Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Marturii > Mobil |   


Autor: Valerian Mihoc         Publicat în: Ediţia nr. 1741 din 07 octombrie 2015        Toate Articolele Autorului

– Maestro Eugen Doga - marea onoare avută pentru un interviu ! (III)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Motto: „Îmi amintesc momentele scrierii baletului ”Luceafărul”, după capodopera Ilustrului nostru poet - Mihai Eminescu, devenit libret scenarizat de către marele regizor, scenarist și prieten drag mie, Emil Loteanu. Mai mare fericire eu nu am mai trăit niciodată!! Cinci sute de pagini de partitură cu sute de mii de note le-am scris în două luni şi jumătate. Eu săream în sus de bucurie, dansam de unul singur, zâmbeam, plângeam... Toate acestea din cauza succesiunilor fericirilor ce mă cuprindeau pe măsura dezvăluirilor, sau din cauza torentului cela ”din nu ştiu care şi nu ştiu de unde”, ce mă mişca continuu şi nu cerea odihnă deloc. Era destul să dorm câte 15 minute pe zi... ? Câtă plăcere apoi, de la aceste sute de pagini scrise, care de parcă se țineau de mine și nu vroiau să plece la teatru prin orchestră.  
 
Ele îmi fac impresia că m-am despuiat de haine grele, c-am aruncat din mine nişte pietre sau apăsări din piept. Când iau în mâini aceste grele caiete şi le privesc, le văd ca pe nişte tablouri minunate, sau precum o mulţime de oameni dragi ce sunt toţi acolo în grup, ori separat. Privesc partitura ca pe o hartă a câmpului din lupta greu câştigată. Apoi, abia după mult timp observ dacă ceva lipseşte în tabloul acesta şi atunci încerc să-l restudiez, să-l completez. Hm, chiar şi atunci după această 'luptă' iarăşi mă flutur mândru cu foiţele de partituri.” –Maestro Eugen Doga  
 
Ori de câte ori, într-o întâlnire ideatică, virtuală, sau face to face, Maestro Eugen Doga nu se ”dezminte” niciodată, dacă aș începe să spun altfel decât ar trebui, ceea ce nu 'trebuie niciodată. Fiecare întâlnire cu Dânsul este de o încărcătură incomensurabilă cu nicio alta în idei cu ale lor emoții ce înalță și crează parcă instantaneu pasiuni, pentru că îți dorești mereu de atunci să fi în acel punct din înalt, îți dorești să fi ca Dânsul acolo unde este, pentru cine ar putea.. Din păcate, însă, așa după cum reiese din ceea ce ne spune, parcă nu suntem în stare să ne apreciem valorile..  
 
-Văzând un clip de la hramul Chişinăului (2014) cât şi alte materiale, observam cu câtă căldură şi de câtă disponibilitate afectivă sunteţi întâmpinat din partea tuturor moldovenilor de aci, de câtă afecţiune sunteţi cuprins atunci când vă faceţi apariţia în mijlocul lor. Bănuiesc, ca în acest oraș vă simţiţi cu adevărat acasă? Vă mulţumesc pentru deschiderea şi acceptul de a vă deranja şi continua interviul!  
 
- Maestro Eugen Doga: Nu, dragule, nu este niciun deranj. Mulţumesc şi eu! Ţi-am spus că pentru o cauză nobilă, sau pentru a da naştere la ceva frumos, oricând să avem această disponibilitate să ne putem „deranja” reciproc, frumos și pentru un scop frumos!  
 
