Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Ecouri > Mobil |   


Autor: Valerian Mihoc         Publicat în: Ediţia nr. 1499 din 07 februarie 2015        Toate Articolele Autorului

Relaţiile între sexe (V) - Comunicarea ce suscită autenticitatea
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Îndrăgostitul, nu starea ci persoana în acea stare (atât cel mai aiurit – în două sensuri, că de fapt o şti el prea bine - cât şi cel mai serios) îşi pune deseori problema: “ce să-i spun acum ca s-o/îl impresionez”?; mai încolo, dacă se încheagă ceva iar apare altă întrebare: ‘’ce să-i spun acum”, “sau mai rău ce trebuie să fac?”. Bine, cam seamănă ultimile două întrebări cu enigmele timidului, ori la fel cum prima este gândită de către mai multe caractere umane şi în special de acei ce spun că ‘’nu sunt precum tocilarul ăla care îşi înghite parcă cuvintele”, posibil că nu-i întocmai. “A fi om înseamnă a fi inferior..!” – spunea Alfred Adler, la fel cum Mircea Eliade zicea că “A fi om, înseamnă a fi religios!”. A fi om e lucru mare, în fond. A recunoaşte că eşti atât de mic şi că numai prin conştientizarea inferiorităţilor personale (pentru că nimeni nu are cum să fie bun la toate) poate cineva să-şi depăşească condiţia de ‘aparut pe orbită’. Oare, de ce am ajuns aici, nu? Pentru că, “superiorităţile” nu au cum să existe în regnul uman, ori dacă cineva crede altceva, atunci iată o imposibilitate.. pe care doar altcineva poate încerca a o depăşi pentru a ajunge la ‘profunzimea superiorului’ ca să-l iubească, posibil pentru ce rang o avea, cine ştie..? Din păcate aceste încercări sunt limitate, iar ‘superiorii’ sunt deseori singuri... Vezi Doamne, nu şi-au găsit jumătatea...  
 
După cum prea puţini oameni sunt cointeresaţi să-şi depăşească complexele, mai ales pe acelea din adolescenţă, de inferioritate, după cum spune şi A.Adler, la un moment dat, peste noapte s-au metamorfozat şi au ajuns la ‘superioritate’ (spre ex.: unul ce a acumulat peste noapte nişte bani; ce se spune despre el? parcă nu mai cunoaşte lumea.. dintr-o dată e un “alt om”... vrea să spună). Din păcate, ele nu fac altceva decât să aibe altă nuanţă, precum lentilele helieumatice, s-au aburit ochelarii, s-a ridicat nasul un pic mai mult şi.. se evită nu numai comunicarea autentică cu celălalt, ci şi cu sine. De a ajuns peste noapte ‘cineva’ sa se mintă pe sine, atunci dimineţa devreme minte pe altul, încercând din răsputeri să îşi menţină noua imagine, mai rupe din vechile relaţii ca să nu-ţi amintească (pentru că a nu-l mai amintim nici noi pe acesta). De altfel, am început invers, comunicarea cu altul depinde foarte mult de cum comunici cu sinele personal!! Este un fapt sine-qua-non oglindirea inclusă şi presupusa în acestea, în care una nu poate exista una fără de cealaltă. Cum nu poţi iubi dacă nu te iubeşti, nici nu te poţi cunoaşte dacă nu cunoşti pe alţii..! De unde şi maxima de pe frontispiciul delfic ce a ajuns astfel a fi cât mai simplă: “Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, deoarece este un tot unitar! Dacă apoi, am răspunde simplu îndrăgostitului (serios, pentru mintea unuia aşa) i-am spune: NU CONTEAZĂ CE SPUI DACĂ VINE DIN INIMĂ, SAU DACĂ ASTA SIMŢI!!  
 
