Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Reportaj > Mobil |   


Autor: Valerian Mihoc         Publicat în: Ediţia nr. 1488 din 27 ianuarie 2015        Toate Articolele Autorului

Ai ajuta pe alţii este o dublă binefacere...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Motto: „Noi dăm ajutor altora pentru a-i face să ne dea şi ei în împrejurări asemănătoare; aceste servicii pe care le facem lor sunt, la drept vorbind, un bine pe care ni-l facem nouă înşine în mod anticipat.” - La Rochefoucauld  
 
 
De curând având ziua de nastere şi intervenind acele bilanţuri prin prisma unor aduceri aminte, mi-am dat seama ce mă face să simt că sunt util, să simt că trăiesc cu adevărat pe acest pământ... când emoţiile omeniei altora se contopesc cu cele proprii, umanitatea contopindu-se în grade universale. Se spune că dacă ajuţi pe alţii înveţi cel mai bine să te ajuţi pe tine.  
 
 
 
Întocmai, dacă cumva am reuşit vreodată să mă ajut şi să-mi caut a nu-mi fi încălcate drepturile, aceasta desigur se întâmplă datorită exerciţiului de ai ajuta pe alţii, dar numai pentru mine îmi pare cam sec minimul efort.. slabă motivaţie. Ce mai pot să comentez de vreo intervenţie angoasantă despre frica precum că de faci bine cuiva îşi va lua lumea în cap şi ... am zis deseori de cineva căruia i-am făcut un pustiu de bine şi tocmai de aia m-a luat de mare prostanac (de parcă mă doare undeva), însă, răspunzând el cu rău la bine, nefiind singurul caz că se pare e o mentalitate curentă, mie oricum nu-mi pare rău niciodată... asta trebuie să se înţeleagă! Apoi, că mai sunt aceste ’’femei ale zilelor noastre, care se supără dacă le spui ’’fată’’, sau mai rău ’’fetiţă (că’s femei şi basta..), ori dacă le mai oferi o atenţie ceva precum un domn, te iau la fel... Ipocrizia e la orice colţ de stradă, iar dacă începi să răspunzi la fel... sau poate că tu ca un ’’amărât’’ trebuie să mulţumeşti pentru vecie dat fiind faptul că ei de ’mari’ ce sunt s-au ’’aplecat... Sigur că, doar la mine aş fi putut vorbi de oarecare drepturi, însă la toate cazurile aflate la limita subzistenţei nu prea ai cum... cam rar am avut cazuri simple, care într-adevăr să fi reuşit ca după o perioadă de susţinere socială să fi ajuns o persoană, sau o familie - la autonomia scontată. Vorbind de drepturi la familii numeroase ce locuiesc în garsoniere confort 0 este ceva paradoxal. Am avut beneficiari ’’blonzi’’ dintr-o familie de 11 persoane ce locuiau într-o astfel de locuinţă...încercam să-mi imaginez cum dorm noaptea.. Ori, ’’primarul care este’’ în campanie electorală le bate la uşi şi promite... apoi nu mai e de găsit..decât la tv, la vanghelioane etc.  
 
 
 
Am lucrat pe un proiect cu asemenea ”ideologie cam pur românească, dat fiind faptul că era total pe dinafara adevăratei problematici sociale.. Era ceva ca de prevenirea abandonului şcolar şi/sau familial” (de nenumărate ori activam pe astfel de programe), unde aveau inclus chiar reînchegarea acelor relaţii cu instituţii de învăţământ, ce se ofereau acelora care au abandonat şcoala mult prea devreme, şi/sau cei cu risc de abandon familial sau şcolar, precum era şi denumirea. Pentru prima dată am lucrat pe un astfel de program încă din ’98 (toamna, pentru că vara am fost la un „centru stradal”), anul absolvirii facultăţii. Pentru aceasta, dată fiind realitatea de după ’89, s-a crezut pe bună dreptate de a se înfiinţa astfel de programe chiar în şcoli generale. Era parcă câte o şcoală cu acest program de sector. În speţă colaborau cu noi ONG-urile. Sunt şi şcoli private care fac asta, dar au o natură de misionarism.. Eu unul colaboram cu o astfel de şcoală creştină de mai ştiu ce contra-’confesiune’, construită de americanii cu o astfel de religie. Părea o bijuterie în Ferentari. Nu mai comentez că aceste instituţii non-guvernamentale aveau de mult astfel de activităţi, dintre care unele se numeau chiar „Înapoi la şcoală”. Evoluând apoi şi instituţiile guvernamentale, la un moment dat şcolile aveau şi ele cadre didactice pregătite special pentru aceasta paletă socială rămasă mult în urmă datorită abandonului. Au avut posibilitatea, astfel că, unii din beneficiarii mei să poată recupera rapid mai multe clase prin această oportunitate, mai ales că aveau şansa de a cunoaşte direct învăţătoarea ce îi testa la/pentru examenele necesare, echivalentul unui an de materie. Astfel, am avut şi copii ce au recuperat doi ani într-un singur semestru.  
 
