Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Libertate > Mobil |   


Autor: Valerian Mihoc         Publicat în: Ediţia nr. 1444 din 14 decembrie 2014        Toate Articolele Autorului

Tatăl meu...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
De-a lungul unei vieţi - o vină, aceia de a mă fi simţit prea liber de atunci.. trecând fix 25 de ani până azi, iată simt libertatea mult prea mare de a vorbi despre el.  
 
Viaţa începe întotdeauna lângă părinţi. Începând de la primul licăr al realităţii şi până la o minimă maturizare este necesar acest sprijin parental, dar, întocmai de, ceea ce este imperios dacă lipseşte cu desăvârşire, ori dacă nu se acceptă copilul aşa cum e, structura lui, aspiraţiile şi mai ales visele, ori şi mai rău însăşi aceia care ar trebui să te ocrotească de nu au habar cum.. am văzut aceşti copii că nu reuşesc niciodată să se maturizeze.. sau, hai să admitem dacă acea tactică a manipulărilor (ceea ce-i practică azi atât de des, chiar unde ne închipuim mai puţin) se poate numi maturizare. E mult prea întâlnită asta în familii ‘normale’. Manipularea se află chiar în zonele în care nici nu ne-am putea închipui, cu atât mai puţin acolo unde vedem “oameni de treabă”, cu renume poate, sau dimpotrivă... educaţia/le pe care o au oamenii şi pe care o pot transmite realmente mai departe... sunt puţine.  
 
Am stat mult să mă gândesc... însă, ceva mă îndeamnă spre comunicarea apăsărilor de dinainte... Ceva îmi spune că în acest fel pot să-mi elucidez mai multe, să fac lumină în interior şi în plus să devin mai liber de ceea ce altădată a fost o mare greutate, adică ceva care m-a făcut omul care sunt. Ce-i care “ştiu” ei deja că mă pregătesc iar de o 'laudă a ‘durităţilor’ mele, sau de o altă preocupare-‘posibilitate’ de care deseori dau dovadă în mod neaşteptat, încercând să surprind acei ‘mari ... sunt conştient de privirile ce mi se aruncă... eu nu judec pe acei ce singuri judecă pe alţii pentru a se ridica pe sine şi tot singuri sunt “lăudaţi.. Pentru mine, la viaţa mea, iată că nu se va ajunge să mă impresioneze cineva care a făcut doar copy-paste, şi-a tras renumele prin tot felul de terpipuri şi şmecherii, a înşelat şi minţit! Simt imediat prefăcătoria şi probabil mă simt ei imediat ca un mare duşman.. întocmai nu ar avea ce să ‘aprecieze la mine, care am dus greul şi am simţit viaţa în toate modurile. Simt comedia vieţii, iată de ce, numai că nu încerc să dau lecţii acestora, insight-ul terapeutic fiind eliberator, aşa după cum e scrisul în general atunci când e folosit în această idee. Chiar şi de asta mă apuc să scriu despre tata... nu caut compasiune, luminarea fiind cea mai importantă.  
 
Aveam 16 ani, la aceiaşi dată de acum 25 de ani, fiind în clasa a Xi-a, la liceu. Nu prea aveam mari idei despre ceea ce aş fi vrut să fac în viaţă, însă mă străduiam... De la şcoală mergeam la bibliotecă (judeţeană), sau la meditator dacă aveam stabilit un aşa program, apoi la sală. Mă meditam pentru a da la ingineria navală. Nu eram prea mult cu matematica, însă când doream să înţeleg şi să văd despre ce e vorba aveam note mari la materia aceasta. Chiar nu ştiu ce-mi este cu o amintire care mi-a apărut legat de acele evenimente. Nu căutăm să mă disting, însă pe prof. îl obseda o colegă de a mea (“fruntaşa”) ce avea o sexualitate debordantă. Pe dânsul îl deranja mai ales pentru că colega trăgea cumva din umeri, ştiindu-l ciung (chiar era)cam îi vobea în zeflemea. La o meditaţie din asta a încercat să să pregătească cât mai bine la un exerciţiu (demonstrativ) pe care avea să mi-l propună în clasă... Folosit simţindu-mă, tot protestăm cu neînţelesul.  
 
