Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Teodor Dume         Publicat în: Ediţia nr. 1664 din 22 iulie 2015        Toate Articolele Autorului

Ottilia Ardeleanu, recenzie la cartea: moartea, un fluture alb de Teodor Dume
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cât durează un vis? Cât durează un fluture. Şi cât durează un fluture? Un microtimp. Într-un univers miniatural, câtă zbatere în aripile colorate! Câtă graţie, câtă extravaganţă! Şi câtă catifea rămâne în pumn după ce l-ai prins! Deschizi. În palma ta găseşti cel mai original desen. Din uleiuri şi pulberi vii! Poţi interpreta viaţa unui fluture strivit după linii, cercuri şi bucle... 
  
Nu de mult am asistat la un spectacol cu fluturi albi în liniştea unei amieze. Era o apariție spontană, o vedenie suavă, acest grup fantomatic, aburos, care își modifica forma în direcții pe care nu le puteai ghici. Fermecătoare scenografia în al cărei final, micii dansatori s-au risipit la fel de misterios cum s-au ivit. 
  
Între filele unei cărţi poţi dispărea aidoma, poţi deveni un soi de fluture care trăieşte intens, prin zbor, cromatică şi fineţe, din poezie în poezie ca din floare în floare. 
  
Sunt prinsă cu Moartea, un fluture alb. Deloc întâmplătoare asemuirea morţii cu un fluture alb, dacă mă gândesc la semnificaţiile fluturilor şi la câte legende s-au ţesut în legătură cu aceste insecte. 
  
Se spune că fluturii sunt expresia sufletelor oamenilor. Vechii greci credeau că după moarte, oamenii curaţi vor deveni fluturi de zi, pastelaţi, atrăgători şi îndrăgiţi, pe când cei răi vor fi întruchipaţi de fluturi de noapte, întunecoşi, cu un colorit estompat. 
  
În cultura japoneză, apariţia fluturilor anunţă o vizită sau moartea unei persoane apropiate, iar un fluture alb reprezintă spiritul morţilor. 
  
Tradiţia creştină îl consideră ca pe un simbol al învierii (omida reprezentând viaţa, iar coconul moartea), pe de altă parte este considerat un simbol al vanităţii şi efemerului pentru că trăieşte foarte puţin. În vis, fluturii înseamnă noi începuturi. 
  
Mă gândesc la ceea ce sunt capabili aceşti fluturi imaculaţi – aşa cum îi vedem noi, dinafară. N-ar trebui să desconsiderăm fragilitatea, ea are puterea ei, conform principiului dualitații. După cum și frumosul corespunde unui urât fără de care nu s-ar distinge ca frumos. Semnificația de fluture alb atribuită morții mai dorește să sublinieze că moartea trebuie privită și din unghiul luminos, alb, acela al unei noi vieți, al unei renașteri, la propriu cât și la figurat. 
  
Poezia lui Teodor Dume este un cutreier între naștere și moarte. Asemenea unui fluture care se așază pe anumite flori, deși grădina e plină, la fel și autorul volumului de față poposește pe anumite momente din viața sa, pe anumite chipuri, cele mai expresive: nașterea, copilăria, adolescența - acea margine a copilăriei, cum o numește de fapt, moartea, părinții, bunicii, Dumnezeu - Călăuza cea de toate zilele, - repere pentru propriul echilibru existențial. Poetul se destăinuie cititorului, îl pune față în față cu destinul său printr-o metodă originală: persoana lăuntrică, - cea din viață, singură, împărtășind această stare dificilă cu amintirile sale-, schimbând locul cu persoana dinafară, - cea pentru care moartea este o a doua viață, aceea unde se va reîntregi la un moment dat cu toți cei dragi-. 
  
Poezia lui Teodor Dume este una tristă, de o demnitate care doare. Inspiră acea datorie față de părinți, cele două imagini între care mă caut/ locul din care nu fug niciodată, copilăria. 
  