 
 
S-ar spune că dacă s-a prevăzut ajutorul printr-un proiect social, apoi ulterior printr-un program, nimic mai simplu, cu toate că acel program amintit pe care am lucrat, prevăzuse (unul dintre ele) acest ’ajutor’ era ’pregătit’ doar pentru 3-5 luni maxim. Ce ’ajutor’ oare puteai acorda în atâta timp? Greu de zis un minim procent, cu toate că aceia care nu lucrau direct cu beneficiarii, precum aşa-zisul director şi/sau unii dintre coordonatori aveau pe sticlă procente de peste 80% (împingându-mă şi determinându-mă ei şi pe mine uneori să mă laud şi eu, pentru un „lobby” în plus acolo, dar se scandalizau că spuneam realitatea.. apoi trecea un timp şi iar mă puneau în faţă...). Dar, în ciuda faptului că unii copii ardeau de dorul recuperărilor la învăţătură, totuşi nu-mi venea să cred că aveam educatori în spate „plictisiţi de aceleaşi feţe”, pentru că „nu prevede programul prelungiri de contracte sociale” mai mul de 3-4 luni, şi, nu-mi venea să cred că, trebuie să abandonez eu de această dată, o muncă de mai multe luni. Aa, că puteam să lucrez singur cu ei...? da.. A duce o altă muncă de convingere cu echipa „susţinătoare” (?), era ca o muncă de Sisif. Degeaba, explicam eu că nu mi-am atins toate obiectivele la un moment dat, pentru că ei îmi dădeau mie cu procentele lor colosale în cap, în ciuda invizibilităţii ’’muncii’’ lor şi în ciuda tuturor realizărilor personale, dacă aveam vreun obiectiv ce nu era ’’prevazut’’, eram învinuit.. motiv pentru care, dacă nu-mi atinsesem scopul (ce era mai mult decât ’’prevederea..) pentru un anumit beneficiar însemna eşec pentru ei, necontând faptul că scopul meu era unul ce depăşea cu mult fişa postului. Cumva trebuia să fac numai ce era în denumita în fişă ’’a postului’... de parcă nu aveam voie să ajut mai mult..!! Dacă aveam vreo nouă idee trebuia să explic prin şedinţe, să-l fac pe director să înţeleagă ca să aprobe apoi, care acesta nu era întocmai pe măsură postului.. şi din păcate nu avea cum să înţeleagă. Cei mai sus puşi ajung din interese, mai ales în domeniul social în care exista posibilitatea enormă de a ’sustrage’... Dovada potrivirilor pentru postul în cauză a fost redat mereu la suprafaţă de către pregătirea profesională. A fost un caz în Constanţa cu una (chipurile duşmanca lui măzăriche..) ce nu avea prea multe clase, dar ajunsese să aibe peste 100 de angajaţi ce îngrijeau şi de mai mulţi copii, cărora nu li se plăteau dările la stat, ba chiar ascunsese şi cărţile de muncă... De multe ori găseam altceva în posturi cheie decât nişte amărâţi de lucrători sociali, care să cunoască într-adevăr realitatea de pe teren. Pentru aceştia din urmă fiind scrisă parcă doar munca de teren, chiar de fiind foarte repetitiva..  
 