Când eram liber ajutam pe tata la trebi, sau mai bine zis eram pus... totul parcă mergea după o linie ideatica, după o viziune din ‘luminata’ imaginaţie ai acelor ani, însoţit şi ajutat desigur de părinţi. Până într-o seară.. când pe 14 dec. ’89...  
 
Eram afară cu mama (mă întorsesem pe înserat, înnoptându-se devreme, culmea că nici atunci nu era frig) cu sora şi fratele, fiind ei mai mici (din doi în doi ani), când apare un inginer de la serviciul tatălui. Întreabă fără multă curtoazie dacă e cutare, “soţia... mama răspunde şi întreabă la rându-i cine e. Dl inginer se prezintă, dar la întrebarea “ce-i cu soţul meu, unde e?” Inginerul căscă gura parcă într-un rânjet ciudat neavenit “a murit!!!!”...” hm-hm, cum a murit, dimineaţă a plecat de acasă? Ce glumă proastă...” Parcă şi mama rânjea, inginerul începea să explice accidentul de muncă, iar mie chiar mi s-a părut o comedie... mai ales faptul spus... cum de ar fi fost posibil... însă, îmi venea să-l iau la pumni pe... ce a făcut cu tatăl meu?”, ‘’ce vroia acum omul ăsta de la noi, să spulbere tot?” încep să rânjesc şi eu “ce glumă...!” – gândeam, dar parcă începeam să miros adevărul când ţipete, leşinuri, văitări din senin îşi făcuseră apariţia... Când ‘mam’ începuse să se agite, să se manifeste exploziv, când să leşine... explozive erau pentru mine ţipetele, că începeam să înţeleg.. vedeam totul năruit... totul deformându-se şi prelingându-se.. din material solidă, dar ciudată mai era o nouă simţire...  
 
Ne-a luat inginerul atunci şi ne-a dus la morgă.. Văzându-l pe tatăl meu pe acel ‘pat’ de beton... încremenisem. Era aşa de mic faţă de cum era el mare.. Pentru prima dată şi ultima la morgă... Înapoi spre casă, ciudat mai era că acea senzaţie începea să-mi reconstruiască alte vise.. ciudat că tocmai cu tatăl meu mort lângă mine... ‘ideologia victimizărilor începuseră să-şi facă loc? Discerneam şi modul cum acest fapt mă va afecta de acum încolo, pe când mai înainte numai la simpla înfăţişare (singur-singurel) la un liceu ce doream să-l urmez, am fost luat la şuturi de un profesor sub pretextul că sunt de la ţară... N-am plans deloc.. îmi erau parcă suficiente suferinţele celor din jur. În plus veniseră şi alte rude şi deja mi se părea o mare comedie, ba chiar foarte tragică prin manifestările la care luăm parte. Adică oameni veniţi de nicăieri parcă, de care ştiam doar vag, acum se văicăreau nevoie mare... Un unchi îmi dădea indicaţii: “aşa face capul de familie...”. Aprobăm sec şi parcă deja mă simţeam vinovat de acea senzaţie nouă de “luminare’’ ce o simţeam. Pe fraţi îi povăţuiam... deja parcă vedeam cum trebuie să facem ca să ne descurcăm de acum încolo, dar lacrimi... nu-mi cădeau. Până mi-a venit un prieten şi modul cum m-a întrebat el de... seriozitatea lui şi... m-a terminat. Apoi i-a apărut amicului poate un zâmbet de încurajare, însă prea mult... m-am uitat la el uimit... “cum de puteam să primesc aşa din senin veşti despre ceea ce ştiam prea bine?”.. cum?’’, “oare senzaţia mea nouă de libertate m-a făcut insensibil?” Şi din uimire am ajuns la plâns... apoi la bocete.. zvâcniri dureroase... dureri de lacrimi... şiroaie ce nu mai conteneau... încercasem după un timp să zic ceva, dar numai gândul ăsta deja iar... şi umblăm prin curte aşa ca un leşinat... ca o leuză ce abia aştepta să stea jos, însă că după un timp să nu mai reziste locului, căci nu mă mai opream... era şi o descătuşare binevenită. Prietenul plecase între timp. N-am putut să-i dau un răspuns, dar totul era aşa evident - vina mea descoperită…  
 
