Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Atitudini > Mobil |   


Autor: Valerian Mihoc         Publicat în: Ediţia nr. 1869 din 12 februarie 2016        Toate Articolele Autorului

Dragostea, poveste veche…
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Motto: Atunci când omul a avut de povestit ceva a pronunțat cuvântul Iubire, ce ne este nouă deși e veche, pentru noi fiind mereu de actualitate, veșnic actuală pentru fiecare chiar de îmbătrânim cu ea în suflet…  
 
Cred că nu este un alt sentiment mai dătător de încredere în sine precum este Dragostea... Poți avea mii de aprecieri, poți fi o personalitate de marcă, poți face foarte multe prin îndemânare intelectuală sau manuală, poți avea carieră prin care ți-ai atras respectul unei comunități, a unui stat, a lumii întregi, dar dacă Iubire nu ai - nimic nu ești…sau dacă nu te poți regăsi zilnic în ochii altui alter ego, atunci nimic parcă nu are sens în acestă viață… Sensul vieții găsindu-l sau atribuindu-l a fi în lucruri trecătoare… Uneori mi se semnalează spre exemplu un părinte dacă un alt copil i-a luat jucăria copilului lui, face urât, se agită, se ceartă de parcă l-a jupuit de viu cineva, dar de era așa.. Numai că parcă încearcă a se scutura de singurătate, de egoismul ascuns într-o familie, de incapacitatea de a iubi mascată în niște sentimente de filiație, dar mărginașe, exagerate, duse la extrem..uneori fanatice prin manifestare zbuciumată sau extravagantă în extern pentru restul lumii..  
 
Egoismul și ”apucătura singurătății se transmite ușor, dacă un părinte se simte singur în cuplu… de multe ori nici nu mai știe.. dar, mai sunt și alt fel de singurătăți prin care nici nu se poate percepe iubirea celuluilalt..sau faptul că acesta îi pune chiar și cuțitul la gât de atâta ”iubire, o ia ca atare o ”mare iubire, dar.. Ba, că un anumit tip de singurătate face să căutăm un astfel de respect cu care ne mângâiem sufletul singuri, hrănindu-ne suspect de greșit ego-ul truncheat, ba chiar viciat de aprecieri nu întotdeauna sincere, ca și când am avea o nevoie perpetuă de falsitate în lipsa unui metabolism sănătos al iubirii… Și,culmea este că facem atâtea în zilele acestea pentru astfel de ”apucături ce nu stau în firea noastră.. încât… de unde ne-am mințit pe noi înșine, cum să ne mai întoarcem, are rost să ne mai căim..nici nu mai știm. Dar, numai vina prea însușită, comportamentul considerat a face prea parte din noi nu ne dă șanse..precum un ipohondru care deși e sănătos, el este mereu ”bolnav..vrea a fi compătimit..a fi mângâiat…asta în numele iubirii - storcător de atenție și de afectivitate..  
 
Ne minunăm? Nu mai…Cei care percep așa ”iubirea prin noțiuni factice de singurătate mascată sau mai grav de gelozie cu acele comportamente deviante de agresivitate, poate că nu au grave probleme cu ei înșiși, nici cu celalalt,ci cu modul în care sunt, adică prin ”complexitate”… În zilele acestea totul e ”complex.. nu era așa pentru Cain chiar de a ucis din gelozie și egoism pe Abel,reprezentând primul act de agresivitate a fost cât se poate de grosier, și tocmai de aceia ucigașul a avut remușcările actului, întocmai că privea simplu situația,că doar nu din iubire și-a ucis fratele... Azi, însă, s-a ajuns a se numi/face ”crimă pasională”, dar și „iubire pasională”, cu toate că acestă iubire poate fi cât de curată e pusă pe o pistă greșită…  
 