Figura tatălui este obsesiv chemată în versurile autorului, bine centrată în suflet și în creația acestuia. Poetul este bărbatul-copil care oscilează între două stări: să nu-l trezesc pe tata/ știu că mă simte și până se sparge umbra/eu voi pleca la tata/ eu voi pleca la tata. Forţa pe care tatăl o exercită asupra lui stăruie de atâta vreme, încât atunci când vorbește despre el este ca și cum ar fi de față, aparent viu, de parcă ar dormi în camera alăturată, iar copilul interior (care nu-și va pierde niciodată dragostea și încrederea în tatăl său) nu vrea să deranjeze acest somn; pe de altă parte, adultul, bărbatul în toată firea este conștient de faptul că tatăl este doar închipuirea lui şi nu se află în camera de dincolo, ci în lumea îngerilor. Incât este copleșit de tristețe și își dorește să-l vadă imediat, ori singurul preţ este acela al plecării sale acolo. Și atunci, intervine iarăși copilul din sine - căruia i s-a făcut brusc dor de tata- și vrea să-l vadă chiar acum: eu voi pleca la tata. Însă, acest ultim vers al poeziei are și conotația plecării definitive, autorul resemnându-se cu faptul că va veni vremea să părăsească această lume, ca orice muritor, când va fi să fie, dar totodată nu-și poate refuza bucuria revederii tatălui. 
  
Voi fi bătrân este o altă dovadă că autorul privește viața în perspectiva morții: lucrul cel mai firesc. Și are tendința ca permanent să-și facă analiza interioară: cu fiecare piatră tocită/ voi înainta înspre/ capătul celălalt./ Voi fi bătrân. Și când spune voi fi batrân, îl rememorează de fapt pe bunicul. Bunica este și ea în prim-planul amintirilor melancolice. Ea era femeia care creștea liniști/ în locul în care bunica creștea liniști, ea însăși fiind simbolul liniștii sufletești a poetului. 
  
Părinții, bunicii, amintirile despre aceștia, legătura metafizică cu ei împiedică descompunerea sufletească, împiedică uitarea. Dorința de a fi mai aproape de inima tatălui care este o fire mai sobră, mai închisă, mai retrasă tocmai datorită apăsării traiului, îi este îndeplinită în seara aceea: era prima dată când rupea din/ dragostea lui și o împărțea cu mine. Pare că aici, poetul are o puternică descărcare sentimentală asemenea unei descărcări electrice. Dincolo de clipa asta/ am rămas doar eu/ mușc din cuvinte și aștept... - poetul nu poate mărturisi decât în scris această dăunătoare discrepanță dintre dorința arzătoare, înverșunată de a fi iubit de omul autoritar care reclamă respect și copleșitoarea, obositoarea singurătate în care este cuprins din pricina lipsei tatălui./ nu l-am văzut niciodată pe tata iubind. Până și titlul poeziei exprimă un mare regret, că autorului i-a lipsit acel timp de a se apropia de tatăl său, că moartea a survenit prea devreme, iar el nici măcar nu a apucat să simtă că este iubit de către acesta. 
  
Amprenta auctorială nu reiese numai din timbrul poetic, ci și din modalitățile de exprimare. Motivul cămășii albe frecvent în versurile lui Teodor Dume este unul dintre aceste elemente care acordă notă personalizată volumului de față: purta o cămașă albă/ cu mâneci lungi/ înăuntru era mult întuneric/ aluviuni; dimineața l-am găsit îmbrăcat/ în cămașa lui albă pe care o purta/ duminica la biserică în cele/ câteva ore de slujbă/ nu l-am văzut niciodată pe tata iubind; purta cămașa albă cu dantela cusută/ în ajunul paștelui în care a plecat/ gesturi. doar atât cât durează un vis. 
  
O altă evidență stilistică este aceea a repetării verbului a mușca - devenit simbolul durerii, al persistenței rănilor în carnea vie a vieții monotone, umplută la refuz de singurătate: simțeam cum cineva ar mușca din mine/ ca dintr-un măr copt/ aluviuni; timpul mușcă din marginile trupului/ ca dintr-o halcă sfâșiată/ oricum nu mai contează/ e târziu/ eu voi pleca la tata; moartea, un fluture alb/ vine din umbră și mușcă din marginea urmelor/ moartea, un fluture alb. 
  
La fel de importantă și repetitivă este și tăcerea care crește ca un aluat. E bine/ Dumnezeu îmi deschide ușa/ la capăt de drum o promisiune. Are nevoie de Acest Camarad, fiindcă intermediază stările de aici cu cele de acolo. 
  
