AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENTE
DE PROZĂ

RETROSPECTIVA
DE PROZĂ
A SĂPTĂMÂNII


Acasa > Cultural > Ecouri >  


Autor: Valerian Mihoc         Publicat în: Ediţia nr. 1427 din 27 noiembrie 2014        Toate Articolele Autorului

Relaţiile între sexe (III)- Fericirea ce poate fi dată şi cea procurată.
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Îndrăgostirea, adevărata îndrăgostire nu vine imediat după un portofel burduşit, după o frumuseţe remarcabilă, sau după o carieră extraordinară, nu vine nici datorită unei anumite ’înţelegeri’ (sau pact cum mai e în politică) ori ’schimb de mărfuri’ între membrii unui cuplu.. ea vine numai în urma unei anumite comunicări. Vedeam încă de la vârstă fragedă cupluri ce „comunicau’’ şi se ’intelegeau’... în care unul dintre ei comentează: „eu cu treaba mea, ea cu a ei, important este că ne înţelegem..”. Aceasta „înţelepciune” trebuie să mărturisesc că n-o înţeleg... însă, am credinţa că nicidecum nu este o înţelepciune, ci începutul scindării, chiar al fiecărui membru luat individual şi separat în-pentru sine. Este un nonsens!! Recunosc, uneori aceste cupluri pot coabita excelent pe plan administrativ, chiar sexual (dacă îşi beau minţile bine...nu mai contează cu cine..), pot avea afaceri şi pot colabora la ceva, însă strict pe acest plan material în măsura în care s-au alienat destul de bine şi nu-i mai interesează raporturile intim-profunde dintre ei, intimitatea lor limitându-se la pură coabitare. De regulă aceste cupluri nu au copii şi nici aspiraţii înalţe în a lăsa ceva în urma lor, deoarece, chiar şi de au o ’mică urmă’ de copil, acesta ce exemplu măcar de a-şi închipui un trai normal poate avea?  
 
Comunicarea adevăratei îndrăgostiri vine de la sine, prin privire, cuvinte, tăceri specifice, simţire mai ales, iar când când nu mai ‚poate’ să vină de la sine, atunci trebuie să vină din efort. Am auzit chiar de la un copil: ’’sunt adulţi, iar ei dacă nu pot, trebuie sa-şi asume responsabilitatea prin voinţă, că doar nu sunt copii..’’. Acest „trebuie”, însă, nu este exhaustiv sau habotnic, corupător sau dominator. Pentru că el este doar ca un îndemn, ca o poruncă pentru oameni adulţi, deoarece adultul distinge desigur afecţiunea din poruncă, vede că urmărea anumitor reguli este benefică pentru el îsuşi şi pentru cei de lângă. Aaa, dacă niciodată îndrăgostirea nu a venit de la sine, atunci într-adevăr ca acest „trebuie” cade ca o gardă de fier faţă de care, nu numai că n-o poţi urma, dar şi vei face orice ca să i te împotriveşti. Se spun atâtea despre reguli şi în caz de imaturitate iată că se aplică, dar mai ales în caz de implacabilitate perceptivă faţă de afecţiunea ce reiese din ordine, disciplină şi poruncă. Dar, să le luăm pe rând, revenind la cap. 2 „Valoarea şi semnificaţia unirii pentru individ”.  
 
Amintind de „individuaţia” lui C.G.Jung, vedeam cum atitudinea unui membru de cuplu sau familie acţionează după modul cum se desfăşoară comportamentul datorat atitudinilor presupuse în sens, a viziunilor generale şi a misiunilor unei persoane, mai exact după modul cum valorile şi credinţele au fost însuşite, după modalitatea în care se continua „relaţia obiectivă” a valorilor inserate în comportamentul omului prin atitudini. Astfel, se măsoară şi valoarea omului ce este predispus la nişte alegeri. Cu alte cuvinte: omul alege valorile, însă alegerea cea mai mare şi cea de pe urmă o fac importantele valori! În schimb, o societate care nu pune preţ pe individ şi dezvoltarea lui, îşi neglijează astfel valoarea intrinsecă. Contrariul sau polul opus valorizării individului într-o societate, este perpetuarea egoismului. Constă în „preocuparea’ excesivă a unui individ faţă de propria persoană, ceilalţi fiind excluşi din sfera intereselor personale şi minimalizaţi în raport cu existenţa proprie (sau a celor de grup, ginta, trib), dar folosiţi ca mijloace pentru scopurile personale. Exemplul cel mai simplu am văzut în aceste zile cum ar fi cu manipularea electoratului. Egoismul unei grupări sau grup politic...  
 