- NU CONTEAZĂ CE SPUI ATÂTA TIMP CÂT COMUNICI ŞI O FACI DIN UNIVERSUL TĂU INTERIOR PROFUND CE ESTE ŞI CÂT SE POATE DE ONORABIL, ORI TOT CEEA CE ESTE ONORABIL ŞI ONEST NU ARE DE CE SĂ IŞTE JENĂ, SAU RUŞINE DE SINELE PERSONAL!!  
 
Comunicarea autentică nu presupune a zice numai poante, de a fi mereu vesel (dacă ar şi putea cineva în permanenţă..), de a avea mereu un arsenal dulce (de impresionare? de fapt de lăudare). Tot timpul am crezut şi mai cred că infatuarea din ce în ce mai crescândă în aceste zile va duce la un colaps social, deoarece toţi şmecherii nu vor mai avea pe cine să fraierească, iar mincinoşii pe cine să mintă (minciuna fiind într-un raport comun cu lauda/infatuarea), pentru că se va ajunge să fie toţi aşa... dacă tot spre asta tind toţi.. În plus lăudărosul “comunică’’ din top în detrimentrul lui, deoarece el necomunicând direct cu altcineva şi chiar nici cu sine, nu ajunge să aibe un minim de satisfacţie măcar din asta, e mereu întors pe dos, desigur cu excepţia momentului când vorbeşte cu patos despre sine (egoistic). Iar, din ce s-a lăudat dacă nu e adevărat, sau şi mai rău dacă este să creadă singur ce a minţit... Cine e el cel mai şi cel mai, cum de poate spune altcineva altceva (?) chiar cel de adevăratelea fiind, poate fi doar admirat, poate impresiona prin ce spune, dar nu va fi iubit, cu atât mai puţin acela care caută cu obstinenţă impresionarea...!  
 
În fapt, oamenii iubiţi sunt întocmai aceia care iubesc, care îşi lasă emoţiile în revărsare şi nu le opresc cu nicio reţinere chiar dacă sunt considerate şi slăbiciuni... Manifestările emotive, vibraţia la unison cu altul îmbogăţeşte şi chiar de slab fiind la un moment dat, după un timp antrenată inima ce tot bate la cote înalte, nu are cum să nu devină puternică, roditoare, prolifică, implementatoare de pozitivism şi de bine şi/sau chiar ajunge inventivă printre acestea. Erich Fromm, în “Arta de a iubi” la pag.29, spunea: “Dacă iubeşti fără să generezi iubire, adică dacă iubirea ta ca atare nu produce iubire, dacă prin mijlocirea unei exprimări a vieţii ca persoană ce iubeşte nu te transformi într-o persoană iubită, atunci iubirea ta este o impotenţă, este o nefericire”. Aceasta incluzând încă de la el în mod arhicunoscut - rolul activ al iubirii, pentru că pasivă este doar îndrăgostirea. Ea, iubirea, se poate manifesta astfel prin comunicarea activă, cu toate că nu una neîntreruptă, sau că o moară stricată.. Altcineva, în aceiaşi idee, spunea că; ‘’Nimeni să nu se creadă iubit dacă nu iubeşte!’’- Dalai Lama  
 
Cel care se laudă într-una, oare de ce nu se laudă că este iubit? Iată un argument ce îi poate contraria, dar de a înfăţişa din pripă realitatea persoanei lăudăroase, care de dinainte încearcă (subconştient, ori inconştient) să ‘traducă’ o lipsă. Nu zic că nu sunt şi laude nevinovate, sau lăudăroşenii dulci prin care poţi explica iubitului său iubitei ce ai făcut sau cât de bun eşti la ceva; până la urmă trebuie să cunoască şi el-ea. La urma urmei nu contează că eşti bădica lui opinca din fundul cătunelor în munţi, dacă iubeşti cu adevărat asta nu are cum să nu se vadă şi mai ales să se simtă..! În fata iubirii suntem toţi egali!! Dar, din păcate în zilele noastre primează convenţiile.. Acestea distrug celulele iubirii pas cu pas..! Mulţi m-ar contrazice pentru că primează alegerea maritală? Ei, da cum ar fi cu ‘’simţul realităţii’’, îndrăgostirea de portofel sau de un statut..? Numai de ar fi să amintim o convenţie din epoca victoriană.. eticheta de atunci e de mult depăşită... orgoliul... - ile.. că acum sunt mai multe decât înainte. Sâc! J Însă, consecinţele tot dânşii le suportă.  