Obiectele, sentimentele, oamenii, viața și moartea au acea margine pe care Teodor Dume o invocă adesea, această margine fiind conturul, limita a tot ceea ce se așază pe sufletul acestui om. Astfel, ne destăinuie despre marginea privirii în singurătatea pietrelor, despre marginile trupului în eu voi pleca la tata, despre o margine de copilărie, marginea sa de copilărie în aluviuni. Desigur, pentru autor, există, firesc, marginea drumului/ un fel de imitație, a pământului/ între mine și cer o umbră. 
  
Amintirea tatălui persistă în mintea adultului de acum, cu privirea și simțămintele copilului de atunci. Este un cerc vicios între acel atunci, ca abordare a relației copil-tată, acest acum privind relația copilului-adult cu imaginea tatei și revenirea în relația inițială prin resemnare, simplul fapt că se va întâmpla, în cele din urmă, regăsirea siderală, celestă, și prelungirea acesteia acolo... 
  
Așa de mult este impregnat caracterul, comportamentul tatălui în sine încât poetul se crede o imitație a sa. O copie, o clonă, frustrat de gândul că nu a apucat să preia totul. Se împacă într-un fel cu ideea că merge în același sens, pe drumul spre neființă, spre regăsire dincolo și continuare a relației neterminate. Iar asta îi dă o bucurie stranie: când eram mic îmi plăcea/ să mă cred mare și/ frumusețea creștea/ odată cu mine/ îl copiam pe tata și/ alergam prin el/ un fel de imitațe. 
  
Pe bună dreptate, stăruința asupra a ceea ce nu a fost dus la împlinire este o amintire/ deschisă/ ca o rană se întinde pe dinăuntru/ singurătatea pietrelor. 
  
Rămânând în sfera acestei alte obsesii, imitația, uneori poetul se crede copia lui Dumnezeu. Iată ce ne mărturisește în Botez: Dumnezeu i-a șoptit: femeie, în pântecul tău mi-am ascuns chipul și te condamnsă-l porți/ până cineva/ mă va striga/ pe nume. De ce să fie asta o condamnare?! Poate că într-adevăr suntem condamnați să nu putem ajunge vreodată perfecțiunea, sinonimă cu Dumnezeu care ne face totuși după chipul și asemănarea Sa. Această idee se simte ca o încărcătură emoțională biblică. 
  
Bunica este și ea o figură reprezentativă în peisajul bucolic. Ea nu ar putea lipsi, tocmai ea care croșeta, creștea pâinea... 
  
Volumul este presărat cu impresiile de cititor ale unor cunoscuți poeți, în deschidere aflându-se poetul Gheorghe Grigurcu. Călin Sărmăghiţan, Veronica Pavel Lerner, Cristina Ştefan, Gheorghe Paşa, Stelian Vasilescu, Viorel Horj şi Mioara Băluţă prefațează fiecare dintre cele trei segmente de lectură în care este partiționat volumul de față: ... dinspre părinți, prin Dumnezeu, spre mine..., titluri care se constituie într-un întreg univers ideatic, liric și personalizat deopotrivă: drumul poetului, sensul vieții sale, trăirile intense raportate la înaintașii săi în arborele genealogic. Evocarea părinților ca parte acută din sine, prezența optimă a lui Dumnezeu fără de care orice are impact, legătură cu sine ar fi imposibil. 
  
Pentru Teodor Dume, viața și moartea sunt două liniști. Viața fiincă e prea solitară, o trăiește în prea multă singurătate, interioară mai ales. Moartea fiindcă se confundă cu odihna infinită. Așa încât îi este cu neputință să precizeze unde începe una și unde se termină cealaltă. Ar putea oricând să inverseze cele două liniști, mental vorbind: nici nu știu dacă/ numele meu este teodor dume/ și dacă stăpânul celui însemnat de/ Dumnezeu e/ moartea într-un capăt și viața în celălalt/ între mine și cer e o umbră. Despre tot ce simte și de care este ferm convins, ne mărturisește astfel: între mine și cer există o legătură/ care definește viața și moartea/ între mine și cer e o umbră. 
  
Umbrele, acele semne ale efemerului vieții, sunt incredibil de apăsătoare. Ele induc o destabilizare morală: oscilez/ între cer și o umbră leneșă/ între mine și cer e o umbră. 
  