Deseori ce este prea pasional este confuzat maxim, chiar de către persoana iubită astfel, cu atât mai mult dacă aceasta are alte interese (dintr-o posibilă iubire), poate doar pentru un anumit moment cu atât mai mult. În plus, lumea atâta de rea și incapabilă de iubire, pentru că de ce să nu spunem drept – foarte mulți doresc doar să fie iubiți, nu să iubească..! Lumile astea atunci când văd o mare iubire, chiar una foarte pasională, nu se regăsește în ea, ba bine că găsește motive să arunce cu pietre în ea..în primul rând pentru că n-o înțeleg, ba chiar cel iubit n-o înțelege - repet, o amestecă, o proiectează asupra a altceva, o desconsideră, o minimalizează sub natura sentimentelor/pulsiunilor etc. . cumva dacă ”pulsiuni” pare că se aseamănă la formă cu pasiunea e ușor de confuzat pentru mințile nu prea luminate. Cei mai mulți percep „iubirea” prin propriile ”dioptrii ale iubirii”, iar la incapacitatea proprie o găsesc pe partea cealaltă, la celălalt…  
 
„Gelosului îi este frică de a fi înșelat..”, spune o vorbă din popor, sau la fel e cu mincinosul, la fel cu hoțul, iar ei fac cel mai mult, nu? La orice om ce se identifică foarte tare cu un comportament deviant există cea mai tare panică, cumva din nevoia de echilibru, nu? Proiecția asupra altuia/ a celuilalt mai grav. Fiecare hoț se crede cel mai ”bun„ dintre toți cei hoțomani, criticând la un moment dat mai și recunoște, însă dacă s-ar zdruncina din temelii cu vina pentru ceea ce face, s-ar bloca de tot..s-ar speria de sine…)))) Poate că abia privarea de libertate îl poate face să conștientizeze o vină.. Dar, dacă e clar că hoțul din domeniul iubirii este descoperit rapid, sau greu după caz, că după furtul iubirii nu i-a ajuns atât, mincinosul, ce nici nu poate fi tras prea mult la răspundere pentru minciunile spuse de a atrage iubire asupra lui, este totuși cel mai nefericit în iubire, cel mai nesatisfăcut, cel mai zbuciumat și invidios tocmai pentru ceea ce este autentic la alții, știind din pripă că el nu a atras dragostea pentru ceea ce este el, ci pentru ce a falsificat..pentru fața lui ”serioasă” – falsă! Poate fi tras la răspundere dacă trece în altă extremă, dar acestea se cam îmbină…  
 
În alt caz mai fericit, logica 'ajută' nu numai memoria ci și afectivitatea (părând să zică că totul are stabilitate pe raţiune), ci întregul sistem al proceselor psihice; întreţine afectivitatea spre exemplu, în caz că n-ai avea ce ascunde partenerei/ului, nu ai căuta să-l minţi şi i-ai spune numai ceea ce trebuie. Indiscutabil, oricât de bună memorie ar manifesta o asemenea persoană, la un moment dat apar aceste blocări/uitări de la sine, plus că intervine în mod neaşteptat - adevărul... Darea pe dinafară a adevărului în mod subconştient (”când îi vorbeşte gura singură” - în fond mai dezminte şi natura noastră care nu-i făcută pentru a minţi!), ce şi pentru mincinos aş spune că-i o mirare (doar aceasta!), cu toate că adevărul ține întotdeauna de conştient şi a fi întotdeauna așa. Visele și ele, calme, liniștite, odihnitoare.. Vorba aceia: "gura mincinosului adevăr grăieşte!" Şi i-a scăpat adevărul cam fără ca să-şi dea seama.. a apărut un gol în 'conștientul' său; deci, apare nevoia stringentă a unei alte minciuni.. cam merg laolaltă, iar zic.  
 
Arta de a iubi este în primul rând arta de a fi pozitiv, e arta de a vedea binele acolo unde nimeni nu-l vede!!  
 