Dacă un cuvânt separat este un mobil imperfect de comunicare, totuşi arta de a comunica poate duce la perfecţiune.  
 
 
 
Există multe complexe de superioritate ce vor să ascundă o realitate, inferioritatea în fapt, dar lauda aceia exagerată nu are cum să nu spună că persoana lăudăroasă este una cu respectul de sine scăzut, decimat, stors la maxim, sau e “subjugată’’ unei imagini (“superioare) chinuitoare despre cum ar fi trebuit să fie. E un consum mare de energie la creaţia imaginei aceleia, dar şi mai greu/mult de menţinut dacă nu e întocmai proprie. Uneori, unui astfel de ins îi trebuie şi spectatori să fie şi ei acolo…aplaudaţi... Şi, n-ar fi nimic dacă o persoană cu o stima redusă se tot chinuie astfel pe sine, dar nu are cum numai pe sine, deoarece această persoană va face în aşa fel încât să obosească pe altul mai mult pentru afecţiunea ce i se ‘cuvine’, sau de ceva de care are mai mare nevoie. Un astfel de om cere semne de atenţie necontenită, îşi manifesta virulent frustrările datorate faptului că partenerul de viaţă nu i le oferă, său nu-i oferă ce i se cuvine, că de ‘cuvenitul’ lui se duce mai mult la altcineva...gelozia… poate deveni şi violent. Deseori cei mai violenţi sunt aceşti frustraţi, chiar pricajiţi fiind, căci ceilalţi nu au de ce, dar, din păcate sunt mai curajoşi la cei ‘mai mici’ decât ei. Nu este numai o ‘cecitate’ cognoscibilă, pentru că desigur de ar fi ştiut mai multe s-ar fi înţeles măcar pe ei. O sumă de complexe nu unul… Această persoană se condamnă singură la a nu fi iubit/ă, în primul rând pentru că nu iubeşte şi nu prea are ce să i se răspundă la fel, iar în al doilea rând pentru că prin comportamentul lui alungă şi pe ultimul om ce îl mai putea iubi. Asta face ‘comunicarea’ insului vanitos, sau ‘superior’,el îşi taie craca singur.  
 
 
 
Cuplurile sau persoanele (adică unii/unul dintr-un cuplu ce resimte o lipsă) ce se prezintă de obicei la terapie prezintă categorii în funcţie de problematică, reclamând un anumit gen de probleme:  
 
- Au o imagine de sine negativă (determinată sau susţinută şi de celălalt ce nu prea se prezintă la terapie);  
 
- Comunicarea cu partenerul este indirectă şi nesinceră (cel nesincer cam greu sau deloc nu acceptă..);  
 
- Regulile din interiorul cuplului sunt rigide şi neacceptate de ceilalţi (datorită unor frustrări amintite, ori gelozii..);  
 
- Relaţiile de prietenie cu alte persoane şi cupluri sunt puţine şi formale (datorită tuturor motivelor enumerate).  
 
De prea multe ori se întâmplă că întocmai cel mai problematic din cuplu să nu accepte de a merge la terapeut, pentru simplul motiv că nu-i ’nebun’... dar, cu siguranţă înnebuneşte partenerul chiar printr-o comunicare specifică (redau mai jos chestionar prin care se poate depista o astfel de ’comunicare’). Chiar am cunoscut un caz în care el paranoic tracasa soţia sistematic, nerecunoscând că ar avea o problemă chiar prin toate părelnicele lui, mai ales că n-ar fi nebun, dar continuând cu nebunia (ce se poate videca în primul rând prin recunoaştere) până şi-a făcut partenera să-şi piardă cumpătul, s-o facă să se interneze pe la secţia depresiei... Şi, câţi din aceştia nu sunt în aşa “aer liber”, deoarece, de cele mai multe ori, ei nu au ‘nimic’.. continuând abuz după abuz, dacă din nefericire pentru societate nici nu ajung să săvârşească vreo ilegalitate… sau că.. nu sunt prinşi..?  
 