Pe bună dreptate că fericirea personală ne-o procuram înainte de toate prin individuaţie, adică prin efortul propriu, iar cealaltă jumătate ne este oferită de ceilalţi. Din aceasta rezultă că, dacă noi căutăm să ne procurăm acea jumătate de fericire personală de care suntem direct răspunzători, cealaltă jumătate aproape automat ne este dată de ceilalţi. Cu alte cuvinte, oricat ne-ar da alţii de mult va rămâne un gol fără de procentul personal responsabil faţă de noi înşine. Un exemplu simplu poate fi zâmbetul: „Zâmbetul nu e zâmbet, dacă nu e alcătuit din iubire şi candoare!” - Iulia Mirancea, pentru că „Atunci când îmi zâmbeşti, mă îmbrac în zâmbetul tău.” - Betty Marcovici. Cu alte cuvinte un zâmbet e candoare, empatie, preîntâmpinare şi presupune instinctiv altruismul. Nimeni nu are mai mare nevoie de un zâmbet, decât acela ce nu poate zâmbi, însă aceasta se întoarce ca un resort întotdeauna, chiar şi de la acela care te urăşte cel mai mult, dar cu siguranţă că - astfel se va îndulci. Ori să nu aibe treabă altruismul cu iubirea? Ba, că nimeni nu este mai disponibil de a iubi decât altruistul şi ba bine ca el se poate implica foarte uşor într-o relaţie, o iubire, sau simplu o prietenie fără frica de a eşua, de va fi înşelat sau părăsit. Aceste frici îl caracterizează pe acela egoist, acela care pentru orice lucru ce-l considera bun pentru el, aşteaptă să i se dea decât să se gândească să-l procure, ce ai mai putea gândi că l-ar procura pentru altul... Fericirea aceasta se vede pe chip prin zâmbet, chiar. Niciun copil nu va zâmbi unei mame ce nu zâmbeşte, ori când râsul copilul deja îşi face simţită prezenţa.. nimic mai mirific! Altruistul mereu este „securizat” de fericirea personală şi raţionează că dacă nu va fi să-i survină cealaltă jumătate (’justificată’ de/prin existenţa altora în viaţa noastră) de fericire, efortul de a se fi implicat în procurarea ei, i-a sporit şi întărit jumătatea lui de care este singur răspunzător. În plus stăruinţa este întotdeauna o fericire!  
 
 
 
„Zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.” - Tom Wilson  
 
Gândind astfel, iată că există siguranţă, anume că – stă în puterea noastră mai mult de jumătate să ne procurăm fericirea - din cea pe care o putem atinge la un moment dat în viaţă din totala sa plenitudine. Sloganul ce zice că „dacă nu rişti nu câştigi!” nu este o simplă hazardare, el are o bază afectivă ce „securizează” şi procura cu adevărat fericire. Căci, luând cazul separat al îndrăgostitului ce nu a găsit persoana potrivită, dar care datorită faptului că nu i s-a răspuns la ’iubirea’ lui îi vine să... sigur e un caz de imaturitate ce nu-şi vede câştigul din al lui efort şi nici nu are o viziune sigură a ceea ce-şi doreşte. Oarecum, efortul a eşuat datorită nepotrivirii, dar... cam toţi trecem prin asta, însă este calea spre maturizare. Nimeni în niciun domeniu nu a nimerit la sigur, întocmai ca prezumţia de nevinovăţie este prin eter pentru oricine, până la o probă contrarie prea probatorie. Întocmai ca prevederea şi prudenta chiar a propriilor emoţii trebuie controlată de raţiune. Inima concret poate spune că iubeşte orice lucru sau chiar nonvaloare, însă mintea discerne valoarea... întocmai acesta propagăm. Iubirea se învaţă în multiplele ei multiforme!  
 