 
 
„Scopul nostru principal în viaţă este de a ajuta pe alţii. Şi dacă nu-i poţi ajuta, cel puţin nu le face rău!” - Dalai Lama  
 
 
 
În plus că tot echipa ’’multiprofesională’’ avea „nevoie” de atâtea lucruri pentru ’bunul’ mers al activităţilor lor din centrul educativ. Parcă niciodată nu comparau just între toate activităţile şi mai ales reuşitele. Cu toate că, într-adevăr munca de educator nu era făcută să se vadă aşa precum cea de asistent social, deoarece numai de rezultate zilnice depindea tot: crearea unei reţele sociale beneficiarului direct, în speţă copilul, cât şi familiei dacă bunăstarea beneficiarului depindea de acestea (înscrierea la un doctor de familie de ex., în caz că nu-l aveau, ori de nu exista posibilitatea..), ori chiar aşa era; preocuparea de a le închega cât mai bine; consilierea copilului pentru prevenţie cât şi pentru susţinere; consilierea părinţilor; căutarea unui loc de muncă în caz nu exista în speţă la tata; ş.a.m.d. Munca educatorului, în schimb, se vedea în timp, ori poate că şi repede, dar mai rar. Crează frustrări la drept vorbind tot ’aiurind’ în faţa unui copil ce nu înţelege, mai ales când eşti nevoit să stai numai într-un centru, parcă te plafonezi, dacă şi repeţi activităţile la infinit şi mai ales abordările de învăţământ... astfel, nu are cum să nu intervină plictisul. Inventau astfel ’’nevoi’’, probleme, ori li se părea ceva.. Dar, ce să spun de timpii în care le făceam pe toate..?  
 
 
 
Ştiu, ba sunt sigur că am văzut educatori dedicaţi, chiar dacă la un moment dat le mai săreau şi lor capacele minţilor, însă stăruinţa mare lucru era – ea face mereu minuni! Tot ceea ce ar fi necesar pentru o astfel de profesie e numai bunăvoinţa!! Culmea era că aceştia din urmă când observau vreun succes real mă felicitau, ceilalţi însă nu făceau altceva decât să-mi îngreuneze munca: să-mi ceară impetuos rezultatele şcolare mai mult decât la o lună, să mă trimită aiurea undeva motivând vreo urgenţă/problemă la vreun beneficiar; la unii li se mai năzărea că sunt protejat/preferat de părinţii copiilor pe când ei erau „neglijaţi... (lucru nici măcar permis de a fi gândit la un profesionist, că doar nu pentru mulţumiri alergam noi asistenţii sociali toată ziulica). Lucru pentru care am instituit cu echipa de educatori regula să vină cu noi măcar odată pe teren să vadă cu ochii lor... realitatea însă e mai dureroasă decât închipuirile, de cele mai multe ori (chiar neţinând cont că şi oamenii mai gândesc şi văd cine îi ajută mai mult), că noi aveam mai multe de făcut decât ei.. o tară psihologică din asta ce mai tare îngreuna munca şi aşa dificilă a asistentului social – de fapt el e ca un paria care e tras ba colo, ba încolo şi la o adică luat în râs ca e prost dacă le face pe toate, adică de este capabil de toate binefacerile! De cele mai multe ori „nevoile şi problemele închipuite stoarce timp şi mai mult trage neşansa de a nu fi la timp acolo unde trebuie.  
 
 
 
Asistentul social în permanenţă ar trebui să fie pregătit către ceva nou, spre o intervenţie neprevăzută.. Spre exemplu, mergând odată într-o familie, nu de rromi ci de una complicată în care nu mai ştiai... sunt multe aşa şi acum.. eram într-adevăr prea dădăcit de părinţi, în speţă de mama beneficiarelor mele –doua fetiţe, dacă totuşi nu aş spune că eram linguşit. Ori, dacă aş fi acceptat tot în acea familie puteam să (mă şi însor cu una din fetele mai mari.. J) mă las orbit, dar nu pot spune că nu le împovăra pe cele mici. Pe faţă, fetele mari desigur, aveau cea mai mare „grijă’’ de fetiţe, însă pe la spate – acestea singure îmi spuneau... Cea mai mărişoara (a treia sau a patra dintre toţi copiii la familie era) un pic mai timidă şi se înroşea numai la simpla menţionare a unei mici realităţi, pe când cea mai mică îmi spunea tot (dovadă a complexităţii realităţilor lor din acea familie, crea nişte complexe enorme în capul celei mari... cea mică însă nu era foarte afectată). Cea mai mare îmi confirma în stilu-i caracteristic. Cu toate că-mi plăcea mai mult aceasta din urmă – dacă sunt înţeles corect... De altfel, era şi un atac curent a celor prea frustraţi din „echipa multiprofesionala” (treburi ce nu merg cu adevărat în această ţară...), cică una-două eram apostrofat că am făcut „ataşament” ))) chiar nici n-am înţeles vreodată vina mea şi ce conotaţie exactă mi-o ’acordau’ dânşii pentru faptul că la orice caz în parte aveam distribuit un aşa ataşament. Aaa, da ar fi fost îndreptăţiţi să-mi zică aşa dacă numai pentru un caz aş fi făcut ataşament în detrimentul altora. Ori, unde mergeam şi în ce casa intram mi se părea mai important să aflu cât mai multe despre membrii familiei în plus faţă de câte butelii aveau, clase sau câte camere. Ori dacă ştiam mult mai multe decât era prevăzut (şi aveam o anchetă mult mai mare decât pe o foaie ’’prevăzută, fiind în fapt vorba despre o poveste în parte, unică, pe care o ascultam cu drag, asta nu sensibiliza, dimpotrivă parcă îi întărâtam...) eram prea implicat şi motivat, pentru faptul regăsirii la mine a unei sensibilităţi aparte, ori pentru orice caz şi pentru toate eram judecat... până s-a ajuns ca indiferent cine să fi fost dintre beneficiari mei, ei să ajungă să fie trataţi cu indiferenţă de către educatori.  
 