În dimineaţa acelei zile mă despărţeam de el la gară. Pe navetă avea o moacă taciturnă şi prea multe nici nu mi-a spus, deoarece seara de dinainte mă certase de ceva, nici nu mai ţin minte ce că-mi păreau de mult nimicuri. Însă, la despărţirea dintre noi mi-a urat succes la şcoală, ceea ce era ceva destul de neobişnuit... Tot pe navetă aceleiaşi zile, completam un rebus şi... stupoare, am completat un singur cuvânt... acela care reprezenta lucrul... ce l-a accidentat mortal. Oare ce mâna diabolică dirija aceste lucruri şi de ce? Ori, ca un făcut, pentru a nu avea nicidecum posibilitatea de a spune că nu există coincidenţe, întâmplări prevestitoare şi premergătoare chiar a ceea ce într-un final are să se întâmple; atunci seara, când apărea echinocţiul de iarnă, sau când a fost ziua cea mai mică din anul acela sumbru, inginerul a venit cu cadoul tatei pe care-l cumpărase cu o zi înainte pentru mama... Din păcate tata cumpărase acel cadou cu o zi înainte, fiind ziua de nume al mamei, însă când să plece spre casă îl uitase în vestiar. Hmm, ce ironie a sorţii, să primeşti un cadou de la un om atunci când primeşti şi vestea că a murit... Mă şi uităm la cadavrul lui în acea dubă şi mă întrebam de ce oare deja îl ‘’jumulisera’’ atât... ‘’ce autopsie le-a fost necesară acelor oameni şi ce iau făcut, de fapt?’’, cu toate că era atât de evidentă lovirea, accidentul cu acel lucru – aveam momente de revoltare cumplită, având ceva idee despre regimul în cauză care desigur era deficitar. Tatăl meu intrase undeva unde nimeni nu vroia, unde nu prea era permis să intre ca să repare ceva... şi, unde avea să se disloce tone de pământ dezgheţate atunci bine după vreo trei zile calde (după altele atât de îngheţate) ca să cadă pe el. De ce avea să se întâmple asta exact atunci? Numai Dumnezeu ştie. Cu toate acestea mă simţeam ciudat de eliberat.. tot Dumnezeu ştia prea bine de ce.  
 