Comunicarea, faptul că ea e deosebit de importantă, o poate indica acel îndrăgostit care a constatat că numai prin autenticitate şi sinceritate poate iubi, că numai când poate fi poate spune lejer şi cea mai aprigă tristeţe sau frică a lui. Dar, poate să suscite iubire prin faptul exprimării, prin dovada că oricât ar fi necazul de mare umanitatea s-a păstrat, recompense unui astfel de act este în primul rând ascultarea pentru ascultare, fiind vorba de cea mai mare umanitate în fapt –posibilitatea de a spune orice! Nu înseamnă asta a spune orice prostie, căci şi dacă nu i-ar veni nu-i parodie.. Prin manifestarea autenticităţii umanităţii din noi, exprimată, comunicată şi împărtăşită ea poate face dovada unei inimi mari şi poate să devină punctul de atracţie permanentă. Posibilitatea de a spune orice vine pe fondul potrivirilor partenerilor (treabă controversată..), a înţelegerii de care dau dovadă amândoi, dar mai mult de capacitatea de a asculta. După cum am zis, nu perfecţiunea captează, ci manifestarea ei...prin tinderea spre ea. Perfecţiune nu există, decât ca un ideal spre care poţi să tinzi. Perfecţiunea există în forme de la un perfect la un altul şi mai perfect, ca o paranteză zic. În sens că, posibiltatea de a spune orice, admite schimbarea, oamenii ce comunică autentic devin alţii, mai buni, mai luminaţi, sau mai inspiraţi. O tristeţe comunicată şi împărtăşită (are dublu efect) apare ca dovadă a celei mai mare a umanităţi - gratificaţia ei - şi poate deveni bucurie chiar o “piatră de pe inimă”, dacă ai comunicat cuiva care te ascultă activ. Primul efect e catharsisul comunicării, apoi inshitul datorat împărtăşirii şi vine apoi proiecţia ce sugerează că dacă interlocutorul va face ca tine, adică va comunica şi el o ‘’piatră”, împărtăşirea maximă înseamnă şi te face să simţi o comuniune extraordinară!! După cum ai făcut se poate şi răspunde –prin empatie, grijă, respect, responsabilitate, iubire.  
 
Acela care ascultă comunică la fel de mult ca şi acela care vorbeşte.  
 
 
 
Primul pas către o comunicare efectivă, este deci ascultarea activă, prima neexistând fără de a doua. Ar putea oare paranoicul să practice măcar puţin ascultarea activă? Cu atâtea părelnice despre lume şi el însuşi, mă îndoiesc. Comunicarea între sexe, intercuplu sau interfamilială ar fi după unii destul de dificilă, aproape întâmplându-se mereu după un cod specific, pe care dacă ajungi să-l cunoşti nu mai ai probleme. Acestea se referă la faptul că sunt diferenţe de uz ai termenilor, care cu toate că sunt atât de utilizaţi au înţelesuri ce diferă de la un sex la altul, după cum încearcă să ne elucideze anumiţi specialişti. Ori, după cum am scăpări, oarecum, privind aceste diferenţe de sens (în funcţie de sex?) am să menţionez câteva cărţi pe care le-am frunzărit ( dacă nu am cuprins exact înţelesul nu pot spune că le-am studiat. Părerea mea personală este că dacă cineva chiar fără şcoli înalte şi fără atâtea… dacă s-a menţinut la cota onestităţii, atunci există mari şanse de fericire în cuplu. Educaţia în fond ajută şi ea, însă nu atât pe cât caracterul unui om poate face ), acestea sunt: una foarte importantă în sens este de John Gray – “Cum să reuşim în dragoste”ş cu a sa continuare ‘’Barbatii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus’’ - Dr. John Grey; alta de Ute Ehrhardt “Aşa voi deveni o fată rea”, sau “Fetele bune ajung în cer, fetele rele ajung unde vor’’; etc. . Apoi mai sunt cele de studiu al limbajului trupului, sau al sentimentelor în speţă, ce la fel pot fi specifice unui anumit sex, sunt foarte importante în exprimarea dragostei, dar şi în depistarea ei... J  
 