 
Astfel, în cazul în care nu am găsit persoana potrivită să-i dăm ei jumătatea de fericire ce i se ’cuvine’ a veni din partea noastră şi care, la rândul ei, se ’cuvine’ să ne dea acea parte de jumătate justificată a veni din partea ei, atunci rămânem cu efortul şi ştiinţa a ceea ce putem face. Stăruinţa rămâne în acest fel fericirea care nu se compară cu nimic, decât cu faptul că ştim a oferi iubire, ştim că putem s-o producem, ştim că ne putem iubi fără menajamente doar pentru ceea ce suntem noi înşine, nicidecum pentru ce ne parvine de la ceilalţi sau din ce avem d.p.d.v. material. De fapt, averea materială nici nu se ia în considerare prin aceasta prismă a iubirii! Comunicarea în acest caz nu se face neapărat prin multe cuvinte... Dar, din păcate sau din fericire chiar, iată, fericirea la om se învaţă! Exemplul fin şi simplu: te simţi prost, încerci să-ţi drămuieşti situaţia în minte, cauza, pasa bună şi pozitivă din orice situaţie, zâmbeşti, chiar dacă un pic forţat, dar deja tonusul se schimbă, deja începi să-ţi drămuieşti gravitatea oricărei situaţii. Găsind pozitivismul din ea, anume „motivaţia întâmplării răului pentru ce Bine a venit?”, iar atunci de la o mică sforţare, iată c-a venit o schimbare! Fericirea se învaţă, se menţine, se educa ca să producă şi la alţii fericire. Ea se învaţă şi se oferă prin lucruri simple, chiar insignifiante.  
 
„Starea de fericire înseamnă puterea de a învinge duritatea adversităţilor, întâmplărilor exterioare defavorabile, înseamnă înlăturarea conflictelor lăuntrice, a tensiunilor” – Ion Biberi, Eros, ed. Albatros, pag.156  
 
Ajungem tot acolo, de a vorbi de fericirea ce-şi trage obârşia din faptul comunicării, cea mai deplină fericire, după cum am mai zis..  
 
 
Că fericirea a stat şi îi va sta omului la îndemână, precum zâmbetul ce-i stă sub nas omului, menit să-i schimbe dispoziţia, pare deseori precum o ghicitoare infantilă. Deseori, îmi amintesc de un profesor de istorie ce tot repeta o zicală potrivită aci: „mănăstire într-un picior, ghici ciuperca ce-i?”...: D Da, viaţa e aşa simplă.. o complicam pentru c-o vedem complicată! Eroare de vedere, asta e.. Deşi, poate că vedem foarte bine, nu vedem că fericirea este la îndemâna noastră, iar ca atitudinile şi reacţiile altora sunt un reflex al atitudinilor noastre! Este precum pământul ce se învârte, ca un cerc, datorită căruia dacă faci un anumit lucru, el ţi se întoarce, deseori înmulţit.. Ori cercul poate fi şi vicios.. dacă nu faci ceea ce trebuie. Am fost şi sunt atent chiar instinctiv la raporturi precum: in/dependenţă, altruism/egoiesm dominare/nedominare. Este cert că dominarea vine odată cu egoismul...această ’meteahnă’ după cum am văzut nu prea face casă bună cu iubirea. Am mai văzut, legat şi de un alt aspect –educaţia, adevărata educaţie – că un cuplu de studenţi s-au căsătorit pe baza întrajutorării reciproce, pe când un altul, despre care făţiş s-ar fi comentat că tot pentru asta, datorită faptului concret că unul dintre ei era persoană cu handicap fizic... În realitate, în cadrul acestui cuplu cu o astfel de persoană, am constatat că datorită abilităţilor de comunicare ale acestei persoane, intimitatea cuplului lor să ajungă la un grad profund. Aceast fapt s-a manifestat vădit în ciuda ’dependenţei’ fizice care se constata de la prima privire.  
 