Motivul umbrelor ca un balans prin sine îl urmărește permanent: așeptarea era grea și fierbinte/ picăturile ploii sfredeleau în liniște/rămășițele nopții lăsaseră o umbră/ și mulți aburi... / aluviuni; emoția intră adânc/ mă chircesc și țip/ până se sparge umbra/.../ eu voi pleca la tata/ eu voi pleca la tata; doar o mică turbulență/ ca o diversiune ar devia/ umbrele din zi/ doamne! 
  
Pe Dumnezeu îl invocă în nenumărate rânduri, în ceasurile de prea multă linişte, când umbrele se arată tot mai dese, tot mai des. Dar, Dumnezeu mereu pare grăbit/ poarta spre cer. Și dacă trăiește printre noi, cum afirmă cineva, între două rugăciuni – interval de timp care îl determină şi îi permite să mediteze asupra rostului vieții, sensului vieții, atunci poate că toate nodurile din viață ar putea fi descâlcite cumva. 
  
Uneori, Dumnezeu este un simplu trecător prin sine, prin tristețea de care se umple până la limită, de un preaplin de care nu mai poate scăpa. Între două respirații se joacă un copil - poetul se revede copil, este singura modalitate determinantă pentru a mai face un pas înainte prin această viață în care nu mai e nimeni/ între două respirații, în care umbrele adorm, durerea se înfășoară/ pe trup/ în cea mai lungă zi. 
  
Durerea, singurătatea, tăcerea, Dumnezeu, toate se derulează filmic, între două respirații - niște instantanee care se repetă de fiecare dată când rămâne cu eul, când își amintește. 
  
Poetul are chiar și o crescătorie de singurătăți, e prea multă liniște care îi ciugulește din palme în fiecare dintre momentele importante ale unei zile. Totuși, nu poate fi vorba despre moarte, se zvonește că ar fi trecut de partea cealaltă de unde Dummnezeu face cu mâna, printre umbre. El ține locul tuturor celor care (îi) lipsesc/ golul dintre respirații. Se pare că viața, oamenii, lucrurile dragi, prin lipsa lor creează un imens gol imanent, iar toate acestea se întâmplă între fiecare două respirații. Că aerul tras în plămâni are un aport normal de oxigen doar atâta vreme cât totul există în realitatea imediată a autorului. 
  
Condus de ideea cioraniană că „omul este drumul cel mai scurt dintre viață și moarte", poetul scrie o poezie în care ne dezvăluie cine este și ce menire are, în ce scop a intrat pe tărâmul dintre viață și moarte: ce e drept niciodată nu voi înțelege de ce/ dar știu de la mama că în corpul prins/ între cele două rătăciri mereu/ privește Dumnezeu și fiecare lucru/ primește un nume o biografie și un destin/ un mic detaliu, 4 aprilie, ziua în care am învățat să mint. 
  
Dacă în prima parte a cărții tratează prin amintiri speciale chipurile dragi ale părinților și bunicilor, dacă în a doua parte se lasă cutreierat, păzit și întovărășit de Dumnezeu, în cea de-a treia ni se prezintă ca om pus în fața realității severe - față în față cu amintirile ca niște ființe iluzorii cu care povestește despre trecut. Descoperim un om sub destin, aproape împăcat cu singurătatea, care merge în același sens cu al morții, lent și fără să se teamă. Dimpotrivă, simte o bucurie conștientizată că se îndreaptă firesc și ireversibil către ființele iubite. 
  
Ritualul așteptării regăsirii este unul care nu exclude cele lumești; el se îngăduie ușor cu destinul trecerii. În definitiv, moartea nu poate fi decât singura monedă de schimb/ între mine și Dumnezeu/ așteptarea, o execuție lentă. 
  
Conexiunea între lumea interioară, obsedată de amintiri, copleșită de dureri fizice și sufletești și lumea dinafară, obsedată de umbre peste care luminează arar câte o stea, este un lung peron de gară de unde poetul așteaptă să plece într-o călătorie fără întoarcere, pregătit parcă din reflex, cu un bagaj de iluzii, dedicații și nesfârşitele amintiri care să-i ajungă, drept hrană sufletească, până la ultima stație: nu știu dacă am luat totul/ peronul de pe partea stângă - ezită poetul. 
  
poate veșnicia începe de aici/ din verdele acesta sau din/ fanta în care m-am așezat să/ privesc lumea - poetul încă nu știe să delimiteze realul de metafizic. Este transcendent prin momentele de visare. 
  