 
 
„Trăieşte o viaţă onorabilă. Atunci când îmbătrâneşti şi te gândeşti în urmă, vei putea să te bucuri a doua oară de ea.” - Dalai Lama  
 
 
 
La linguşirile mamei şi a fetelor mari din acea familie nu puteam să răspund cumva, sau în niciun fel, plus că ele ’femei’ tot timpul pe acasă, aveau casa mereu în dezordine şi mizerie. Iată un prim indiciu. Ceea ce îmi spusese fata cea mică doar îmi confirmase. În schimb, fetele mari erau dichisite nevoie mare, machiate strident, părând a fi mereu pregătite de ceva. Dar, stridenţa nevoilor la ea acasă.. Într-un astfel de caz de pe străzile „nevoilor” centrului, am aflat târziu la ce erau supuse fetele mici ale acestei familii. Neavând încă telefon mobil pe vremea aceia, am aflat că pe timpul în care făceam teren, mă sunase o colaboratoare (fiecare asistent social având relaţiile fundaţiei sau personale –lucru ’prevăzut’ -beneficiarii noştri erau uneori recomandaţi de şcoli, primării, alte ong-uri şi/sau alte structuri guvernamentale, dar şi venind singuri, aflând prin viu grai despre fundaţie şi proiectul nostru) şi care mi-a spus bomba când am sunat-o înapoi: beneficiarele erau puse să cerşească... Repede mergând la piaţa Naţiunilor Unite, adică la locul faptei, le-am văzut pe beneficiarele mele, chemându-le apoi am observat şi pe celelalte două surori mai mari ascunzându-se după nişte stâlpi din ăia de acolo. Cea mare ruşinoasă a tăcut, însă mezina mi-a dat lux de detalii, precum că: erau însoţite de surorile lor cele mari, care urmăreau şi imediat le luau banii câştigaţii de ele, ori după ’’activitate’’ vroiau ca acestea să tacă, făcând aceasta deseori... Astfel, le-am găsit cerşind la maşinile ce staţionau la semafor. Le-am condus eu însumi acasă, iar înainte de a intra le-am întrebat dacă vor să le duc la un centru permanent rezidenţial. Au fost de acord, ba cea mai mare mă îmbrăţişase... În casa lor nu mă puteam stăpâni de nervi, întrebând-o pe mama de ce nu le-a trimis pe fete la centru în acea zi, unde sunt celelalte fete ale ei şi alte întrebări care i-au dat acesteia de gândit. Ori, plecând am rugat-o să lase fetele să înveţe că au mult pentru a doua zi. Culmea era că, cea mai mare dintre beneficiarele mele era premiantă.. nu ştiu cum că parcă faţa o avea mânjită cu cărbune mereu.  
 
 
 