Dacă mă simt aci acasă...? nu, nu mă simt...! Din păcate nu mă simt eu nicăieri acasă. Nu ştiu cum s-a întâmplat, s-a schimbat ceva în jurul meu, ori eu m-am schimbat, dar e foarte straniu, că aşa ar trebui, Chişinăul să-mi fie cel mai apropiat oraș inimii mele. Dar, oare prin ce? Eu nu m-am născut aici. În genere nu sunt basarabean. Pentru mine Bucureştiul, Chişinăul, Moscova sau alte oraşe, toate reprezintă acelaşi lucru. Altă poveste este că, partea cea mai importantă a vieţii mele am petrecut-o aici, de fapt maturitatea mea s-a petrecut aci şi n-ar trebui altfel să gândesc... Credeam la un moment dat că aşa este, datorită simplului acest fapt... Însă, am fost forţat s-o găsesc apropiată... Lumea care mă înconjura chiar în momentul maturizării era străină şi mi s-a creat impresia că era lumea mea... În fapt, o lume artificială ce crea impresii false la nivel psihologic. Nivelul acela prin care o lume străină se bagă în sufletul nostru într-un mod de apreciere diferit, o încărcătură de viziune sovietică ce stipula că: „toţi suntem egali, toţi suntem aceiaşi familie”; mai mult că încercau cei veniţi de la „apă rece” să ne introducă în cap faptul că cei de aci sunt analfabeţi, murdari, iar cei veniţi erau chipurile mai avansaţi...  
 
Eu unul am pierdut astfel educaţia proprie pe care eu însumi mi-o puteam oferi... N-am fost precum acel pomuşor pe care singur îl plantezi, îl cultivi după anumite aşteptări şi ai roadele pe care le-ai prevăzut, poate că nu 100%, ceea ce ar fi şi imposibil, dar măcar acolo peste un 70%. La mine n-au fost roadele cele aşteptate, n-au fost cireşile visate, merele prevăzute.. chiar dacă mă puneau să cânt pe meleaguri iluzorii, virtuale, avânt nesimțit aveam și necunoscut. Și, totuși, recunosc astăzi la o distanță de timp că la vremea ceia m-am asociat cu cultura clasică rusească și cea ucraineană datorită cunoașterii acestor limbi care-mi servesc și până acum un suport vital prin care mă mențin ca artist în marea parte a imenselor spații geografice ale Rusiei . Dar pentru genii care e albia firească a creșterii lor, unde s-ar afla ? De unde poate ea răsării? Acolo unde a rămas pământul în care m-am născut e, acolo unde am primit primul sărut pe obrăjeii micuți ai mei ce s-au împlinit prin dragostea cuvântului rostit de ea –Mama mea - ”puișorul mamei”, care a fost rostit ca o rugăciune Domnului nostru pentru că m-a adus la ea în casa sufletului și în brațele ei finuțe. Aceste minime constatări m-au dus la o deşteptare, mi-am dat seama că totul a fost o iluzie, o înșălăciune acele ”învățături”..! Deşteptarea aceasta m-a condus la decepţie... am văzut că am pierdut timpul...  
 
Constatasem cu stupoare ce am pierdut în acest timp din cauza abaterii mele de la matcă, de la neam și rădăcinile strămoșești, faptul că nu am gustat mustul acestui pământ, că nu mă alimentam din această cultură a poporului nostru şi n-am acumulat tot ceea ce ar fi fost posibil din el, chiar dacă eram doar o „aşchie” din marele neam.  
 
Vorbind despre „decepţie” este foarte dureros că mă frământă marea realitate, dar cu un val de ruşine pentru că nu cunosc tot ceea ce este. Ştiu foarte multe lucruri din Siberia, spre exemplu, însă nu cunosc multe de sub picioarele mele, pentru că au fost călcate deja în picioare, au fost umilite, făcute să dispară... Şi, nu pricep cum pot exista unii ce spun că „nu iubesc eu Moldova, ceea ce mă mai atrage este doar dorul de mama!”... citeam într-un ziar ce se publică la noi în Moldova în limba rusă. Da, sigur că da, dacă cumva tu nu eşti de aici, dacă n-ai aprofundat structura poporului, cu rădăcini cu tot din această mare „albie” imensă de cultură, de istorie, de simţiri ale acestui trăi avut în acest loc ce ne-a primit aicea cu mare îngăduinţă. Şi, chiar eu ca să mă simt bine ar trebui să am legătură cu acei oameni mari de aici care au strânsă legătură cu această mare moştenire a poporului din care provin eu. Dar, nu pot fi nici măcar o părticică determinantă pentru aceia care neglijează această moştenire, care chiar se urăsc între ei şi atunci mă încearcă blazarea, căci parcă aş fi al nimănui... Pare că nu sunt nici al unei categorii prin care pot pretinde la apartenența unei comunităţi din oraşul Chişinău.  
 