Pe baza educaţiei individul acţionează selectiv, pentru a găsi soluţia la o anumită problemă –singurătatea - ivită în calea destinului personal/individual. Iar, în problematica cea mai acută a omului, aceea a singurătăţii şi a opusului ei, aceea a fuziunii cu o fiinţă, tot timpul se constată iar şi iar de un infinit de ori doar o singură soluţie, cu toate că aceste timpuri "de-mentă"/țiale încearcă să introducă alte idei sub forma contrazicerii aşa-zisului 'stereotip-traditional', că nu există decât o singură soluţie - aceea a relaţionării/iubirii/fuziunii cu un 'seamăn' de sex opus, deci, numai pe baza întrepătrunderii polarităţii dintre feminin şi masculin!  
 
Similitudinea căutată ancorându-se, de altfel, pe baza aspiraţiilor profunde, căci în rest "viva la diferance!" Se caută o asemănare, dar nu poți iubi dacă nu admiri, iar admirația întervine acolo unde e ceva ce nu poți face…nu poți fi gingaș precum o femeie, chiar de scri versuri și ea scrie…tu poate doar I le descri pe ale ei.. Cea mai mare iubire vine în complementaritate, în faptul rolurilor diferite, dar pentru același scop, deci cu posibilități și fascinități egale. Posibilități egale mai bine zis. Întregul univers este creat pe baza acestei polarităţi, la fel ca şi EL-Creatorul, are o față feminină și una masculină, iar Logica Supremă la fel o presupune, altfel ar fi însoţită în permanenţă de echivocul haosului, şi nu ar exista..! Întrebarea ce urmează, totuşi, într-un scenariu nefericit, mai este aceasta o soluţie adecvată timpurilor? Ca să nu zicem că suntem tradiţionalişti ori că, mai este ea de găsit aceasta ca o soluţie eficientă la problematica profundă a omului ce tinde către fuziune polarizantă..?  
 
În ciuda acestora, Dragostea e simplă, răbdătoare, înțelegătoare, vastă, atoatecuprinzătoare... Cel ce iubește zice: ‘Ştiu că dacă iubesc prea pasional mă pot arde, dar mă și întăresc pentru că focul călește ceea ce nu poate topi..! Este paradoxal, însă cu cât pot capta cât mai multe în suflet și cu cât mă împânzesc mai mult adorând cât mai multe ființe și câți mai mulți oameni, mă regăsesc în tot atâtea și mă oglindesc în ele. Măsura iubirii mele fiind faptul de a putea iubi pe cât mai mulți, pe cât mai multe ființe, chiar și pe mine însumi, chiar prin bucuria de a putea face asta. Iubind umanitatea din mine, o iubesc și în altul, o personific și în alte ființe. Mă simt tot timpul pierzându-mă prin toate lucrurile de suflet pe care le iubesc, dar mă regăsesc prin ele, chiar și atunci când un regret îmi poate șopti că m-am pierdut prea mult.. de aceea mă întăresc prin tot ceea ce pierd și mă regăsesc prin tot ceea ce iubesc! Pot avea simțiri străine, nesimțite de nimeni uneori, pot face asane involuntare... dar, prin controlul păstrat prin a ceea ce a fost şi tot a ceea ce este printre acele simţiri stranii şi chiar contradictorii uneori, numai așa îmi lărgesc orizonturile conștiinţei - ale iubirii, de fapt!! Devin mai puternic în iubire, iubind tot mai mult și devin tot mai puternic fiind slab pentru ceea ce iubesc” Deci, să fie acest lucru serbăd, fără sens, sau slăbiciune?  
 