A doua zi barasem orice ’’cerinţă’’, zicând că am o urgenţă. Cei mai buni dintre colegi mi-au spus: „da, Vali, ai dreptate, du fetiţele astea la un centru permanent. Ar fi păcat de ele...”. Poi, dacă m-ar fi întrebat pe mine cineva, aş fi decăzut din drepturi pe orice părinte care atingea măcar puţin demnitatea de omuleţ, a fiecărui copil în parte, iar aceia care îi băteau mi se păreau - criminali; însă, te loveai de un zid când ajungeai la primărie şi la Comisia ’’protecţiei copilului, în primul rând că, tu de la un ong nu aveai dreptul să susţii cazul.. astfel, trebuia să impui capul unui plictisit de toate cazurile sociale, să faci o anchetă succintă mai ’’pe înţeles’’ şi să-i dai acestuia tot ce-i trebuie. Nu ştiu cum mai e acum, mărturisesc. Însă, aveam avantaj –cunoşteam doctori din comisii. Acolo unde trebuia, altfel nu faci nicio treabă în ţara asta oricâte intenţii bune ai avea... Dar... n-aveam odihnă... M-am dus la mama fetelor acestora cu o foaie prin care să fie de acord de a le lăsa să fie duse la un centru sub motivul că ea nu are posibilităţi materiale pentru a le întreţine. Hmm, n-a fost de acord, susţinând că are ’’posibilităţi, că noi am fost până acum o ’’variantă’’ de ajutor uşor. Sărind ca şi ars i-am turnat tot şi i-am dat la alegere doar două variante: ori lasă fetele la centru şi este în continuare mama lor, ori o dau în primire şi o decad din drepturi părinteşti. Desigur, nu avea încotro. Între timp am vorbit cu o prietenă de la un centru bine văzut ţi cotat din mai multe puncte de vedere, unde, întâmplător sau nu, aveau disponibile 2 locuri. Fetele mele au făcut cunoştinţă din prima zi cu ceilalţi copii, cât şi cu educatorii/echipa, iar treaba a mers ca şi unsă.  
 
 
 
Făcând ulterior vizite periodice de „urmărire”, constatam cu surprindere că fetiţele de altădată, acum creşteau rapid. Aveau de toate acolo, ba cu surplus, şi nu-şi vedeau decât de şcoală şi de ale lor. Parcul Carol în vecinătate oferea cu lux de posibilităţi şi frumuseţi, activităţi recreative care în timpul liber le făcea la propriu să-şi trăiască copilăria, rămasă în urmă... Am mai întâlnit-o după ani pe cea mai mare, fiind cu alţi copii în parcul Herăstrău, era o domnişorica în toată regula, iar la şcoală mereu premiantă... Acestea fiindu-mi o mângâiere colosală, nu faptul că de prea bun puteam fi luat prost, nici măcar cei mai frustraţi educatori nu aveau cum să mă considere aşa, întocmai de cât de orbi ar fi fost şi cu îndârjire de mi-ar fi neglijat stăruinţa mea, eventual încercau ignorarea.. Am convingerea că aceste fete sunt destul de bine acum, cu toate că curiozitatea detaliilor nu-i satisfăcută...  
 
 
 
Mai înainte am lucrat la o fundaţie – centru stradal – la propriu, căci luam ’’copiii străzii’’ de pe unde erau ascunşi pe străzi şi îi duceam la centru. Erau hrăniţi, pansaţi de răni, verificaţi puţin d.p.d.v. al sănătăţii şi apoi li se dădea drumul înapoi... Ce lucru vexant şi ce rupturi interioare să ai în tine să poţi face aşa ceva? Venisem şi în conflict cu directoarea pentru sugestiile mele.. Eram obligat să nu am conştiinţă şi mai ales să fac asta ca un mecanism. Intram în canale peste ei, şi încercam să-i conving că au nevoie de o masă caldă. aproape că nu era vreo clădire veche neterminată pe care să n-o ştim, iar trecătorii se uitau la noi ca la maimuţe, unii copii aveau crize pe străzi, învinuindu-ne... cam prea dureroasă toată treaba.. aş fi preferat să ajut pe zi măcar unul, dar bine, nu cete...păcălite. Mi-ar fi plăcut să rămân atunci să lucrez în continuare la o casă de copii ca educator precum în anii studenţiei, fapt pentru care m-am condamnat că am întrerupt acel servici pentru licenţa... aş fi putut face altfel.. dacă aveam gândirea de acum. De curând, chiar la ora actuală am văzut un grup de astfel de tineri ieşind şi intrând în canalele de scurgere a apelor oraşului. Ce părea normal pentru anii ’90, acum iată că este paradoxal...  
 