Este un poet așezat ale cărui cuvinte emoționează prin naturalețe. Nimic șocant, totul perceput ca o greutate pe inimă care schimbă ritmul firesc, respirația... Simplitatea exprimării, necăutarea limbajului elevat, aș zice coborârea la un nivel popular de înțelegere sunt dominantele versului dumian, imprimând senzația de înălțare dincolo de lumesc. Ceva sacru. Poezia aceasta pare stratul de îngeri care face tranzacția între om și Dumnezeu. Cuvintele acestea simple au un fond cald, sincer, ele sunt permanent rezultatul unor trăiri, sunt vii, deși construcția lor are la temelie tristețea, singurătatea, melancolia. Ele curg din iubire pentru oameni, dintr-o iubire singura-fără-margini, în contextul în care planeta, viața, omul etc. au acea margine pe care poetul o simte și ne-o dezvăluie neîncetat. 
  
Singurătatea sau iubirea, ce îl caracterizează mai puternic pe Teodor Dume?! Înclin să cred că din una derivă cealaltă și invers, în condițiile în care, de multe ori, moartea s-a interpus între el și cei ai săi. Are, totuși, o bucurie consolatoare, că aceștia se află în singurul loc liniștit, la Dumnezeu, unde și el va ajunge cu acel tren din așteptările sale, iar credința îi conservă această iubire care nu face altceva decât să întărească ideea de sigurătate, adevărul că este un om foarte singur! 
  
Modestia? Credința? Care dintre aceste două atribute este mai pregnant?! Tot ce transpare din versuri poartă o amprentă divină care impune cititorului o anumită conduită atunci când lecturează. De parcă poezia acestui autor s-ar transpune într-o rugă pe care o rostești în deplină liniște, cu smerenie, în genunchi. 
  
Una dintre modalitățile de exprimare poetică este repetiția. De exemplu, repetiția verbului a pleca cu sensurile de a trece, a se îndrepta spre, a părăsi, a se duce etc... În primul rând este vorba de plecarea definitivă într-o lume care se zice că este mai bună, a părăsi lumea aceasta și, în acest sens, a nu se uita de poezia și titlul poeziei eu plec la tata sau a se vedea poezia timpul ca o suveică: stau și mă gândesc la cei care/ pleacă tot pleacă mereu. 
  
Există în aceste versuri un concept al așteptării. Așteptarea ca acel chin al singurătății să dispară într-o bună zi. Așteptarea revederii celor dragi. Asteptarea pur și simplu ca modalitate de prelungire a câtorva clipe frumoase trăite în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat. Așteptarea ca o privire stăruind asupra copilului din sine văzut prin ceilalți copii, cei care se joacă dincolo de pereții singurătății: cei mai frumoși ani sunt acolo/ sub dealul deschis ca o umbrelă/ un fel de reprimare. Ploaia. 
  
Așteptarea aceasta este ca un păianjen care atârnă între noapte și zi, între singurătate și Dumnezeu, între a pleca și a rămâne, între o umbră și altă umbră, între tristețe și speranță. Singurătatea intrată în piele/ mi-a sechestrat emoțiile/ și sunt trist/ aici este marginea - o margine care apare acolo unde se întrerupe fericirea și se face vizibilă tristețea, răul de inimă, o tristețe care nu-i mai aparține, ea încorporează întreg cartierul. 
  
Este surprinzător cum poate poetul să mânuiască atâta blândețe în cuvintele sale. Totul se derulează molcom, fără încăpățânare, de parcă ar fi normal pentru sine ca viața să i se scurgă în prea multă liniște și singurătate. 
  
Întuneric, frig, umbre, noapte, margine, tristețe, nimic, imposibil sunt elemente din care construiește ori, acolo unde e cazul, reconstituie agale ori, uneori meremetisește, pas cu pas, drumul de la "răsărit" spre "apus", elemente care demonstrează acea stare negativă, neexpozabilă, dar pe care autorul este decis să ne-o împărtășească. 
  
Poezia lui Teodor Dume este un fel de spovedanie în fața omului care îi lipsește. De parcă așa își ușurează sufletul de amărăciune! O destăinuire acută ca o boală cu care îi este dat să conviețuiască și pe care o strunește în felul său, cu diplomație. Este dezvăluirea dibace a celor mai fine și totodată a celor mai răvășitoare trăiri. Poate fi numit poetul confidențelor. 
  
Sobrietatea stărilor îmbracă haină de mătase. 
  