Poate că, totuşi, acest flagel - agresivitatea - să fie cel mai mare neajuns răspunzător pentru multe umbre negre în domeniu? Din păcate, cuprinzând toate aspectele vieţii. Agresivitatea nu se lipeşte numai de sex sau nu pleacă numai de la el; este un factor care se vede la un om încă de la început, este problema strictă a fiecăruia dacă a ales pe cineva având acest comportament probatoriu. Dragostea este cunoaştere, înconjurarea celuilalt prin grijă, afectivitate şi respect, e marea împărtăşire, empatie şi întrepătrundere în celălalt eu, căci numai o astfel de cunoaştere este dată de iubire! ”Sexul” din dragostea afișată devine doar o consecinţă a acestei fuziuni şi nu doar un scop în sine, prin care se mai și speră ajungerea la această fuziune! Deoarece, dacă nu exista o anumită fuziune sufletească dinaintea actului sexual, acesta nu este în măsură să confere această fuziune, ba bine ca şi o poate alunga pe aceea care este; şi, poate alunga fuziunea prin anumite sentimente nelămurite de vină, iar vina este multiplă...  
 
Gândim, totuși, atât de mult la iubire, însă din păcate asociem succesul la iubire cu acumulările materiale, cu accederile pe treptele sociale, cu carierele (de piatră..) asta-i trist... Greşeala pleacă de la faptul că la ceea ce acordăm valabilitate în viaţa cotidiană, ar fi valabil şi în iubire... de unde şi multe neplăceri..dar, NU!! Există influențe nefaste din partea generalului, a societalului, chiar şi pentru acela care are o gândire proprie, sub imperiul manifestării legii junglei, adică a aceleia ce devastează tot... mai ales acolo unde acţionează invidia, pentru că nu mulţi pot să iubească şi să fie iubiţi, ori atunci apare tendinţa de a mânji. Acţionează aşa-zisa gândirea a mulţimilor (vezi "Reprezentările mulţimilor"- de Gustave Le Bon), ce poate duce la a ghilotina doi îndrăgostiţi din motive ştiute numai de ele. Mulţimile sunt eterogene şi gândesc precum eschimoşi, ce găsesc reprezentări la nivelul lor comun, de unde fac numai asociaţii simple, spre exemplu: dacă sticla element transparent asemeni gheţii, care se topeşte în gură, aşa şi prima ar trebuie să se topească..:)) Însă, pentru întreg nu prea există influenţe negative, doar dacă l-ar mânji şi pe el şi l-ar duce la spânzurătoare.. Întregul, adică o gândire întreagă, completă, fiind deja 'umplută' nu i se mai adaugă instantaneu alte păreri străine de sine, aşa cum se întâmplă unei mentalităţi ce nu are prea multe păreri personale. O astfel de "mentalitate" este foarte influenţabilă şi 'primește' multiple schimbări ale gândurilor, în funcţie de mediu, de vreme, ori nu mai ştiu.. foarte mulţi oameni, dar nu întocmai foarte pregătiţi, deoarece au oroare pentru ce nu pot percepe, fiind în acord ușor cu ceea ce pot înţelege uşor.“Omul poate progresa doar dezvoltându-şi raţiunea, găsind o altă armonie (decât cea originară - iremediabil pierdută). Facultatea de a gândi obiectiv este raţiunea; atitudinea emoţională subiacentă raţiunii este - smerenia. Să fii obiectiv, a şti să foloseşti raţiunea, este posibil numai dacă ai căpătat o atitudine de smerenie, dacă ai lăsat în urmă visul copilăresc că ai putea fi atoateştiutor şi atotputernic” spunea Erich Fromm în lucrarea sa “Arta de a Iubi”.  
 
 
 