Uite, chiar azi la spital, soţia mea fiind bolnavă şi internată, ceea ce pe mine mă mişca şi mă frământă... „Ana Ivavnova”(auzeam adresarea medicului colegă-i lui de servici –septembrie 2015). Vai, unde suntem noi? Noi care am luptat atâta ca să căpătăm înapoi această simţire, această limbă atât de frumoasă... Pentru ce nu-i bine să spui „doamnă Ana”? ,”Poi, dacă așa ne-am învățat?”, ”Dar, de ce nu vă învățați și invers?”. Da, nu se poate așa, că noi ar trebui să moştenim nişte tezaure incomensurabile de la străbunii noștri... Mă supără chiar, de parcă-mi taie urechile aceaste sunete ”Ana Ivanovna” aci. De aia, nu pot face parte dintr-o comunitate care se află în aceste meleaguri, poate că mai mult de atât nu suntem capabili...  
 
- Aminteaţi de lozinca sovietic-comunistă a egalităţii, în fapt s-a şi simţit această în oraşul Chişinău sau a fost doar o propagandă pentru mase, un praf în ochi pentru controlul lor?  
 
- Maestro Eugen Doga: Mmm. Vorba venea de ”egalitate”.. da, era de fapt control.. Chiar nu cred eu că toți misionarii doctrinei sovietice își dădeau seama ce se petrece, nu numai cu noi baștinașii, dar ei cei care s-au rupt de la muma lor și nu s-au asociat cu ei, nu s-au integrat printre noi, ci au trăit și mai trăiesc cu ei, nu cu lumea pe care demult au și uitat-o. De fapt, au devenit ai nimănui.  
 
Eu cu lozinca asta de „egalitate” am ieşit din subsol abea la 26 de ani când m-am căsătorit. Majoritatea moldovenilor au trăit în subsoluri şi cămine, iar mulţi continuă şi acum să trăiască acolo. Se întâmpla că și trăiau câte două familii într-o cameră... Chișinăul de după război a rămas devastat în proporții de 90 la sută, deoarece sovieticii plecând în iunie 1941 când a început războiul, au minat toate obiectivele importante,uzinile și fabricile, instituțiile și chiar clădirile de vază, chipurile ca să nu rămână nimic ”inamicului”. S-a mai distrus o altă parte din cele mai rămase și în august 1944 de către ambele părți ce luptau. Ca prin minune au scăpat doar foarte puține blocuri de locuit și niște case mai noi particulare construite de români. Firește că în ele se adăposteau ”specialiștii” veniți din toate colțurile Uniunii Sovietice, fiindcă așa era condiția: îi îndreptau încoace, dar să fie asigurați cu apartamente confortabile. Veneau ”specialiști” mari: șoferi, paznicii la închisori, fiindcă erau aproape peste tot, secretari de partid, militari veniți pur și simplu pentru că a trăi aici că era mai bine ca în nordul ”imperiului bolșevic”. Iar baștinașii au trăit în timpul războiului prin cocioabe și subsoluri, unde așa și au rămas acolo. Mai trebuia, apoi, să și mulțumească puterii noi pentru că ne-au eliberat. Dar, au rămas aici. Se mai băga în mințile populației lozinca de egalitate și drepturi egale. O creatură extraordinar iscusită în malefic că nu te poţi agăţa. Spre exemplu, privitor la aceste politici socialiste de printre ţările acaparate, unde era stipulat în constituții ”dreptul la, la, la... și nicăieri nu găseau mecanismul prin care se putea executa acest ”drept. La fel nu puteai găsi nicăieri cuvântul - obligație, datorie în ați asigura acest ”drept”, ci numai obligații și datorii... Eu îmi amintesc cum sărmanii oamenii de la țară erau aduși și apoi duși înapoi în satele lor cu camioanele de mărfuri din Chișinău să construiască locuințe pentru șuvoiul de ”specialiști” nepoftiți. În fapt, aceștia pofteau ei: venea unul atrăgea și pe celelalte toate ale lui rude și caracude încoace.  
 