Un impact liric asupra cititorului îl reprezină imaginea Anei, un nume predestinat, de data aceasta fiind vorba de Ana cea zidită în sufletul poetului. De câte ori a construit poetul o mânăstire pe pământul trăirilor, de câte ori a dat fuga la el Ana lui cea înnebunitor de fermecătoare este lesne de înțeles din poezia dedicată memoriei acesteia: puținul din adolescentul din mine a rămas acolo: cuceritor și rezistibil zâmbetu-i/ explodat de sub priviri îmi încătușa vederea/ simțeam un fel de căldură tăioasă/ până la os. 
  
Revenirea la golul sufletesc se face ritmic, între două respirații, între două apariții consecutive ale chipurilor dragi, pe fundalul unei liniști extreme. golul dintre mine și tine/ e viața mea mărturisește poetul în poezia ca un fel de pretext, și mai există și așteptarea - un alt cuvânt-repetiție care vrea să accentueze starea de disconfort produsă de solitudine, greul pe suflet, sisific, pe care poetul se obligă și se sforțează să-l ducă până la finalul existențial. 
  
La Teodor Dume ne întâlnim cu verbul suferinței. Repetiția este strunită în sensul evidențierii stărilor de sfârșeală, de anemie sufletească, de dificultate în a depăși aceste stări latente, prin revenirea la cuvinele: gol, așteptare etc. 
  
Citind de la un capăt la celălalt, rămâi cu impresia că poetul este în continuă stare de meditație. El își pune întrebări despre viață fie din postura de copil, fie din cea a tatălui său, fie chiar din postura de tată la rândul său. Una dintre întrebări este de ce ne naștem? și căreia nu-i găsește răspuns, aceasta însă îl macină gândind că într-o bună zi, fiul său ar putea să-l întrebe același lucru, iar el nu-i va putea oferi o variantă (plauzibilă). 
  
De fapt, grupajele sale poetice din versuri scurte care se dezlănțuie pe verticală, ca un plânset, uneori dintr-un singur cuvânt, sunt idei emise în baza unor inepuizabile meditații asupra rostului vieții, asupra propriului rost. 
  
Aceste de ce-uri țin încontinuu locul unei persoane din trecut cu care ar dori să se explice, să primească răspunsuri, să dialogheze pe textura acestor teme vitale, abia apoi să poată lua decizii. Iată, spre exemplu, în poezia un fel de incertitudine, două dintre strofe transpar ca răspunsuri sieși: de fapt sunt liber să cred/ că orice lucru neatins/ nu există/ .../ există doar un timp/ intrat în sângele meu/ mă iubește ca o femeie. 
  
Poezia dumiană este una a stărilor. Starea de singurătate, starea de așeptare, starea de visare, starea metafizică, starea de meditație... Starea de nedeterminare, de nedumerire, de aflare pe o margine sau alta a sinelui, a lucrurilor apropiate ori îndepărtate, a vieții este imprimată și de expresia un fel de care lasă impresia de incertitudine, lamentare, nehotărâre. Să rămân aici în lumea mea/ cu o singură moarte cu toate ale mele, cu crescătoria mea de singurătăți ori poate ar fi mai bine să grăbesc plecarea mea către locul unde se spune că odihna e veșnică iar liniștea nu mai înseamnă împovărare?! - se întreabă poetul. 
  
Această altă obsesie pentru un fel de o regăsim în multe titluri de poezii, mai ales: un fel de imitație, un fel de solstițiu. în lumea cu multe lucruri, un fel de reprimare. ploaia, un fel de remiză, un fel de înfrigurare, un fel de eclipsă, un fel de cădere din interior etc. Această nesiguranță între a se afla într-o stare și a tinde să iasă din ea ori de a o privi din partea opusă conferă din start balans antonimic: viață-moarte, tristețe-bucurie, fericire-nefericire etc. poetul aflându-se ori la limita de sus a sentimentelor, a trăirilor, ori la limita inferioară, nedumerindu-se asupra barierei dintre stări, de aceea cazând când într-una când în cealaltă, devenind fără voie adeptul extremelor. 
  
Se remarcă titlurile lungi în bună parte, de parcă poetul ar vrea să spună dintr-o suflare ceea ce are pe suflet. Se simte o stare de revelație în fiecare frază, la acest poet al stărilor, cum l-am perceput eu. Se simte o teamă. De prea multă singurătate. O stânjeneală. Stinghereala omului părăsit. Totodată, senzația de prea singur este secondată de sentimentul că prin trup, prin suflet și prin spirit trece mereu cineva. 
  