Umilinţa, ca prima condiţie / atitudine a celui care vrea să iubească?Paradoxul ce-l ştiu este că nu cunosc să existe vreun om care nu ar vrea să fie iubit, dacă tu îl şti, acela este probabil un super-om, dar este o condiţie care nu ne-a fost dată încă! Condiţia omului fiind de a iubi şi de a trăi în comuniune de multicomunicare cu aproapele ori de nu... Cumva, armonia originară este pervertită de raţiune, iar raţiunea individuală încă nu şi-a găsit-o pe a sa, atunci ataşamentul omului poate divaga. Ori, dacă toţi fără excepţie şi-o doresc atât de mult, atât de mult, atunci de ce totuşi sunt atâţia ce parcă fac invers de a o avea? Toţi şi-o doresc, dar fac aiurea …ori nu fac nimic unde trebuie! Tocmai pentru că accentul este pus invers, toţi fac în exterior, iar interiorul, sufletul ce ar fi cel mai răspunzător de crearea iubirii este lăsat în umbră. Toată lumea ar vrea să fie iubită, însă parcă nu-şi găseşte varianta prin care să se întrebe şi să-şi răspundă dacă nu cumva ar trebui ca iubirea să plece de la sine în primul rând…?! Sau te poţi întreba în van, aşteptând în continuare… Dacă s-ar pune problema că trebuie creată în primul rând în sine, pentru sine şi apoi pentru altul, apoi pentru lumea întreagă, ar fi excelent! Căci, dacă nu avem iubire pentru noi, nici pentru altul nu vom avea! Şi nu avem iubire pentru altul dacă vedem acest aspect ca ţinând neapărat de o persoană anume pe care n-am întâlnit-o în caz că nu iubim, ori că nu mai iubim pentru că persoana ce-am iubit-o a plecat..  
 
Iubirea este un tot, dacă iubeşti tot iubeşti! Primul om nu bănuia posibilitatea colosală ce i se oferise, aceia ca prin comunicare putea , nu numai prin simpla numire a tuturor lucrurilor (el a numit şi femeia...) neştiind încă adevăratul sens al existenţei ei… Comunicarea prin care putea afla de fapt toate dimensiunile comprehensiunii celuilalt, dar şi a Lui Dumnezeu! Comunicarea ca unealtă a iubirii şi scop existenţial final al omului, aşa încât într-un cuplu poate ridica intimitatea pe treapta cea mai înaltă atunci când este activă şi bine utilizată! Nu poate fi aşa dacă unul dintre ei "etichetează" aşa ca Adam ce fuge ori se ascunde, ca şi când nimic bun n-ar fi fost înafară de acel măr care l-a împins la păcat.. Desigur, orice rău e condamnabil, dar dacă l-ai lasă aşa la voia întâmplării, fără ca măcar a încerca să-l repari...  
 
 
 
Umilinţă versus supunere? Iată o întrebare firească... Cum a ajuns sămânţa de vanitate a lui Adam în inima lui Cain şi cum s-a dezvoltat ea chiar numai la a doua generaţie de oameni, ştim cu toţii că a ajuns la cote maxime... Actualmente suntem în era paroxismului vanităţii, căci numai dacă ar fi una şi ar fi 'mică' parcă ar fi anormal! Şi, dacă ne-am inşela în această afirmaţie ar fi foarte bine.. Umilinţa, un cuvânt cam desuet în ziua de azi în care toată lumea vrea să aibe... înainte de 'a fi'! Propun oare supunerea persoanei masochiste faţă de cea sadică? Deşi prima chiar se simte ‘protejată’ de a doua! Umilinţa la omul demn ce a renunţat la orice "iluzie protectivă" nu este supunere şi nici slujire nedemnă, ci este slujirea demnă de un om, îndreptată fiind înspre aproapele. Umilinţa este atitudinea omului ce a ales să dăruiască înainte de a primi - deşi tocmai de aceea poate primi înmiit; e atitudinea omului ce acţionează pe baza propriilor posibilităţi şi "stă" pe propriile picioare! Este atitudinea omului ce şi-a distrus singur "barele protective" inconştiente sau mai puţin pentru viaţa sa. Este atitudinea omului conştient de sine şi de acţiunile sale şi a ales atitudinea productivă a iubirii în sine!! Azi pare o atât de mare dovadă de prostie - umilinţa asta… Însă, aceea faţă de tine însuţi în primul rând o ai? Umilinţa faţă de tine!! Domnul Isus, care coborând (pentru noi), fiind FIUL LUI DUMNEZEU, A DOUA PERSOANA A LUI DUMNEZEU, a spălat picioarele tuturor şi nu s-a sfiit deloc!! Umilinţa în iubire înseamnă demnitate chiar fiind sluga altuia, crearea iubirii încă din sălaşul fiinţei noastre, înseamnând egalitate de şanse şi de perspective sub raportul vieţii pentru un om înconjurat şi trăind împreună cu alţi oameni.  
 