 
 
Mergând prin capitală nu de mult timp ca un mare consumator de cultură, doream să aflu cât mai multe în acest sens, ori pe lângă acestea un alt caz mă salută, de fapt mă striga o fată cu un copil în braţe şi nu-mi dădeam seama. Un „vali” venind de undeva departe îl recunoşteam greu, dar... ea mi-a dat toate detaliile. Zâmbea condescendent faţă de uitarea mea, însă era încântată că mă vede. Un alt vechi caz, iată că fericit. După mulţi ani în care nu mai simţisem fiorul pasiunii de a ajuta în mod direct şi profesional, atunci resimţeam. Ea a avut părinţi bătrâni de când o ştiu. A trăit şi s-a descurcat pe stradă de mică, părinţii ei fiind incapabili să-i ofere ceva la ce pensii mici aveau. Până şi casa le era o dărăpănătură la etaj.. pe undeva lângă spitalul Colţea, de mă şi întrebam cum au curaj acei oameni să stea acolo printre găuri în podele şi/sau tavane, scări, ba chiar în pereţi cu geamuri şi uşi şubrede. Ea avea un prieten (concubin) acum, ce era la lucru şi în acel timp mergea la o policlinică cu copilul. Ţinea tare mult la copil, mi-am dat seama după cum îl ţinea în braţe.  
 
 
 
Prin asociere îmi amintisem de un alt caz, la care mama tare aeriană mi-a zis după mult timp că o fată de a ei nu are acte... avea 15 ani şi nici certificat de naştere nu avea. Am solicitat să fac delegaţie în oraşul de unde puteam să-i procur documentele. Acolo din om în om am ajuns la o doamnă comisar. Probabil că până la ea, căci ciudat a fost cum am fost pasat până în faţa ei, s-au perindau sugestii şi dânsa mă luase destul de tare. Însă, răspunzându-i corect şi serios, în ciuda delegaţiei şi a documentelor pe care le aveam şi pe care le-a anulat din start, am ajuns la un moment dat să-i torn greu faptul că: ’’dacă eram un pedofil nu mă prezentam prima dată la poliţie’’, la care dânsa luminându-se, aprobă că aveam dreptate.)) Mă îndrumase către evidenţa populaţiei prima dată pentru certificat, căci oarecum nu aveam cum să-l scot de la poliţie, unde zicând că sunt din partea dânsei, m-am trezit cu documentul imediat... Buletinul la fel. A fost singurul caz în care am dat de o doamnă comisar a poliţiei unui oraş, de aceia şi ţin minte cu drag.  
 
 
 
Cultură însă, este multă tot în Bucureşti, mai ales când mă întâlnesc cu drăguţul meu prieten cu care am colaborat chiar pe astfel de proiecte, unde dânsul se preocupa să ofere cât mai mult din abilităţile sale artistice, desigur cu titlu gratuit:  
 
 
 
 
 
 
Un alt caz contradictoriu şi care mi-a luat multă energie, mi-a ajuns o familie în care au fost doi adolescenţi semi-analfabeţi, că cel puţin fata era tare sălbateca şi avea 14 ani, trăind până atunci în munţi. Erau constituiţi într-o familie complexă, ei fiind 4 copii ai mamei. Până să vină mama lor se căsătorească cu noul soţ ce i-a luat pe toţi la Bucureşti, beneficiarii mei trăiseră printre zone muntoase într-un fel de trib nomand de căldărari/ciaunari. Era totuşi un paradox pentru că mama nu era ţigancă, iar abia fata parcă avea ceva semnalmente, în ciuda faptului că era frumoasă. Doamna la fel fusese aşa, motiv pentru care acest om (ce avea un fel de semi-pareză) s-a căsătorit cu ea, luând-o cu tot cei 4 copii ai ei. Casa o avea exact pe lângă parcul Cişmigiu, înţelegând că-i era ca un fel de aconto pentru faptul că lucra la primărie (sect.1), plătind o sumă modică ca chirie. De altfel, era „educat” (chipurile), cu profesie de inginer şef a spaţiilor verzi şi a serelor (de pe lângă parcul Carol) aparţinând acestui sector. Însă, educaţia acestui om a ţinut până după momentul îmbolnăvirii mamei de cancer.. Când am cunoscut-o eu era destul de ’’bătrână şi desfigurată aş zice, pentru că şi era uscăţivă. Copiii nu aveau nicio clasă, cu toate că ştiau să citească şi socotească, motiv pentru care au ajuns la noi în urma vederii noastre la tv. Ba chiar avusesem o emisiune chiar la ei în casă, fiind o familie specială d.p.d.v.social. Aceştia ştiau ceva de la mama lor, în ciuda faptului că nu fuseseră înscrişi la şcoală niciodată, datorită modului în care au trăit până atunci. Indiferent de faptul că omul ce i-a luat la ei avea un salar bunicel, nu prea îi susţinea pe toţi cu bani, ba chiar ulterior aflam că-i şantaja pentru anumite foloase lui, nu şi pe cel mai mare decât ei, care îl cam punea la respect. Asta până a trebuit cel mare dintre fraţi să plece la armată...  
 