În subsoluri trăiau băştinaşii cu care m-am asociat prin faptul realităţii, pentru că am venit din altă parte și nu am câștigat altă adăpostire. Nu era nimic frumos. Ce putea să te atragă din această mizerie? Atrage o floare ce te face s-o miroşi, s-o priveşti, însă restul.. Astăzi orașul s-a prefăcut frumos. A deveni o adevărată floare albă din piatră. Are și imn. Dar aştept momentul în care să pot scriu un imn acestui pământ. A fost un moment în care tare dorea conducerea de aci ca să fac acest lucru, însă... Există imnul lui Mateevici, Dumnezeu să-l ţină în pace acolo unde e el, dar imnul lui este al Limbii Române, nu al ţării. Limba română merită imn şi îl are, Mateevici s-a îngrijit! Tărişoara asta, însă, merită şi ea! Dar, unde se află ea azi? Moldova e ciopârtiță de la o zi la alta mai mult, e batjocorită, e despărţită, e asuprită, dispare... asta din mai multe motive. Una, că aceşti demnitari aşa-zişi au „grija zilnică” ca tot timpul să fure, apoi cu gândul la împrumuturi ca să mai aibe de unde... nu ca să aibe bani produşi, câştigaţi aci. Moldoveanul e în stare să producă, să câştige măcar o bucăţică de pâine, dar aceşti oligarhi... nu mai oferă această posibilitate ca moldovenii să producă, să-şi câştige existența din plin. Astfel, moldovenii nu mai stau în ţară... pleacă. Mai puțin fug ruşii, bulgarii, sau ceilalţi, ci doar vorbitorii de limbă română. Chiar și găgăuzii mai puțini pleacă, care nici măcar limba lor n-o cunosc că vorbesc rusa. Acestora li s-a dat autonomie culturală, ei însă au transformat-o în autonomie administrativă. Și de ce nu?! Cine i-a încurcat? Acolo limba de stat e numai pe plăcile instituțiilor importante și pe ștampile. Sau despre Bender, care este nelegitim ocupat.. ? Am căutat şi nu există niciun document care să ateste a fi stipulat că este după lege ocupat, sau după vreo înţelegere cumva, sau un tratat, nu! Deci, tratat nu a fost, trădat, da.. tot moldoveanul.  
 
Ori, se ascunde ceva în sferele politice, ori numai la acestea din Chișinău? Revenind, la faptul dacă mă simt bine sau nu? Nu am cum.. Mă simt bine la pian, acolo unde am creat eu o ambianță artificială, o împărăţie virtuală. Slavă Domnului că mi-a dat această ”împărăţie” unde eu mă simt liber și independent! Mă simt stăpân pe ea, dar numai în formă conservată... Numai prin simpla idee de a ieşi cu „împărăţia mea” în lume mă ciocnesc de ”altruism”, când unii într-adevăr mă aplaudă, dar mulți alții sunt indeferenți, ori chiar absenți și nu mai aud și nici nu văd nimic din această lume necunoscută de ei. Și, iarăși zic, nu e de mirare fiindcă pe om îl atrage ceea ce îi aparține lui , ceea ce îi este lui propriu. În așa caz și nici nu mai are nevoie de asta, de muzică. Vin la concerte mulţi dintre acești demnitari numai cu invitații speciale și atunci când își pot permite să vină pe covor roşu, ca Hally Wood.. Da, ce e cu ”mărăția” asta? Nici împăraţii nu doreau aşa ceva, chiar nici în timpurile cele mai aspre sovietice...  
 
