Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorie > Mobil |   


Autor: Valerian Mihoc         Publicat în: Ediţia nr. 1616 din 04 iunie 2015        Toate Articolele Autorului

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Indiscutabil că, cea mai mare dovadă de credință, de trecere eficientă în viață prin credință, este aceia de a fi bun, de a fi moral, de a face binele indiferent de faptul că altcineva îți face rău, chiar de nu pare atractiv sau plin de ”forță... Asta se dovedește cel mai bine în cuplu. Nu toate acțiunile celor doi ce formează un cuplu sunt raționale la un moment dat, ba chiar nelucide uneori bazate pe impulsuri primare(afecte sau pofte), iar înțelegerea dintre ei mai poate să scârțâie, de fapt așa pare din punctul de vedere al celuilalt, atunci când cele două raționamente ale lor nu corespund, ba mai bine că nu sunt deloc în consens cu binele celuilalt; sau poate că e vorba chiar de lipsa uneia, mai ales a acelei rațiuni ideale – sau pure – iremediabil pierdute. Atunci, in case dacă apare iertarea își face loc cea mai mare mărturie a iubirii, a credinței că totuși va fi bine.. că totuși, va fi cum crezi..totuși, va fi cum iubești. De aceia, cred că nu există altă ”trecere” mai importantă sau mai de vază pentru om...! Poți avea oricâte cariere, oricâți bani, dar dacă nu ai acestă dragoste ce poate securiza afectiv, ce poate bucura sufletul încât prin bucurie să poată fi capabil de a trece altfel și mult mai ușor față de orice vicisitidine a vieții și a societății, care în permanență exercită presiuni...  
 
”Forța la om este o utopie, însă spiritualicește vorbind de taria interioară a aceluia ce știe a îndura, știe de a nu se lega de orice lucru banal, știe a face binele dacă este în posibilitatea lui și nu răspunde la rău decât cu bine, aceasta este cea mai mare putere!! Nu cea/cel care înșeală, care nu știe cum să fraierească să ia și să întoarcă spatele, cel care doar dispune considerând pentru că i se cuvine de la unu, de la toți, cel care tot obține foloase prin orice mijloc de la cei care îl înconjoară și dă flit când vine vremea să facă și el ceva.. Nu, nu acesta e puternic, ci acela bun!! Deoarece, câți nu sunt pe lume așa, câți nu răspund la bine cu rău? Răul foarte ușor se face, foarte ușor... Cred că nu au toate țiglele pe casă cei care cred că sunt atât de ingenioși pentru modul în care pot obține foloase. Iar, oricât s-ar considera de puternic prin acestea, la un moment dat poate constata un astfel de individ cât de vulnerabil a fost tot timpul, cât de iminic... însă, atunci când îi va veni prin minte toate din cauza sfârșitului apropiat..și, de încearcă regretele prea tare... (pentru că nimeni nu-i atât de rău total în fond)...prea târzu atunci. Tăria și puterea omului vine de la Dumnezeu, în măsura în care crede acestea..! Numai credința face să treci prin viață demn și stăpân pe sine, aceastea venind prin faptele bune, prin iubirea semenilor și speranța în mai bine. CREDINȚA, SPERANȚA ȘI IUBIREA... CALEA ADEVĂRUL ȘI VIAȚA-ISUS spunea. Numai așa simți că treci prin viață.  
 
Omul se naște singur și tot singur moare, iar de-a lungul vieții are un nesfârșit de episoade de singurătate, mai ales acelea în care fiind lângă cineva ce are incoerență în raționamentele vieții... dar, nu singurătățile sunt menirile omului, ci temporalități, iar dacă în caz că nu renunță, cât de divine sunt episoadele mult așteptate ce le putea trăi lângă cineva potrivit, episoade pe care le-a vizualizat chiar prin credință, trăindu-le la un moment dat pottrivit așa cum speranța i-a redat prin reverii, nimic mai pur...este ca și un noroc(datul mâinii) cu Dumnezeu. În fapt, o asemenea Cale o are înscrisă fiecare în el însuși, depinde doar dacă crede în ea, o urmează, o legiferează pentru acțiunile proprii, sau..dimpotrivă.  
 
Apoi, dacă mica ”celulă a societății„ are și un astfel de rol prin legiferarea și în fața Domnului și a Lumii, cu atât mai mult poate fi pentru o comunitate întreagă. Dar, culmea că așa comunități nu prea există, comunitățile fiind una cu societățile, azi... Știu, totuși de una, de mai de mult. Se întâmpla chiar pe aceste locuri, în Dobrogea, chiar în acestă localitate.  
 