Mai înainte, pe la 14 ani spre exemplu (pentru un tablou exact a ceea ce simţeam), desprindeam ditamai pietrele din înaltul zid al unei vechi foste mănăstiri germane, apoi indiferent de faptul ca posibil unele ajungeau chiar şi pană/peste 50 kg le luăm şi le cărăm la un loc prestabilit (poate de asta şi sunt atât de strigoi la o primă privire, dar a fost motivul pentru care foarte mulţi ani evitam să fac ulterior ceva fizic). Jumătate din această imensă construcţie se surpa din cauza unui super-beci cât jumătate din suprafaţa construcţiei, de aceia şi necesitatea demolărilor a mai mult de jumate din ea, pentru a nu mai trage şi cealaltă parte care nu se lasa în jos, ori într-o parte. De demolat se terminase la acea vreme, dar nu renovarea a ceea ce rămăsese, ci doar puţin... însă, mai importante erau visele năruite. Era un amestec, pentru că tatăl meu nu mă prea lasa între cărţi... de aceea simţeam atunci o libertate stranie... Mă lua imediat la treabă şi mă boscorodea că sunt prea moale petrecând timpul prinţe cărţile mele romantic. Iată cum dezgustul faţă de munca fizică îşi facea loc în mine. Mai rău era că datorită vinovăţiei aveam coşmaruri... şi, mult timp după s-a întâmplat asta. Casa aceasta îmi devenise un coşmar, unde nu avusem bucurii şi fusesem destul de frecat încă din fragedă copilărie. Îl vedeam cum stă cu mine pe hol ca altădată şi se uită la mine întrebător dacă într-adevăr sunt mai ‘’liber. Uneori îi ziceam că-i dus şi nu are sens să-mi mai vorbească, mai ales că părea să i se desprindă partea de cap tăiată. Alteori pleca brusc de lângă mine şi îi cădea.. chelia.. parcă eram obsedat de asta... motiv pentru care îl şi compătimeam mult post-mortem şi îmi venea revolta în măruntaie pentru motivele absurde ale jumulirilor la care a fost supus. Ajunsesem ca un moş de acum, cu prea multe gânduri şi revolte interioare, amărât şi depresiv, condamnându-mă crunt pe de asupra că mă simţeam uşurat.. era ca un cerc vicios... sentimentul de eliberare aducea după el o vinovăţie cruntă. Prin prisma studiului psihologiei mi-am dat seama că mi-au fost induse culpele mai dinainte, dar atunci căpătaseră alte forme, căci tata mă bântuia în vise... mă întrebam ce avea cu mine chiar şi când nu mai era.  
 
În plus că în cadrul aşa-zisului “cap de familie” aveam responsabilităţi... pe care încercăm să le îndeplinesc precum pisica slabă ce merge din colţ în colţ. Avusesem în curs de un an diferite şi diverse servicii (vreo 4), de la vânzător la sablator (chiar mă ‘felicitam’ pentru reuşita de a fi ajuns la şantierul naval, dar nu ca inginer..) pe care le-am lăsat cu drag când am primit “invitaţia” de înrolare. Între timp renunţasem de mult la sălile de antrenamente. Meditaţiile le-am mai parcurs atât timp cât n-am sesizat nimic... Ciungul îi propusese mamei să-i facă menajul în schimbul meditaţiilor mele. Ori după cum nu mă trăgeau matematicile şi alte probleme mă dezgustau, am stricat tot.  
 
Bac-ul nu-l luasem din prima, venind din acei ani ‘’reformele’’ învăţământului ce se localizaseră prima dată la nivelul acestui examen. Culmea că la oralul de limba română îmi căzuse chiar ceva care nu-mi plăcea şi nici nu citisem măcar puţin despre subiect.. eu care pe furiş sau la biblioteci citisem chiar şi cărţile puţin amintite în manualul de Limba şi Literatura Română, ce să mai zic de cele menţionate şi dezbătute. A doua oară am căzut normal la mate, apărând motivul reluărilor unor meditaţii... Însă, cum am zis, le-am întrerupt. Concupiscenţa profului de mate, fost căpitan la tancuri (unde şi-a pierdut mâna datorită unui soldat idiot ce a slobozit din greşeală un proiectil pe tunul tancului aflat în spatele lui dintr-o coloană de tancuri), nu avea cum să mă determine să fac vreun transfer.. parental.  
 