Aici parcă nici un organism nu funcţionează după propriul oxigen inspirat, ci ba după unul din răsărit, ba din occident, ori numai prin aceste împrumuturi nimic autentic în această ţară.. . Ba, că ceea ce ar fi fost autentic, tezaurul de la strămoşii noştrii este lăsat de izbelişte. Aci toate organismele sunt infestate de împrumuturi şi niciunul nu-şi pompează în plămâni propriul oxigen ca să restabilească toate aceste părţi bolnave, pentru o regenerare sănătoasă, normală. Avem nevoie de regenerare pentru economie, pentru societate, pentru fiecare palier, domeniu, om în parte. Astfel se poate ajunge la un organism de stat sănătos, nu unul care se foloseşte tot timpul cu injecţii ba de colo, ba de acolo, aceste tratamente venind şi în lovire una cu alta, se dau cap în cap fără încetare.. Punctum!  
 
 
 
- Aaa, exact, tot o ţară eminesciana..! Doream prin această prismă să vă întreb dacă cumva la nivel de comunitate vă simţiţi mai apropiat faţă de români, dacă nu de... Bine, am văzut cât suferiţi pentru moldoveni, dar...  
 
- Maestro Eugen Doga: Da, moldovenii nu’s aceiaşi români?  
 
Iar trebuie să zic de această nenorocire, că artificial au creat acest stat la nivel de comunitate, Moldova, că ne-au furat o „bucăţică” din moştenirea strămoşească a pământului etern românesc, pe care au creat-o marii Oameni ai neamului, precum Domnitorul Ştefan cel Mare.. Şi, noi stăm şi categorisim precum că „aa aceştia de aici sunt moldovenii din R.Moldova, dar aceia din România’, sau cei de la Iaşi ce sunt? Dar cei de la Cernăuţi? Nu pot înţelege... Altă treabă mai e cu aceștia ce tot cântă în fiecare dimineață ”Deșteptă-te române!”, ca și când ar încerca aceasta singuri, căci noi pentru dânșii ce suntem?? De ce să nu cântăm împreună un astfel de imn???  
 
Concret este vorba despre graniţe de interese, grozăvia prin care au justificat această împărțire!!  
 
- Faţă de nivelul cultural al acestei ”comunităţi” de moldoveni, dacă putea să spunem astfel, vă simţiţi apropiat?  
 
- Maestro Eugen Doga: Nivelul cultural este acela pe care l-am moştenit prin genetică, prin sânge, simţiri, „acolo” - în această simţire - mă simt eu „acasă”!!  
 
Când am scris baletul „Luceafărul” nici în România nu am fost, deoarece mia şi lui Vieru, ne-au permis să trecem graniţa abia în ‘79. Încă de atunci, multă lume călătorea peste Prut, cu toate că, nu ştiu de ce, parcă era un tabu problema aceasta pentru noi... Culmea că, muzica care există de milenii acolo în Maramureş, Banat, locuri în care eu nici nu am fost, deja o primisem dinainte această muzică, după cum constatasem. Mi s-a transmis poate chiar prin sânge, simţirea românească cu rădăcinile şi ramificaţiile acestui neam, prin tezaurul acesta vast ce depăşeşte graniţele teritoriale. Am observat acest lucru când am terminat scrierea baletului ”Luceafărul” în 1983 (pentru că tot am revenit la el) după poemul lui Mihai Eminescu. Acest grai genetic muzical a creat dansul călușarilor, hore și ritmuri transilvănene, fanfare moldovenești, ș.a.m.d. .  
 