O altă carte cu tentă un pic misionară, dar cu o credinţă mare (în Dumnezeu, în  
 
Bine..) şi sănătoasă a doi soţi, Jack & Carole Mayhall, care au făcut mult bine prin confesiunea lor, nu dându-se ei neapărat exemple, ci luând de la unii şi completând la alţii, lucru foarte înţelept!! Unde, desigur, vasta lor experienţă şi-a spus cuvântul. Cartea se numeşte – “Căsnicia cere mai mult decât dragoste’’ Redau două fragmente relevante:  
 
Jack  
 
- "Acea sâmbătă dimineaţa de martie era una din frumoasele zile calde pe care le avem în Colorado la sfârşitul iernii. Stăteam în geam privind piscul care străjuia oraşul şi mă gândeam: ce zi frumoasă pentru prima mea partidă de golf pentru anul acesta. Carole, care după 25 de ani de căsătorie încă tot nu era în stare să-mi ghicească gândurile, a pregătit un dejun foarte gustos. Apoi când ne-am aşezat la masă, ea a remarcat:"Dragul meu, e o zi atât de frumoasă (lucru cu care eram perfect de acord), nu ar fi nemaipomenit să ieşim prin pădure?". Nu i-am răspuns nimic. Dar în sinea mea mi-am zis: Aceasta este cea mai trăznită idee care i-ar fi putut trece prin cap. Ziua mi s-a întunecat. Am devenit morocănos, supărăcios, tăcut, şi Carole habar n-avea ce s-a întâmplat. Nu ne-am dus nici în excursie, nici n-am jucat golf. La începutul după-amiezi Dumnezeu m-a făcut să înţeleg ce atitudine murdară aveam. Dumnezeu i-a spus pe nume "păcat". Am fost nepoliticos, egoist şi meschin. I-am cerut iertare lui Carole şi-am putut salva măcar o parte din acea zi prin faptul că am petrecut câtva timp împreună.  
 
 
 
Este nevoie de trei persoane pentru a alcătui o căsătorie care să se împlinească. Un soţ, o soţie şi Dumnezeu. Căsătoria poate fi o legătură minunată care să împlinească în mod desăvârşit pe parteneri, dar numai dacă Dumnezeu este în ea. Piatra de temelie a căsătoriei a fost cioplită şi pusă la locul ei încă de la crearea lumii. Omul poate considera că fiind ideea lui, dar greşeşte!"...  
 
Carole Mayhall  
 
- "S-a petrecut cam pe la mijlocul celor trei perioade în care Jack şi cu mine am stricat logodna de trei ori. A fost îngrozitor! Îngrozitor, pentru că inelul lui Jack nu mai era pe degetul meu. Dar eram şi mai nefericită pentru că pierdusem sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. Cu nelinişte şi cu lacrimi L-am căutat pe Domnul, şi m-am rugat ca să primesc pacea şi mângâierea Lui. Rugăciunile mele însă parcă ricoşau, şi zăceau grămadă la picioarele mele. Nu puteam ieşi din această stare. I-am spus Domnului că accept chiar şi să rămân singură dacă aceasta este Voia Lui pentru mine. Deodată tabloul s-a schimbat. Nu mai puteam să-mi închipui viaţa fără el. Simţeam că dacă Dumnezeu nu mi-l dă pe Jack, viaţa mea ar fi în cel mai bun caz o viaţă de mâna a doua.  
 