Ploaia este fenomenul meteorologic preferat. Poate pentru că are efect melancolic, liniștitor asemenea amintirilor care vin și pleacă precum fulgerele. Ploaia extinde starea lăuntrică a poetului pe stradă, o stradă care devine a singurătății. 
  
Îmi place să rămân ceea ce sunt - afirmă poetul melancolic în poezia nimic. Omul acesta are mania amintirilor. El este un individ relaxat în singurătatea sa, o singurătate în care de fapt nu este singur, ci împreună cu amintirile. Însoțitoarele sale. Ori mai bine zis, înlocuitoarele celor pe care i-a pierdut ireversibil din viață, dar nu irevocabil. Prezența lor ca amintire este o flacără nestinsă. El trăiește între viață și moarte, între sine și cei dragi. Lipsa lor se confundă cu un gol imens care se îndeasă în propria-i ființă, obligându-l să se hrănească din el. Acest maniac al amintirilor este subjugat obsesiilor printre care și cea a numelor, profund legat de oameni ca substituți ai celor duși la Dumnezeu. Golul despre care aminteam se umple zilnic de prieteniile legate cu oameni din viața reală. Mă bucur să mă aflu şi eu printre acești prieteni. Numele lor este pomenit în discursul care încheie volumul, ca o dedicație. Poetul trăiește mai multe vieți paralele: cele de aici și cele de dincolo. 
  
Lipsa acelor oameni are și efecte secundare: trupul meu este un adăpost pentru săraci/ .../ uneori e mult mai întuneric/.../ sentimentele insalubre/ .../ simt o arsură/ .../ aerisesc de trei ori pe zi/ .../ știu că e o aglomerare de lucruri acolo. 
  
Te întrebi despre ce aglomerare de lucruri poate fi vorba din moment ce s-a instalat un mare gol interior. Poate că aglomerarea aceasta este din temeri, neliniști, suferințe, tristeți, umbre, neputințe și vedenii... 
  
Aș vrea să cred că viața imi aparține/ deși parcă e pentru prima dată când/ mi-e dor de moarte.../ ultimul diagnostic. suspect de moarte. 
  
În această poezie apare din nou laitmotivul cămășii albe, simbolul curățeniei morale, al purității sufletești. Acesta este predominant în poezia lui Teodor Dume: cămașa albă cea cu gulerul lat/ ultimul diagnostic. suspect de moarte, ... vedeniile sunt ca niște aburi, ca niște persoane cunoscute îmbrăcate în alb, toată familia purta cămăși albe. Este ceva ce ține de neam, de comportament, de educație. Acest alb obsesiv contrastează cu negrul melancolic al singurătății intrinseci. 
  
Fonetic vorbind, poetul are obsesia sunetului f: Frică, Frig, înFrigurare, mă aFund, aFară, reFuz, Fără etc. Și repetabilul un Fel de... toate acestea se aud ca un oFtat! 
  
Teama că ar putea rămâne fără amintirile sale, că ar putea fi părăsit chiar și de amintiri, se resimte în versurile poeziei Un fel de înfrigurare. Poetul are nevoie de amintiri ca de aer. Ele sunt pânza fin-țesută. De ea atârnă zilele poetului însingurat. Ca să nu se rupă această pânză, poetul restaurează chipurile dragi prin desen, asemenea unui grafician: uneori există riscul să uit încât/ nu mai sunt capabil/ să-mi gestionez nopțile/ și atunci când/ nu mai am nimic de spus desenez/ desenez chipuri/ un fel de îngrijorare. Lamentarea aceasta a uitării și de-a fi dat uitării se continuă în poezia ca o corabie în derivă: în inima aceasta n-a mai locuit nimeni/ de ceva vreme/ miroase cumplit a mucegai/ .../ aerul închis decojește pereții/ cu un fel de revoltă/ .../ respir/ tăcere/ multă tăcere/ ca o corabie în derivă. 
  