 
 
Parcă în ciuda situaţiilor, aceşti copii au recuperat 3 sau 4 clase într-un an, ei având deja cunoştinţe, dar nu şi foi matricole. La 12 ani doream să-l înscriu pe băieţel la o şcoală normală, deoarece era tare inteligent. Greutatea venise de la şcoli - acestea nu acceptaseră... măcar să-l testeze să-i vadă posibilităţile şi cunoştinţele. De fapt, au fost mai multe motive pentru care am prelungit contractul încheiat cu mama lor pentru ei (în ciuda disperării educatorilor). Ori, în ciuda faptului că la un moment dat aflasem de o foaie în care băiatul explica în detaliu ce îi face aşa-zisul tată vitreg, pe educatori ajunsesem să-i „exasperez” cu acest caz; dar, nu pe cei care se lăudau pe sticlă şi căutau să impresioneze cu acest manuscris al beneficiarului meu. Ce să mai zic de clauza confidenţialităţii pe care ei au încălcat-o grav? Aceşti şefi nu aveau limite ale bunului simţ de „buni” ce erau, căutându-şi numai interesul lor prin exploatarea unui caz grav, sustrăgând şi distrugându-mi informaţii (pe care nu le bagă nimeni în seama până atunci) inclusiv foaia mărturisirilor. Doreau chiar să-şi facă reclamă punându-l pe băiat să mărturisească la tv. N-am admis în niciun caz!! În fapt, era vorba de abuz al violenţei sexuale, ori dacă poliţia la acea vreme nu avea „dreptul” să intervină în familie într-un caz de violenţa domestică, tot ceea ce am găsit de făcut era să-l las la vatră pe soldatul/fratele cel mai mare, care putea să-l ţină la respect pe acel individ. Colaborasem atunci cu Statul Major al Forţelor Antiaeriene prin persoana unui colonel-locotenent foarte de treabă şi simpatic. I-am dus toate documentele necesare, însă procedura a durat ceva. Dar, aflasem prin mama lui că acum îl mustruluiau cei din unitatea lui sub motivul că: „ce măi, te-ai săturat de armată şi te-ai făcut mai deştept decât toţi?”. Altă complicaţie.. Culmea că aşa gândeau nu numai soldaţii.. Ori, câte un „telefon de la Bucureşti” liniştea treburile pe moment, însă cu acel „da, să trăiţi!” era temporar.. Părea că sună bine pe moment, chiar şi comandantul acelei unităţi îmi spunea aşa, dar... am reuşit într-un final. Cât de cât s-au redus abuzurile... asupra băiatului meu.. dar, din mieluşel cum se dădea la o primă privire acel individ oricând erau surprize. Noroc era că, copiii se înălţau rapid. Pe fată o făcusem un fel de ucenică la un coafor, iniţial pentru curăţenie, însă învăţase să facă mai multe şi lumea împreună cu patronii o lăudau cât de harnica este, motiv pentru care i-a devenit în scurt timp o sursă de venit.  
 
Îmi amintesc cu plăcere, cu toate că mi-a fost greu şi într-un final am clacat, răpus nu de „ataşamente” prea multe şi de sensibilităţi, ci de opintirile ce existau în mod odios şi chiar grotesc venind chiar de la ’colegi’. De prea multe ori intervine invidia şi după ce că nu facem nimic mai punem şi beţe în roate acelora care fac şi au iniţiative. În general treburile se fac chiar şi acum prin grupuri/adeziuni/apartenenţe şi nu pot spune că au iniţiative, pentru că ele se „mişca” după un cod de ‚legi’, dar sunt mai exact obişnuinţe, uneori bune, dar refractare la un bun mai mare. Toţi acei ani au fost plini şi cu multe amintiri grozave, cu tot felul de colaboratori şi de instituţii de la cele mai deprimante, precum penitenciarele(că aveam şi dintre micii delicvenţi), la cele mai evoluate, dacă la tribunale se poate spune aşa.. chiar de învăţământ superior, pentru continuarea studiilor. Nu de altceva, ci pentru că găseam soluţii prin prisma psihologiei, unde o puteam dezvolta în interior prin piaţa Leu, dar timpul... a făcut să rămân doar cu mai multe cursuri, ajungând chiar să învăţ ceva din terapia d-lui Andre Moureau. Chit că, încă de la lucrarea de licenţă, am lucrat/colaborat cu o doamnă profesoară lector universitar şi conferenţiar, iar pe d-l psiholog doctor în criminalistică, d-l Tudorel Butoi, îl ştiu din acea perioadă de după licenţa în care încă eram ahtiat de - a şti. Pe doamna Mitrofan, coordonator (ba chiar fondatoare a catedrei de psihoterapie şi a SPER) la acea vreme eu am înştiinţat-o, întâmplător sau nu.. fiind mâna destinului în asta, despre apariţia acestei cărţi a dumneaei. Ori, cultura cum o „aspiram” de mic, deseori când mă întâlneam cu astfel de oameni eram fericit. Doar o parte din amintiri:  
 