Umilinţa înseamnă egalitate, să-mi "iubesc aproapele ca pe mine însumi", fără ca a avea pretenţia că sunt mai important decât un el ori o ea, ci egalul lui/ei dupa cum şi citatul face trimitere la egalitate, nu la a-mi pune mai presus aproapele decât mine, dar presupune iubirea in mod egal cât şi iubirea tuturor fiinţelor, chiar a celor mai neajutorate!! În această constă iubirea mea şi aşa pot dovedi, chiar faţă de mine însumi, că o am şi o pot dărui! Într-adevăr, iată chiar faptul de a mă dezvolta şi autorecreea în interior numai pentru a părea mai deştept, ori mai... Nici nu pot să nu mă înclin în faţă versetelor biblice ce spun pe buna dreptate că “iubirea nu se umflă-n pene”!  
 
" Vorbele ce sunt perfect adevărate par să fie paradoxale." (Lao-tse). Iubirea ce este perfect naturală, simplă, reală, profundă prin trăirile intense nevăzute, dar care respectă demnitatea pură a omului, fără a fi plină de artificii colorate (cu sclipici), să fie demodat de paradoxală?  
 
O vorbă spune că “acela care se umileşte în faţa lui Dumnezeu, poate sta demn în faţa tuturor oamenilor!” De fapt, umilinţa este o stare spirituală-emoţională prin care mă cred şi mă văd egalul tuturor semenilor, cu aceleaşi posibilităţi ca ale fiecărui om în parte, ce la fel îşi exercită posibilităţile prin muncă şi dăruire (conform citatului menţionat), diferenţa fiind acţiunea.  
 
Umilinţa este o stare afectivă prin care mă dărui pe mine mie însumi, prin care mă 'ajut' pe mine să-mi cunosc posibilităţile, să-mi ştiu bine aspiraţiile şi limitele, apoi încercând să exercit prin acţiune capacităţile personale le dezvolt în măsura acestora pentru mine, iar pentru cei din jurul meu, devenind 'active'-productive. Iubirea presupune astfel o productivitate interioară! Smerenia, deci, include strict posibilitatea de acţiune, deoarece cine se ajută pe sine, ajută şi pe celălalt de lângă el, în mod egal şi automat uneori! Sunt anumite excepţii fără de lecuire gen “Avarul”(Moliere) care pune pe ascuns unde nu ştie nimeni pentru a nu da nimic nimănui, totuşi orice om în orice stadiu moral ar fi - se poate autoumili. De fapt, moralitatea începe cu umilinţa, iar cum iubirea ţine de etica personală, deoarece nu-i pot face rău cuiva şi să-l iubesc în acelaşi timp, atunci e un început.. Dacă cineva nu este de un egoism atât de exacerbat, poate începe să practice umilinţa, ce este o stare emoţională pe baza căreia produc sentimente bune, apoi ajutand prin acţiune în sensul noilor simţiri, schimbăm gândurile. Ideile de dragoste, dacă sunt practicate devin autonome, fără a aştepta de la altcineva şi fără a mă baza măcar pe 'bare' închipuite de ajutor şi de susţinere. Doar smerit încep să mă cunosc, să mă explorez, să mă iubesc, dar să-mi ştiu limitele printr-o gândire raţională chiar plină cu gânduri de iubire şi să încerc să le depăşesc prin exercitarea posibilităţilor pe care le am deja. E o stare premergătoare cunoaşterii mele personale şi a celuilalt, deoarece o superioritate faţă de altul, de etichetare aiurea fără efortul de a-l şi cunoaşte, nu numai că nu mă ajută să-l iubesc, dar nici măcar nu mă lasă să-i văd resursele sale ca om şi ca egalul meu.  
 