Aceste „transmisii” genetice nimeni nu poate să ţi le ia, cu atât mai puţini aceşti demnitari cu covorul lor roşu, pentru că ele se află în suflet ca un testament frumos! Se pot numi acestea „împrumuturi”? Dar, la cei care gândesc precum bate vântul, ce este? Când mă aşez la pian nu ştiu tot de unde îmi vine.. De aceia zic că regret mult, pentru că nu cunosc eu foarte multe, fiind educat în altă direcţie, nu am cum să nu regret.. Busola mea interioară era îndreptată către altă direcţie, spre alte valori.. Dar, din fericire, mai există o altă busola hărăzită nu numai mie, nu de azi sau de ieri de când sunt eu, aceasta fiind orientată de sute de ani şi încă este mie mi-este vie!! Ea nu mă părăseşte, ba dimpotrivă, mai mult şi mai mult mă apropii de ea, deoarece am înţeles că sunt înţeles..! Uite o tautologie.. dar, corectă! :)  
 
Și, totuși, ca să fiu corect înțeles, repet că eu aparțin a două culturi, aceleia românești, dar și a aceleia pașnic-ruse, cele autentice ruse. Ele foarte bine conlucrează și frumos se intergrează în creațiile mele. De aceia, fanii muzicii mele sunt din ambele spații a acestor etni ce mă primesc cu drag fiindcă eu fac același lucru mereu, de a intra și de a ieși pe scenă. Aplauzele nu au naționalitate! De asemenea, și cultura.  
 
-Vorbind dvs. despre R. Moldova, ţărişoara aceasta ruptă de la ţara mumă, am distins emoţia gravă... Maestro, dvs. personal care credeţi că va fi viitorul ei, pe cât va şi depinde cumva de acela al României? Vor fi vreodată împreună, aşa după cum ar şi fi trebuit dintotdeauna?  
 
Maestro Eugen Doga: Viitorul va fi unul trist pentru rep. Moldova..!  
 
Eu sunt obiectiv. Părerea mea asta este şi nu înseamnă că este una ”ştiinţifică”.. De politică m-am lăsat de foarte multă vreme. Atunci eram naiv şi credeam că dacă voi fi în politică ceva se va schimba, însă am înţeles că politica nu se petrece pe avanscenă, căci în fapt este un spectacol, dar care din păcate nu se întâmplă pe scenă, ci în culise, chiar după culise sau chiar mai departe... E un teatru al absurdului! Îţi prinzi urechile, pentru că întâlneşti aceia la care nu te-ai fi așteptat venind în această politică. Viitorul va fi fără nicio Europă... Până și cu acestă situație ”prevăzută” mult trebuie... Ea nu-i posibilă acum după întrevederea viitorului pe care şi-l prelucrează Moldova acum. În genere, numai o minune mai poate schimba ceva.. Să ne ajute Domnul!  
 
Sub ce formă trebuie să fie această minune, nimeni nu ştie. Oare ce Europă ar fi ea, dacă nu admite de acum în rândul său probleme teritoriale? Sau ce Europă cu teritoriu, ar accepta altul în care se află armată străină în el, care după ce că e mic, mai e și dezbinat, de o dezbinare extraordinară! Au născocit Transnistria, care nu e nici măcar aşa, deoarece în Basarabia s-au băgat, au închis accesul pe Nistru la Bender, ce ocupa ambele părţi şi în multe localităţi din jur s-au băgat. Or să ajungă la porţile Chişinăului şi parcă pe nimeni nu interesează, nimeni nu-i opreşte..! Ei fac doar ceea ce vor... Cei de la putere au în vedere aceste forţe obstrucţioniste venite din alte părţi, de la răsărit? Ba, aceştia fac parade cu “victorie” pentru că ne-au ocupat pământ... A fost vreun reproș oficial ori vreun apel la organele internaţionale pentru asta? Numai dacă am deschide postul de televiziune publika.tv vedem figurile hoților şi pe Șevciuc acela care mi-a furat mormântul mamei, deci pământul din stânga Nistrului cu tot cu mormintele părinţilor. Le-a reproşat cineva ceva acestor călai? Să mă simt bine aici în tărişoara asta? Da, mă repet, mă simt bine la pian, am creat acestă casă după cum mie îmi place ca să mă simt bine, dar vedeţi ce gard mă desparte? Acest gard nu este numai fizic, dar și psihologic!  
 