Am făcut aceasta pentru prima dată pentru un maistru militar, mare, sfătos şi cu influenţă chiar la comandant. Se ocupa de întrecerile sportive ca şi altul pricăjit, de aflfel. Ori cu toate că era din aceiaşi secţie de nave militare la care fusesem transferat nu-l cunoşteam foarte bine, până a venit la mine şi-mi spune: am auzit că tu ai făcut din alea cu zdup şi pac- pac, schema el. Am confirmat şi ca atare mă ducea la tot felul de concursuri pe unităţile din marea garnizoană naţională atunci (mangalia), ceea ce nu practicasem – judo spre exemplu. Mai îmi zicea el şi din ce vedeam.. Am câştigat multe permisii astfel, însă nu chiar pentru dragul de ‘acas... nu, eram atât de odios încât că foloseam foile de parcurs câştigate pentru a călători. Dintre toate concursurile îmi amintesc că acest maistru ne antrena cu raniţele pline de pietre şi nu mică ne-a fost surpriză când după 10km alergaţi în patrulă, 500m cu masca pe figură, după aruncările cu grenadă, şi după fb-urile câştigate după tragerea la diferite ţinte am luat locul întâi. Camarazii ce-i aveam, maistrul cu ale lui idei şi multe alte lucruri favorizante a făcut posibil acest lucru. Cum să nu fac transfer, când foarte puţini ştiau că după programul cadrelor aveam cheile de la cabinetul maistrului unde citeam în deplină linişte?! Încercasem o altă eliberare (de responsabilitate, probabil) prin înrolare. Însă, totul îmi schimbase optica pentru ceea ce citisem pe la 14ani într-un mic tratat de psihologie socială aplicată, de unde îmi rămăsese în minte faptul că ajutând pe alţii te ajuţi pe tine însuţi, ori încă din armată mă pregăteam de acum pentru asistenţă socială. Comandantul însă, ce era foarte de acord să-mi aprobe permisiile câştigate la concursuri, ba chiar mi-a acordat 4 zile de permisie pentru un loc 4 (poate pentru că mă alesesem cu o vâslă în faţă), nu mi-a aprobat concediu de studii pentru a da examen la facultate în vara lui 93. Era aşa taciturn acel comandant, parcă-l văd cu două fălci în cer... îi murise soţia de timpuriu şi de asta.  
 
La facultate intrasem din vara lui ’94 la acea facultate amintită unde un unchi era profesor, ori din cauza asta toată lumea a crezut că datorită lui... În realitate, încă de la începutul contactului real cu el ezitam să fac transfer parental asupra lui, în ciuda faptului că mă ajutase din mai multe puncte de vedere, cu locuinţa şi chiar cu hrana pe care la banii mei... Lucrasem la aeroport după lăsarea la vatră, câştigasem chiar valută, însă... mult ne ajutam între noi colegii. Fiecare avea un rol bine stabilit chiar fără am face strict explicit acest lucru. La început spre exemplu, eu pregăteam mâncarea iar ceilalţi colegi de camera, sau mai târziu toţi din tot blocul aduceau din ce să fac. O întâmplare hazlie mi s-a întâmplat cu doi prieteni, colegi de cameră ce au plecat într-o zi să procure hrana prin diverse munci ştiute de ei pe la restaurante, ori după îndelungi aşteptări mă trezesc că-mi vin cu sticle de vermut şi vin.. uitaserăm plăcut de toate atunci, numai până când un prieten (drag mie de care nu mai dau) a fugit la baie... Celălalt şi cu mine ne uitarăm uimiţi unul la altul şi ne-am întrebat dacă am simţit ceva, la care amicul completează: hai la alergat! Şi-am tot alergat noi atunci târziu în noapte, vreo trei ture de toată Casa Poporului.. În mod normal făceam maxim două ture.  
 