Astfel, dacă încercăm să ne imaginăm cum au trăit alţi oameni în vremuri străvechi, cât de greu sau uşor le era, ce creau în timpul lor, ce-i făcea fericiţi şi dacă erau, constatăm uneori ca pe acele vremuri simplitatea şi munca îndeplinită cu greu le era o fericire, căci înainte de toate era - dăruirea!  
 
 
 
Încă din cele mai vechi timpuri aceste meleaguri dobrogene au fost vizate şi urmărite pentru stăpânire de către foarte multe popoare, ba chiar Imperiul Otoman şi-a creat din start obiceiul de a "debarca" prima dată cu oştirea în aceste ţinuturi, pentru a "decola" ori către Moldova lui Ştefan cel Mare, ori către rămăşiţele imperiului mongol, dar în mod expres către Imperiul Ţarist, considerat a fi acesta o ”putere’ care încurca deplin planurile din est ale sultanilor, pentru că ţinutul era o sursă inepuizabilă pentru alimentare prin pământul bogat cu de toate, fiind roditor. De aceea, teritoriul acesta a fost paşalâc turcesc foarte multă vreme, cucerit uşor atât datorită reliefului deschis şi greu de apărat, cât şi a populaţiilor pestriţe dezinteresate a lupta, dar a fost cu siguranţă un timp în care de altfel nu pot afirma că aceste ţinuturi au avut pe vremea turcilor o dezvoltare aparte.  
 
Dintre aceste treceri au rezultat monumente. Și-am să încep cu cel mai apropiat, dar şi frumos şi impunător în ţinut, tocmai pentru acestea, desigur.  
 
 
 
O ctitorie, o istorie!  
 
 
 
Biserica din localitatea Mihail Kogălniceanu, jud. Constanța ("Meka" cum îi mai spunem) de confesiune romano-catolică se prezintă de la prima privire cu o arhitectonică impresionantă, înalţă peste medie, atingând cerul ca semn al credinţei desăvârşite a celor ce-au ctitorit-o. De origine germană prin gând şi faptă, ‘via’ Basarabia, constructorii n-au fost faimoşi pentru planuri impresionante, ci oameni ce-au avut un crez, ca odată ajunşi în acest loc să-şi construiască locaşul de cult, trecând de cum a fost posibil la fapte.  
 
 
 
Ridicată în stil neogotic (centenar sărbătorit în 1998), acest simbol al credinţei puternice, cel puţin a acelora ce au construit-o, stă falnică o construcţie solidă (din piatră randata şi daltata astfel încât să se "aşeze" foarte bine una pe alta- au laturi de pătrat, nici fără prea multă lipire, deşi zidirea este la fel de originală. După stingerea varului, acesta este imediat amestecat cu nisip mascat de rău şi pus spre astuparea şi lipirea spaţiilor dintre pietre) de parcă ea însăşi îşi rumegă permanenta rugăciune pentru oamenii locului şi pentru toţi cei ce o văd. Construcţia originală indică că este o minune a locului, iar dovezile istorice ce mărturisesc cu mirare profundă că a fost construită numai într-un an, un an... din mai 1897 până în octombrie 1898, în timpuri memoriabile, în care tehnica nu ajuta prea mult, stau chezăşie să întărească această convingere în sensul că este tocmai o legendă, ci poate chiar așa povestea construirii ei! Aceasta mai mult datorită arhitectului reprezentat de întreaga comunitate care a planificat în timp ce a lucrat asiduu, programând doar eforturile proprii! Mărturiile vii (nepoții acelor oameni ce încă..) comentând aici că lucrau toţi, femei, copii şi bărbaţii care desigur erau meseriaşii, fapt ce a făcut ca construcţia să se ridice numai într-un an, după cum dovedesc şi alte multe mărturii istorice.  
 