 
 
Numai că drumul nu a fost atât de simplu... Un gând mi-a trecut prin minte. Cum poţi tu să mă mângâi? Doar nu ai fost acolo (la moartea tatălui e ice s-a întâplat într-o perioadă de mai sus).. Nu poţi şti prin ce am trecut. De fapt nu mă poţi înţelege! Şi inima mea era rece. M-am închis în singurătate şi autocompătimire. În cealaltă secundă trebuia să fac o alegere, să-l elimin pe Jack pentru că credeam că nu mă poate înţelege, sau să-i împărtăşesc această temere. Târziu am descoperit că aceasta era alegerea adecvata--împartăşirea durerii! Noutatea şi exaltarea se ofilesc, desigur, cuplurile se obişnuiesc cu toate în timp. Dar o adevărată dragoste romantică poate continua atunci când sufletul este adăpat de nişte izvoare interioare. Dacă ai pierdut acea dragoste, izvorul nu a secat. Tu ai încetat să bei, atâta tot.  
 
 
 
Viaţa a fost concepută ca o experienţă vibrantă. La naşterea lui Lynn, Jack nu putea simţi durerile pe care le-am simţit eu când am adus-o pe lume, dar i le-am împărtăşit. Nu puteam face faţa acelor 48 de ore fără puterea şi mângâierea lui. Într-un fel cred că el a suferit mai mult decât mine. Durerea care i-a scăldat trupul în transpiraţie la câteva secunde după un atac de rinichi, leşinând... el a suportat durerea, iar eu i-am împărtăşit experienţa... Trebuie să alegi să împărtăşeşti şi să înţelegi. Dar nu este uşor să înţelegi. Toţi privim pe ceilalţi prin prisma noastră... Trebuie să ierţi, deşi iertarea este grea! O căsnicie bună este cea între doi buni iertători!"  
 
--" Căsnicia cere mai mult decât dragoste!" – de Jack & Carole Mayhall.  
 
 
Cred că am văzut-o şi on-line la un moment dat.  
 
Chestionar - ce releva tipul discuţiilor avute cu partenerul. A fost realizat de către doamna, Lect. dr. ELENA BECA (coordonatoare lucrare pentru primul.. de fapt, atunci cand a apărut pentru prima dată proiectul; asta cu mulţi ani în urmă - vreo 17 ani mi se pare).  
 
 
Partea I  
 
Întrebări privind modul cum comunicaţi de obicei cu soţul sau soţia. Răspunde-ţi sincer prin DA sau NU.  
 
-De obicei vă ascultaţi partenerul cu răbdare şi interes?  
 
-De obicei încercaţi să înţelegeţi tot ce vrea să vă spună partenerul dvs­.­­­­­­?  
 
-vă arătaţi mereu disponibil pentru comunicarea cu soţul sau soţia?  
 
-Încercaţi de fiecare dată să îl ajutaţi pe partener să-şi ducă la capăt discursul, mărturisirea, solicitarea, etc.?  
 
-De obicei ascultaţi cu gândul în altă parte ce încearcă să vă spună partenerul?  
 
-De obicei vă bateţi capul să înţelegeţi ce a vrut să spună de fapt soţul sau soţia?  
 
-Nu aveţi întotdeauna timp să comunicaţi îndelung cu partenerul dumneavoastră?  
 
 
 
Răspunsurile vorbesc de la sine acolo unde sunt mai mult DA sau NU ’’de obicei’’ în contrast cu ..întotdeauna’’... ’’ Comunicarea este un capitol luuung.  
 
Multă iubire doresc tuturor!!  
 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Relaţiile între sexe (V) - Comunicarea ce suscită autenticitatea / Valerian Mihoc : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1499, Anul V, 07 februarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Valerian Mihoc : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Valerian Mihoc
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!