Religiile au afirmat întotdeauna că smerenia este prima din toate cele şapte virtuţi ale omului cu frica de Dumnezeu, care singură în opoziţie cu cele şapte păcate capitale: lăcomia - desfrâul - avariţia - invidia - mânia - lenea – trufia, umilinţa le-ar combate singură pe toate acestea! Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii, dar nu păcatele lor, aşteptându-i etern să se întoarcă la calea cea dreaptă.  
 
Mirarea mai de după începutul căsătoriei, ce intervine după un anumit timp precum că “de ce nu mai simt la fel?”... E întocmai pentru această mare confuzie, mai ales dacă şi plăcerea sexuală a existat şi dacă este/a fost intensă capabilă să elimine sentimentul izolării pentru o vreme considerabilă, îndrăgostirea plus plăcere sexuală face o suma confundabilă totală cu iubirea!? De altfel, sexul este ca mâncarea, odată pofta împlinită se evaporă si ţine satisfacţia ei atât timp pe cât a fost gustoasă… Azi s-a pierdut din vedere că nu satisfacerea tuturor dorinţelor înseamnă fericire, ba dimpotrivă!! Publicitatea ce îndeamnă la consum are multe efecte negative, având efectul de a umbri conştiiţa prin sugestie pentru a face alegerea acelui lucru, spunând ceva precum că toată lumea îşi doreşte acel lucru, punând publicitatea cuvinte în gura omului, el trebuind să zică doar “da”. Însă, sunt cercetări ce dovedesc contrariul: satisfacerea tuturor dorinţelor nu duc la fericire, ci la nebunie şi insatisfacţie totală!! Dorinţele fiind legate de trup, aspiraţiile în schimb numai de suflet!! Uneori alienarea mintală paşte pe cei ce au totul pe tavă că-şi satisfac poftele imediat şi necontenit…  
 
Publicitatea şi propagarea consumismului de fapt domină şi piaţa matrimonială. Actualmente calităţile ce se caută sunt mai mult exterioare, ambalajele sclipitoare care-ţi iau ochii domina! Cele interioare care nu se văd, dar răspunzătoare de naşterea iubirii rămân aiurea în uitare. Femeile îşi inchipuiesc că dragostea este inclusă în căsătorie, anume că dacă o încheie va veni şi iubirea, dar din păcate dacă nu a existat dinainte iubire, cam greu de aşteptat că va veni pe parcurs. Există o vorba anume că “căsătoria - actul în sine cumva - distruge iubirea!” Probabil inventată de femeile ce au trăit o astfel de experienţă.. Dar, dacă n-ar fi fost bună căsătoria nu ar fi existat!!  
Marea condiție a iubirii: - a darui”, pentru că numai când o dărui poți vorbi de a iubi” și - a fi iubit; este momentul când măsura iubirii tale devine precondiția reciprocității, iar atunci este și mai minunat!  
 
Egoistul niciodată nu v-a percepe măcar sensul acestor cuvinte, pentru că el doar aşteaptă (dacă auzi vreodată ce spune…), dar nu dragoste, în ciuda faptului că şi-o doreşte cu ardoare, atunci când se află în faţa lui el n-o recunoaşte… Comparativ cu acesta este acela care fuge..  
 
Cunoașterea în iubire începe de la tine însuți!  
 