 
’’Credinţa este ca o rădăcină pe care cresc tulpinile, florile şi fructele faptelor bune.’’ – Origene  
 
Cu toate că, dat fiind faptul că tehnica era reprezentată numai de îndemânarea şi priceperea lor în invenţia anumitor scule, unelte, pârghii -- acestea din urmă în mod special pentru ridicat pietrele pentru înalţimi serioase! De aceea, într-un mic consens cu anumiţi negativişti/pesimişti ce cârcotesc că ar fi construită la numai un an, personal îmi închipui că au fost pregătite toate materialele dinainte. Asta însemnând şi faptul că a fost un timp de pregătire din partea constructorilor în care: şi-au confecţionat sistemul de pârghii, au adus piatra necesară (numai la câte tone ar presupune- fiind adusă cu căruţele din carieră), au daltat-o şi confecţionat-o pe măsuri şi parametrii, şi-au inventat şi perfecţionat un set de scule speciale pentru construirea bisericii etc..  
 
 
 
Cu toate acestea tind să cred că în zilele noastre în ciuda unui ajutor enorm din partea tehnicii, nu s-ar putea construi o asemenea construcţie şi să fie la fel de solidă în ziduri şi perfectă în unghiuri! În ziua de azi o biserică de asemenea arhitectonică ia mult mai mult, însă pe când credința unei comunități e pusă în rol...  
 
 
 
Cum a început?  
 
 
 
Istoricul acestei comunităţi începe din Basarabia parcă de dintotdeauna a imperiului Ţarist... Acolo fuseseră chemaţi de o ţarină având origine germană prima dată în 1763 - Ecaterina a II-a, soţia lui tarului Petru al II-lea, devenită Împărăteasa a Rusiei după asasinarea soţului ei din anul 1762. Desigur, Basarabia (după cum au numit-o rușii) a fost alipită imperiului Ţarist în anul 1812, însă ceea ce se întâmpla imperiului în partea sa apuseană și mai ales de sud-vest, nu avea cum colonizarea cu nemți să n-o cuprindă. Ulterior, Ecaterina, ajunsă împărăteasă, după o viaţă nu foarte lipsită de lovituri chiar stranii de tot, chiar din partea soţului ei, încearcă încă de la început să trezească Rusia prin diferite reforme:  
 
- Un azil de copii orfani, o școala de moaşe, un stabiliment de igienă populară, un institut de educaţie pentru fiicele de nobili (faimosul Institut Smolnai). Aduce muncitori germani să cultive pământurile Ucrainei şi mai târziu ale Basarabiei. Sperând că prezența pe pământ rusesc a acestor străini cinstiţi, sobri şi activi să-i incite pe ţăranii ruşi şi să le fie un exemplu. Cheamă de altfel şi medici, dentişti, arhitecţi, meşteşugari şi s-a semnat un manifest, invitând germanii (mai săraci în ţara lor) să imigreze şi să lucreze pământul în Rusia la acea vreme, asigurându-i că îşi pot păstra limba, obiceiurile, tradiţiile, cultura şi nu în ultimul rând credinţa –catolica, de altfel. Atunci când aceasta a devenit suverana a Rusiei a întrevăzut această soluţie salvgardantă pentru nişte locuri de altfel rodnice, aşa cum au fost și sunt cele ale Basarabiei. Colonizarea a durat până în 1824- echivalând cumva cu toată domnia împărătesei Ecaterina a II-a şi cu prima jumătatea din cea a lui Alexandru I. Li s-au dat acolo unde s-au stabilit la alegere tot ce trebuia, de la pământuri şi până la facilităţile de a-şi construi case, şcoli, s. a.m.d., scutiri de taxe şi impozite, scutiri de serviciul militar pentru bărbaţi, scopul fiind unul măreţ anume că, ei un popor iscusit în meşteşugărie, să dezvolte zonele, nu numai prin efortul lor, ci prin exemple, idei şi metode inovatoare în toate domeniile cu putinţă, unelte mai bune de cultivat pământul, s.a.m.d., ceea ce a făcut ca această țară să aibe o dezvoltare paşnică, dar reală. A fost şi o domnie liniştită, lipsită de războaie, cea a Ecaterinei țariste (dar, desigur, Basarabia nu a anapoiat-o..)!  
 
 
 
După moartea acestei împărătese (care de altfel cred că este şi prima domnie ce a interzis pedeapsa corporală în şcoli), îi succede la tron Alexandru I, care a continuat, cel puţin în prima parte a vieţii sale ca țar, reformele Ecaterinei a II-a. Acest imperiu însă niciodată cum nu s-a mulţumit cu simpla stăpânire a popoarelor subjugate, determinat mai mult sau mai puţin şi de ameninţările de la graniţe (Napoleon), ci în cel mai rău mod a căutat să supună chiar minţile oamenilor din ţările ce aparţineau imperiului ţarist, cotropindu-le arbitrar credinţa şi cultura printr-o invenţie originală şi unică ce-i drept, dar copleşitoare, numită - rusificare. Da, cumva treptat acest țar se schimbase, trecând treptat la metode nu prea ortodoxe! Intervine astfel retragerea germanilor din astfel de ținuturi rusești.  
 