Dacă scriu acestea mai trăiesc un pic din acele emoţii, însă niciun mare articol nu mi-a oferit aşa bucurie ca un cât de mic ajutor împlinit. Ba că eu nu găsesc motivaţii pentru a întocmi cărţi, deoarece câte nici nu aveam până la ora actuală... nu văd ’’de ce?’’, simplu. Ori altele nu ştiu câtă vreme voi mai face, dar le fac pentru a învăţa chiar să fac cât mai multe, însă doresc să fiu atât de sigur (pentru că în nesiguranţa mea, mai ales în cea neînţeleasă sensibilitate, acolo s-au găsit ne-„profesionişti să sape..) şi să pot face atât de multe încât să pot ajuta din mai multe puncte de vedere. Trăiesc pentru asta şi pentru proiectele sociale pe care le am, nescrise toate.  
 
Am învăţat astfel că nu are rost să spui cuiva despre reuşitele personale, să nu mă laud cum şi de atunci după cum n-am făcut asta mai niciodată, decât atunci când interesul superior a beneficiarului o cerea. Oamenii dacă nu văd şi nu au cum s-o facă, mai mult când le spui când, ba că pentru cei care mai prezintă o fărâmă de dorinţă pentru a colabora dacă le spui ceva ca de o reuşită devin invidioşi nevoie mare şi se închid, întorc spatele pentru că „te dai mare”, de fapt. Deci, dacă există un interes mai mare decât propria persoană nu am de ce să fac asta. Ba chiar am considerat că:  
 
Dacă se poate să faci un bine, atunci acea posibilitate devine o datorie morală!! Pentru că această posibilitate creată de tine sau de către Dumnezeu s-a făcut, a fost posibilă, pe baza acestei însuşiri umane, cam rare în această era... pentru că rar din însuşire devine răspundere, pentru că în fapt amărâtul este responsabilitatea dotatului, prostul a deşteptului, incapabilul a înţeleptului, nepriceputul a priceputului. Mă întreb când nu se va considera aşa la noi precum că dacă faci bine ai fi pasibil să fi considerat prost, ba bine că frica asta interminabilă se adevereşte de multe ori şi multe din relele din societatea noastră românească continuă... Ori, cine consideră că mă laud, cred că n-a înţeles... că puteam avea de mult bogăţii... acceptând ofertele ’’băieţilor buni’’.
 
 
„33. Daca faceti bine celor ce va fac bine, ce rasplata vi se cuvine? Si pacatosii fac asa.  
 
 
 
34. Si daca dati cu imprumut acelora de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce rasplata vi se cuvine? Si pacatosii dau cu imprumut pacatosilor, ca sa ia inapoi intocmai.  
 
 
 
35. Voi insa iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine si dati cu imprumut, fara sa nadajduiti ceva in schimb. Si rasplata voastra va fi mare si veti fi fiii Celui Preainalt; caci El este bun si cu cei nemultumitori si cu cei rai.  
 
 
 
36. Fiti, dar, milostivi cum si Tatal vostru este milostiv.” – zicea Isus (Noul Testament, Luca, cap.6)  
 
 
 
Când vom putea să ajutăm pe altcineva în mod dezinteresat, indiferent de câte averi avem, atunci ne ajutăm în fapt şi pe noi înşine, iar averea noastră oricât de mică devine activă, dătătoare de fericire, de bunăstare interioară, devine cea mai mare avere a umanităţii!!  
 
Referinţă Bibliografică:
Ai ajuta pe alţii este o dublă binefacere... / Valerian Mihoc : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1488, Anul V, 27 ianuarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Valerian Mihoc : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Valerian Mihoc
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!