Viaţa culturală şi mai ales profesională îmi oferise multe modele. Începusem să frecventez teatrele (ceva nou pentru mine atunci), de le ştiam bine, ori spectacole în aer liber, operă. Chiar avusem parte să-l văd pe Domingo şi pe multe alte staruri internaţionale şi naţionale, Iglesias… locuind atunci foarte aproape de Piaţa Constituţiei, unde aveau loc multe concerte. Bine, nu ştiu dacă acesta era motivul. Căci, cel mai plăcut mod de a ‘petrece’ tot cititul era, iar ‘’naţionala ajunsese o altă casă. Unchiul meu deseori era foc şi pară pe mine că nu-I citeam. Nu-i citeam gânguritul. El, de altfel, ţinea foarte mult să mă ia sub aripa lui ‘protectoare’, însă până la urmă tot el mi-a ‘aruncat’ la coş toată munca mea prestată pentru lucrarea de licenţă. Nu m-a lăsat (avea influenţă) în primul rând să susţin lucrarea în locul unde trebuia.. Nu m-a înţeles deloc, însă eu cum puteam să-l văd ca pe un tată când el la cursuri în loc să predea se lauda pe sine? Transfer făcusem către profesorul de psihologie, care în pauze sau când avea timp liber mă lămurea cum e cu toate conflictele sufleteşti, cu Oedip şi cu vinovăţia ce o trăiam... mai bine zis îmi asculta văicărelile... Pff.. Şoc am avut când acest ‘’mentor’’ dintr-o ceartă cu unchiul, în plină sesiune de comunicări, a început să dea cu pumnul în tablă ca un turbat. Ciudat a mai fost şi ataşamentul meu pentru un coleg, director de fundaţie la care am lucrat, iar acesta fura subtil din alimentele ce le dădeam noi beneficiarilor (în loc de un kilogram noi asitenţii dădeam fără să ştim mai puţin)... La tv se înghesuia şi ne punea şi pe noi să ne lăudam cu reuşitele de cel puţin 80% (chiar mă văzuse un vecin de acasă şi l-a podit plânsul că nu i-a fost tatălui să mă vadă la tv. Nu i-a fost dat să vadă şi acest popor liber.. )..De altfel, văzusem târziu că pe unde trecea acest director, din mare ‘’profesionist’’ cum se dădea ajungea să i se vadă faţa adevărată, doar eu nu vedeam.. nici măcar când, datorită faptului că nu vroiam să fac cârdăşie cu el, i-am ajuns şi fost declarat (pe la spate) duşman. Când am văzut exact că nu mai aveam loc de el pe acolo, m-am retras, însă nu ştiu ce îl determina să mă urmărească şi şă ofere altor posibili angajatori caracterizări proaste, pe câtă vreme aveam altă caracterizare scrisă(oficială?) de la el, bună şi... toţi oferindu-i argumente că nu are cum să zică altceva de mine la despărţire. La ceva timp constatasem că fundaţia ‘’mama’’ şi finanţatorii aflaseră ce făcea şi l-au dat jos, dar eu refuzasem (sau ce?) să lupt împotriva lui, de fapt, nici nu ştiam cum, fiind tare aerian, cu toate că mult prea puţin în a ajuta pe cine am fost pus să ajut, directorul uitând asta. De fapt, proverbialul dir. Nici nu catadicsise să-şi ia licenţa după o facultate particulară de sociologie, parcă. Altor colegi le dădea şi cu şutul.. zicea că are motiv. Mentalitatea socialistă… Însă, în fapt l-au ajuns faptele.  
 
De atunci nu mi-a mai trebuit să fac transferuri, acesta ultimul punându-mi capac. Aflând totuşi,între timp, de la Erich Fromm, că maturizarea apare după ce iubirea parentală, cât şi cea maternă este interiorizată şi acţionează în suflet prin completarea uneia cu cealaltă în funcţie de necesităţi, dar numai după o iertare profundă faţă de ceea ce ai primit sau nu de la părinţii naturali. După mai multe ‘’peregrinări’’ profesionale, m-am întors cu totul acasă. Am reluat ceea ce ştiam de la tata ca să reiau renovarile ce rămăseseră în mare parte la modul cum le-a lăsat el. Ba chiar că m-am străduit să învăţ să fac foarte multe şi chiar mi-am câştigat existent din lucrul mâinilor,devenind un lucru firesc. Mă gândesc că l-am depăşit astfel chiar la ceea ce ştia el cel mai bine, stiind sa fac mult mai multe, oare...? Numai Dumnezeu ştie, însă azi chiar l-am deplâns cu adevărat.  
 
 
 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Tatăl meu... / Valerian Mihoc : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1444, Anul IV, 14 decembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Valerian Mihoc : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Valerian Mihoc
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!