 
 
“Erau familii de ţărani germani basarabeni, din Basarabia şi de germani transnistreni din regiunea Cherson, plecaţi din locurile de origine din motive economice. După 30 de ani au început să vină şi imigranţii originari din provincia sud-germana Suebia. Întrucât Dobrogea era provincie a Imperiului Otoman, colonizarea imigranţilor germani s-a făcut după legile otomane. Au fost singurii germani de pe teritoriul Imperiului Otoman. Au contribuit la dezvoltarea economică a Dobrogei.” - comentează Wikipedia.  
 
 
 
Acest impediment ivit pe parcursul locuirii lor în ţinuturi ruseşti - rusificarea - neconvenind unor oameni dintr-un popor cu o cultură solidă şi cu "obiceiurile lor organizate de vechi tradiții" încă din cele mai vechi timpuri, mai ales că de la început li s-a promis că vor fi liberi, dar, neconcretizându-se aceasta pe parcurs, şi-au luat treptat la propriu tălpăşiţa, lăsându-şi acolo agoniseala de o viaţă. Au preferat să-şi vadă de drum, dar să fie liberi în credinţă, desigur nu cu uşurinţă au fost lăsaţi să plece.. Unii s-au întors în ţara de baştină, căutându-şi rădăcinile, alţii în alte direcţii, iar unii au ajuns pe aceste meleaguri dobrogene roditoare, jinduite pentru aceasta de numeroase naţii: de tătari, de turci, de greci, italienii manufacturilor, de bulgari şi chiar de ruşi.  
 
’’Credinţa este baza tuturor miracolelor care nu pot fi analizate de legile ştiinţei’’ - Napoleon Hill  
 
 
 
În localitatea Kogălniceanu primele suflete germane au ajuns chiar de prin 1876 (cca 10 fam.), dar odată cu alipirea Dobrogei la Regatul României în anul 1878, deja mai mulţi nemţi s-au refugiat direct din Basarabia aici, formându-se astfel o cale doar de ei ştiută.  
 
 
 
 
 
 
 
Migrarea germanilor către Dobrogea, s-a făcut în trei faze:  
 
 
 
Primul val: 1841 - 1856  
 
Al doilea val: 1873 - 1883  
 
Al treilea val: 1890 - 1891  
 
 
 
Din acest an (1876), când au început să vină mai mulţi şi până la începutul construcţiei bisericii, comunitatea s-a închegat destul de bine, treceau (cu adevărat) de la o familie la alta și construiau casa fiecăruia pe terenul primit (prima dată de la autorităţile turce, iar apoi romane după Marea Unire). La propriu "treceau" când la o familie când la alta, pentru că nici nu dura foarte mult construcţia unei case (poate 2-3 săptămâni) la așa concentrare totală, la cât de organizată şi sârguitoare era întreaga comunitate - chiar dacă cei mai mulţi trebuiau să locuiască în colibe, datorită faptului că încă nu "trecuse" comunitatea pe la ei - ca apoi se duceau să clădească casa următoarei familii.Iar, toate casele erau calculate, randate, construite bine din piatră rezistentă, cu toate acestea aveau de îndeplinit un vis! Mărturiile vii întregesc de fapt tabloul temperamentului de neam care a rămas, în cea mai mare parte rece, dar erau dârzi, depinzând din care parte se privea omul, dar în genere necerând ajutor şi mai ales lucruri materiale - niciodată, dar tocmai de aceea se ajutau cu încredere aceștia! La fel a fost și în alte comunițăți de nemți din Dobrogea. Aceste comunităţi de nemţi, trecute prin foarte multe, învăţaseră pe parcurs întrajutorarea! Deoarece, chiar dacă mulţi încă mai trăiau în locuinţe improvizate, anumite voci îşi amintesc și comentează că biserica a fost prima în proiectul comunităţii de a fi construită (în realitate, se construiseră deja casele primilor veniţi) - în anul de graţie 1897 au lăsat tot pentru ca înainte de toate să aibe comunitatea o biserică (pe lângă cea mică ce era deja) demnă de comunitatea proaspăt înfiinţa.  
 