Motto-ul de pe frontispiciul delfic, ce spune “cunoaste-te pe tine însuți!”, este de fapt o invitație la iubire - a te cunoste mai bine, însemnând a te iubi mai mult! Altă măsura că ai putea iubi pe altul la fel ca pe tine nu este! Iubirea de sine este drojdia ce contribuie foarte mult în aluatul total al iubirii, nefiind vorba de stimularea aroganței personale, ci tocmai o reală apreciere a noastră înșine pe bază înserării valorilor universale de pace, de prietenie, de însăși dragostea cu tot ceea ce înseamnă ea în noi. Atașamentul de a ma prinde sau agăţa de cineva pentru a-mi da acela tot nu-I altceva decât - egoism pur, prin care nu se iese din carapacea proprie, unde în permanență aflându-mă, nici eu nu mă pot cunoaște, ce-aș mai putea spune despre iubirea mea proprie…? În acest caz, mereu mi-ar trebui câte cineva care să mă facă fericit, și în puține cuvinte să am câteva bucurii și acelea de scurtă durată, temporare, chiar repetitive fiind (de unde și mult prea multe dorințe ce n-ar putea fi satisfăcute nici într-o viață…), comparativ cu acea fericire deplină ce este permanentă. Cel care are această vibrație de fericire permanentă în el a înțeles că nu-i trebuie prea multe, sau îi trebuie în măsură în care oferă, în măsura în care este activ și își poate mobiliza întreaga energie către cele ce-i trebuiesc, dar mai ales către o bucurie interioară prezentă tot timpul, indiferentă față de alte bucurii exterioare ce i-ar putea parveni și lui, chiar dacă tot în mod temporar.  
 
Dragostea “Eros”  
 
Dragostea din cuplu este în mod expres numai voința de ‘a da’, de a împărtăși în permanență și de a comunica în toate sferele ce o caracterizează, fiind ca un izvor nesecat de minunății. Numai de te aștepți ca dorința ta de dragoste (chiar și cea sexuală ) să fie în permanent trează, s-ar putea de fapt să găsești exact inversul expentanţelor. Rolul hotărâtor pentru a nu fi invers este - productivitatea interioară!  
 
”A fi” deseori azi se traduce prin ”a avea”, şi nu la cea de a avea şi de a menține dargostea în interior (cu ajutorul tuturor proceselor psihice: rațiune, memorie, imaginație, atenție ș.a.m.d.) după cum ar trebui. Iar, când a fi nu devine un a voi” puternic și de nezdruncinat, atunci nici aşteptările care au venit de la început de la sine nu se permanentizează. Fără voință, promisiunile de la altar ar fi scrum!  
 
Aceasta nu înseamnă că, așa dintr-o data din anumite rațiuni (reci), ne putem înfoia în pene și să ne propunem să iubim pe cutare. Cu toate că, fără dorința inconştientă de a iubi ce vine de la sine, niciodată în cuplu (față de iubirea altruistă -philia - așa cum era la grecii antichității) nu poți iubi autentic fără atracţie, trebuind să existe acolo dorințe trupești și/sau sufletești contopite și întrepătrunse, dorințe aprige de empatie, conglomerate de afecţiuni, și multe ‘întrebări’ fără răspuns.. În eros (termenul definitor în dragostea de cuplu - la greci; aveau în vechime 4 termeni pentru dragoste!) pe lângă iubirea universală de care tot vorbim, pe lângă atracţie şi multe întrebări la care nu ai cum să răspunzi pentru ce ţi la cineva. Neînsemnând distanțarea de rațiune (iubirea este oarbă?), ca un raționament de bază, în fapt - irationament - pe baza includerii a multor rațiuni. Deoarece, însăși existența noastră este un irationament interminabil, oricât de multe raționamente i-am aduce în preajma existenţei! De aceea: A şti în iubire se materializează în primul rând prin a dărui - este condiția primordială și rațională .  
 
În iubire lucrul cel mai important este dăruirea, pentru că numai cine o oferă poate suscita iubirea reciprocă, de aceea nimeni să nu se creadă iubit dintre aceeia care nu dăruiesc!! Dăruirea este condiția îndrăgostirii puternice, a iubirii cu pasiune, a menținerii sentimentelor în cadrul iubirii mature, fiind gingășia ridurilor chiar și încântarea amintirilor pe timp de bătrânețe.  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Dragostea, poveste veche… / Valerian Mihoc : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1869, Anul VI, 12 februarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Valerian Mihoc : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Valerian Mihoc
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!