Cred că faptul comunicării i-a statornicit rolul omului în lume şi în viaţă. Fericirea o căutam toţi, indiscutabil acest fapt, însă o căutăm unde nu trebuie, înainte de toate din comoditate, căci ne închipuim că ar fi mai greu de găsit cea reală şi autentică, astfel ne oferim surogate, iar cealaltă latură mai... sugerabilă, este aşa pentru că astfel suntem ’educaţi’, aşa vedem noi în lume – precum că ’’banii au rol absolut de fericire’’... Ori un om dacă tot vede aşa, nu a citit, nu a văzut şi altceva, asta va crede în permanenţă. Deseori educaţia, mai ales autoeducaţia este factorul luminător, revelator şi hotărâtor în dezvoltarea personalităţii ce se poate interpune sugerabilitatilor şi a comportamentelor copiate. Ajungem astfel la faptul marcant: o familie în care nici măcar unul dintre membrii ei nu este educat, atunci acest cuplu coabitant nu va ajunge vreodată la o relaţie profundă. Nu este cumva o stigmatizare? nu. Fericirea numai unui om educat o poate avea şi suscita în permanenţă în vederea unei comunicări efective pentru celălalt, ce face să crească şi să întreţină stima de sine a partenerilor cuplului conjugal; pentru că, e capabil prin comunicare să exploreze persoana celuilalt pentru a o cunoaşte, a învinge adversităţile şi contrariile rezultate uneori chiar din simplele diferenţe datorate sexualităţii. Comunicarea este astfel capabilă, acolo unde există, să-i aducă pe ambii membri la acelaşi nivel, ori acolo unde două persoane sunt/se află la acelaşi nivel, apare şi comunicarea pe aceeaşi lungime de undă.  
 
„Fericirea în căsătorie înseamnă astfel comunicare în durată, iubire în durată. Izolarea omului este un concept fictiv. Destinul uman presupune integrare în colectivităţi a căror sferă se extinde progresiv, de la mediul familial la întreaga omenire. Destinul concret al fiecărei fiinţe îşi află punctul de plecare în dragostea şi fericirea pe care le-a putut avea – dacă, totuşi, a iubit şi a fost destoinic de a ajunge la fericire – faţă de fiinţa cu care şi-a împărţit viaţa.” Idem, pag. 157 Iată cum fericirea, cu educaţia sau dezvoltarea raţiunii şi cu iubirea sunt indisolubil legate. Dacă ar fi ca acestea să fie învăţate şi indicate prin exemplu de mic copil.. ce bine ar fi!  
 
Povestesc cu drag o întâmplare auzită nu mai ştiu de unde. Era o doamnă care-şi primeşte copilul venind de la şcoală (cl. A III-a). E îmbrăcată cu şorţ şi haine de casă. A venit de şi-a întâmpinat fiul la uşă, auzindu-l cum venea cu colegii pe stradă. Îl ajută să-şi dea jos haina şi-l pofteşte să ia masa deja pregătită pentru el. Fiul începe să mănânce, iar mama îşi reia activitatea de la chiuvetă, spălând vase. Se lăsă o tăcere adâncă, în care se auzeau doar zgomotele de vesela ce scârţâia de curăţenie. Însă, faţă de acest zgomot de fundal, iată că un oftat prelung de-al mamei a străpuns încăperea bucătăriei şi iată că copilul şi-a găsit răspuns.. În mintea lui ’infantilă’ drimuia situaţia precum că mama lui nu-l iscodea ca de fiecare dată „cum a fost la şcoală?”, ori un oftat... îi răspunse întrebării. Atunci spuse - „Lasă, dragă, căci orice lucru e pe lumea asta are o soluţie şi o rezolvare!”. Atunci mama ‚singura’ s-a schimbat total...  
 
 
Referinţă Bibliografică:
Relaţiile între sexe (III)- Fericirea ce poate fi dată şi cea procurată. / Valerian Mihoc : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 1427, Anul IV, 27 noiembrie 2014, Gilbert, Arizona.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Valerian Mihoc : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Valerian Mihoc
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

 
CLASAMENTE
DE POEZIE

RETROSPECTIVA
DE POEZIE
A SĂPTĂMÂNII
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!