Iubirea se construiește pe stabilitate ideatică și morală, se planifică conform unor vise, dar se distinge net de acelea habarnistice și schimbătoare de la o zi la alta..!  
 
 
 
 
 
O construcţie, o dovadă a iubirii dintre oameni!  
 
 
 
Posibil ca acest vis născut încă de la primii germani basarabeni ajunşi (pe lângă băştinaşii catolici) pe aceste meleaguri, nu se putea concretiza până în anul 1878, datorită guvernării otomane, care de altfel nici nu se putea compara cu cea anterioară prin faptul că lăsau toată libertatea, bineînţeles cu o excepţie, singura - aceea a birurilor şi impozitelor nu foarte mici! Odată cu schimbarea guvernărilor şi creşterea numărului de familii şi a forţei de muncă visul comunităţii a prins contur, iar impetuozitatea visului se observă în arhitectonica impunătoare a bisericii, care de fapt prin turla sa se observă de la distanţe considerabile, ca o emblemă a localităţii.  
 
 
 
Minunea-minunilor tocmai în aceasta a constat: aceşti germani, trecuţi deja prin multe, cu mic cu mare se concentrau toţi la lucrul ce-l aveau de înfăptuit; făceau case necontând ca ei nu aveau una, dar înainte de aceasta şi-au construit biserica! Ridicau rapid o casă aducând-o la final, apoi treceau la înfăptuirea celeilalte, însă înainte de toate şi-au construit biserica - "stindardul din piatră" a credinţei nestrămutate a celor care i-au dat viață cu mic cu mare! Cam rar aşa ceva, nu?!  
 
 
 
Este de fapt o istorie a iubirii, a dăruiri şi devotamentului faţă de o cultură, dictată de credință, şi faţă de valorile unui neam/popor duse oriunde au fost duşi şi ei în lume de către cerinţele altora (germanii tot timpul au fost căutaţi în domeniul meşteşugăresc pentru o dezvoltare economică a regiunii respective), ori ale nevoilor lor personale de a fi un exemplu în primul rând, acolo unde ajungeau! Neuitând niciodată valorile neamului, transmise prin "molipsire" reciprocă, imprimându-şi continuu prin viu grai şi prin faptă cultura, însuşindu-le la nivel de familie, dar şi ca oglindire a acestora la nivelul familiei mai mari ce era grupul/comunitatea. Acest popor care oriunde s-a aflat cu mici sau mari grupuri, a ştiut să-şi păstreze obiceiul orânduirilor şi comportamentelor bune date chiar de tradiţiile lor în consens cu iubirea, coeziunea de familie şi neam, de respect a valorilor transmise de străbunii lor şi mai ales de responsabilitatea faţă de ele.  
 
 
 
O istorie a iubirii uitată şi neştiută vreodată chiar pentru cei care locuiesc aici!  
 
Voi reveni cu mărturii vii, pentru această comunitate, cât şi pentru alte gemene sau de alte rubedenii ale acesteia.  
 
 
 
Aceste rânduri nu pot elucida vreodată vicisitudinile prin care au trecut aceşti etnici aşa zişi ”germani - nici nu am cum şi nici nu mi-am propus de altfel, fiind vorba, după cum se observă, doar despre construcţia bisericii, a monumentului (oarecum, uitată fiindu-i importanța!) - suferinţa acestui ”neam, cam fără de neam, ce au fost doar prin origine, limba şi anumite obiceiuri/tradiţii, numele lor de nemţi rămânând la fel ca şi acestea, altfel şi diferit totuşi, tocmai datorită celor întâmpinate... de aceea las un link, pentru cine doreşte să le cunoască istoricul dramatic, cu rugămintea de a rămâne acolo ceva timp pentru o înţelegere cât mai mai profundă: http://ro.wikipedia.org/wiki/Germani_dobrogeni  
 
 
 
Nu, într-un final de a se vedea de unde atâta corectitudine... Urmașii acelora ce au construit biserica în sec. XIX, atunci când erau chemați de Hitler la ”țara mumă, prin sloganul –”Înapoi acasă!”, trebuind să părăsească agoniseala de o viață (iar), neștiind foarte sigur dacă Hitler se va ține de cuvânt, ei lăsau în urmă totul ordonat..până și lighenul cu apa din ultima îmbăiere aruncau și puneau la loc...  
 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Trecerea ... (III) / Valerian Mihoc : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1616, Anul V, 04 iunie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Valerian Mihoc : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Valerian Mihoc
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!