Chiar nici Unirea cu România nu poate fi, nu are cum, că nu vor aceştia aşa treabă.. şi ce, vor lăsa toate de bună voie? Lumea asta cu atâtea secretare şi atâţia bodyguarzi, atâția miniștri, atâtea mașini și fotolii luxoase, oare nu pentru asta s-au pregătit? Aşa că nu văd un viitor.. cel care este duce către prăpastie... Spre exemplu, Universitatea Slavonă în Chișinău ce caută ea aici, ce rost ar avea? Pregătim noi specialişti pentru statele din jur ori pentru noul vector al statului reorientat? De parcă Rusia nu-i în stare să-şi facă cadre? Dar, atunci dacă nu pentru ei, înseamnă că pentru noi? Ce noi nu avem limbă, limba de stat? Ori o avem scrisă doar în constituţie? Dar nici cum e scris nu e. ”Moldoveneasca” înseamnă că e numai pentru aci, dar limba de peste Prut ce e? Înseamnă că cubanezii sunt nişte tolomaci, pentru că ei nu ştiu că nu vorbesc spaniolă, ci cubaneza, după concepţia acestora de aci. Cei din Transnistria de ce nu vorbesc limba transnistriancă?  
 
 
 
-Pentru a mai îndulci durerea.. Să vorbim un pic despre inclinaţia şi grija dvs. îndreptată către copii, omuleţii aceştia ai viitorului, deseori aţi adus în discuţie diferite aspecte în care sunt incluşi printre activităţile dvs.. Cum puteţi comenta motivaţia inclinaţiei?  
 
Maestro Eugen Doga: Adesea prin modul de a privi lucrurile printr-o anumită prisma puritană, chiar de-ar fi naivă mă asociez cu un copil. Când eram încă un băieţel desculţ, soarta m-a condus la un uriaş, aşa cum îmi părea mie atunci acest instrument. Acesta era negru, lăcuit, o pianină cu o coadă lungă. La instrument stătea un om de statură mică, cu ochelari, şi cânta la el sunete individuale pe care eu trebuia să le repet cu vocea.  
 
Mai târziu, eu singur m-am dus la pian şi, nu ştiu de ce, din toate clapele accidental atinse de mine, degetele s-au oprit numai asupra a trei clape albe. Aceste clape erau precum curentul electric, căci au încărcat sufletul meu de copil. Era doar acordul Do-major, curat, luminos şi fără sfârşit atunci... De zeci de ani eu căutam tot mai multe şi noi clape, sunete noi, ba chiar am încercat să mă conectez la Orga din Univers, însă pe mine totuşi mă atrăgea acel acord de do-major, care accidental a răsunat din clapele atinse de mine, şi taina căruia nu am discifrat-o şi puţin probabil c-o voi discifra cumva astăzi...oricât l-aș repeta. Azi lupt ca această puritate să dăinuie în sufletele copilaşilor, căci numai aşa se menţine înclinaţia către frumos şi construirea unor lucruri autentice, durabile şi impresionante pentru viitor.  
 
-Din multitudinea de inspiraţii pe care le aveţi, aşa după cum spuneaţi că v-aţi conectat de mult la tezaurul artistic strămoşesc al poporului român, consideraţi în genere că femeia vă inspiră?  
 
Maestro Eugen Doga: -Dacă vorbim de creație, v-aş spune că Nu, nu mă inspiră! Da, ştiu că nu este răspunsul aşteptat..  
 
În genere, inspiraţia este internă, nu externă, într-un trup, chiar de-ar fi el frumos. Frumuseţea feminină exterioară, deci fizică, chiar monumentală fiind nu inspiră. Inspirația aceia feminină a bărbatului pornește mai mult de la ”instinctele” ce și le-a creat, nu de la cele primare, care astfel create prin educația proprie trezește la viață toate centrele corpului uman. E posibil că și pe cele creative. Da, numaidecât că trezește neapărat centrii creativi.  
 
