condiţii ca şi cel al lui Litovoi. 16 (Terra Litua). (........) (În continuare vezi articolul din Revista Porțile de Fier, Revistă de istorie și cultură, an XV, nr. 22, 2015, p. 1-10). 
  
Referinţă Bibliografică:
Dr. MITE MĂNEANU/BANATUL DE SEVERIN ÎNAINTE DE POSADA / Varvara Magdalena Măneanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1757, Anul V, 23 octombrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Varvara Magdalena Măneanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Varvara Magdalena Măneanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!