 
 
Femeia este un imbold interior pentru bărbat şi nu exterior (vorbind despre creație). Sunt atâtea femei pe lume, însă numai una reprezintă acel stimul interior capabil de inspiraţie. În fapt, este vorba, nu despre ceea ce poate veni către tine şi cumva te acceptă, ci despre ceea ce vrei tu! Femeia este o „enigmă a vieţii”, la fel cum este mama, creația, dragostea, ori chiar Dumnezeu, despre care nu pot afirma cu convingere că le pot cunoaşte dacă nu fac ceva de a merge către acestea. Cel puţin eu unul nu am cum să spun că o cunosc. Și nici nu regret asta, fiindcă așa este cu enigmele vieții, taina o doresc să rămână pentru mine taină! Dacă nu ar exista taină nu mai era să fie poezie, muzică, chinuri, gelozii, inspirații...  
 
Am un eseu care se numește FEMEIA. E vorba acolo că fiecare viorist bun visează să aibă vioara făcută de marele italian Stradivari. Mulți ani o caută și în sfârșit a găsit-o. Plin de bucurie ți inspirație trage cu arcușul pe strunele viorii din răsputeri dar la strunele acestea se apucă de crapă una, omul atunci cântă și mai energic, crapă alta, el și mai tare până a rămas voiara fără strune. Vai, ce să mai facă sărmanul cu vioara aceasta fără strune? O ține în mâini disperat și la un moment dat observă că înăuntru unde de obicei se scrie autorul executării instrumentului citește ”Antonio Stradivari”. Dar că, și mărunțel de tot, mai scrie undeva - ”copie”. Sărmanul deja nu mai știa ce să mai facă de ciudă. După multă văicăreală pune vioara pe masă și zice: ”Păi, nici eu nu sunt Paganini”. Noi toată viața căutăm și așteptăm dragostea adevărată, dar deseori se întămplă ca și la acel biet viorist. Aceia care afirmă că cunosc femeia, le este astfel pentru că femeia nu-i inspiră, nu sunt sub aura miraculoasă a feminităţii...! Ei o privesc numai prin ce e în exterior, chiar cu simțiri, comportamente, dar fără această enigmă, care este de fapt acest miracol, acest Tot al misterului care te pune uneori să faci imposibilul, nu e nimic..! Însă, femeia e ca și creația, care tot de genul feminin e și cere autonomie. E egoistă. Nu vine la orișicine, oricând, chiar fiind și foarte dozat, ci te întâmpină câte o țâră... Ea își așterne covorul roșu în fața ta pe toată distanța vieții tale, dacă o accepți cum e, dar și atunci nu la toți le vine să meargă pe acest covor. Ea trebuie cucerită, chemată mereu... Dar și nu simplu, ci prin inspirație, cu înflăcărare, cu ardere în labirinturile pieptului. Și, cu cât e mai multă creație cu atât e mai multă inspirație. Dar, Femeia și Creația să-mprietenesc foarte rareori... Dacă-ți vine femeia, ocupă-te de femeie. Dacă-ți vine creația, lasă femeia și ocupă-te de creație... Oo, câți sunt îndrăgostiți la nebunie, însă numaidecât că ei nu scriu simfonii și nu aprind Luceferi...? Parcă nu... Dragostea cere nu numai energie, dar și timp, spațiul ei...  
 
La mine timpul a fost factorul principal pe care nu am vrut să-l pierd.. Sunt astfel mereu într-o economie a timpului şi parcă tot îl pierd... Mă trezesc dimineaţa devreme să lucrez, însă cu ”venirea” aceasta a inspiraţiei iar este un mister...  
 
 
Referinţă Bibliografică:
– Maestro Eugen Doga - marea onoare avută pentru un interviu ! (III) / Valerian Mihoc : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1741, Anul V, 07 octombrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Valerian Mihoc : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Valerian Mihoc
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!