Ca în tratatul cioranian, poetul pare să se supună oricăror mijloace de descompunere sufletească. Atmosfera interioară se perimează, miroase a mucegai, aerul așteptării se acrește, devine insuportabil, trebuie nepărat și urgent făcută o schimbare. El nu se poate părăsi pe sine sau nu vrea să o facä decât atunci când înăuntru cineva îl va înlocui. Iată o altă metodă de a popula sufletul cu oameni, de a combate singurătatea! Ca singur locuitor al sinelui își alege drept locuință propria inimă întrucât nu mai poate locui în inima cuiva inexistent. Tristețea este starea de alb-negru, este cum ai împărți viața pe jumătate cu cineva căruia îi donezi unul dintre plămânii tăi. 
  
Mergând printre obsesiile poetului ca printr-o pădure de brazi, dai și peste îmbătrânire. Senzația pe care i-o lasă un astfel de sentiment este frigul absolut, este moartea, răcirea completă și fără întoarcere a ființei și a mediului, senzația de inutilitate, de substituire ori chiar de confundare cu diverse lucruri, ființe aflate în preajmă ori închipuite: se făcea că am murit și lumea/ mă privea ca pe un accesoriu de schimb/ vis întrerupt...; frigul trece prin pori și sângerează puternic/ am îmbătrânit altă soluție nu există/ .../ poate e timpul să ademenesc moartea/ și să o împiedic să mai treacă/ printre oameni/ doar astăzi; am intrat pentru o vreme/ în pielea unui porumbel alb/ diferențe și spații; vine o vreme când nu mai accepți nimic/ vrei să te injectezi cu liniște/ .../ să închizi tot circuitul/ sentimentelor care/ te-au trădat/ ... / bei din tine ca să poți/ pretinde că trăiești/ .../ te subțiezi tot mai mult/... / te pregătești să treci/ "dreptul la suferință, un privilegiu divin". 
  
atunci când nu voi mai fi - poetul gândește adesea acest final de drum. De altfel, tot el afirmă, în liniște aparentă: orice început pornește din sfârșitul celuilalt. Prin urmare, totul se învârte. Există acea continuitate a vieții care este moartea și a morții care este viața. Una o naște pe cealaltă. De fapt nu există un sfârșit cum nu există un început al acestora. Ele derivă una din cealaltă, determinând un perpetuum mobile. Metafora oamenii se bifurcă este evidentă în contextul mai sus menționat. 
  
Există o persistare în a se înstrăina, obsesia cu care autorul coboară spre finalul vieții ca pe un povârniș fără cale de întoarcere. Singura dovadă importantă a trecerii sale prin lume este doar o însemnare pe care/ Dumnezeu o va citi/ cu discreție/ doar un semn. Restul lucrurilor sunt prea neimportante încât nu va mai avea nevoie de ele acolo unde se va duce. 
  
Golul dintre sine și oameni se adâncește. Nimic nu-l mai poate impresiona, atmosfera interioară se declară rece cum rece va fi acolo, departe de viață: de mâine toate diminețile/ vor fi la fel de reci/ o posibilă trecere. Iată, nici măcar aici poetul nu este hotărât. Să rămână?! Să plece?! Care dintre cele două alternative îi va asigura bucuria cea mai mare?! Cei dragi de aici?! Cei dragi de acolo?! 
  
De-a lungul volumului moartea, un fluture alb, poetul menține un ton confesiv, meditativ, o atitudine de om resemnat căruia nu-i lipsește demnitatea, o voce directă și caldă cu care își devoalează sentimentele reprimate. El este pe bună dreptate poetul suferinței, al stărilor și al obsesiilor. 
  
între mine și... este o expresie uzuală în poeziile lui Teodor Dume care valorifică raportul său cu lumea de aici, de dincolo. De exemplu, expresiile între mine și lucruri/ oameni/ Dumnezeu stabilesc nuanțe, semnificații ale celorlalți cu sine: lucrurile nu au așa o importanță, sunt trecătoare; oamenii au importanță dar tot trecători sunt și ei; în schimb, Dumnezeu este permanent, nu îl părăsește niciodată, îl ajută fără să-l tulbure. Pe de altă parte, există un gând de reciprocitate, nici el nu ar vrea să-și supere Dumnezeul: poate și Dumnezeu face dragoste/ dincolo de lucruri doar o fericire tatuată pe umbră. 
  
Mai declară poetul despre el: cuvintele scurse din mine/ sunt singurele indicii/ cam atât/ dincolo de lucruri; timpul oprit în mine arată/ ce sunt și nu ceea ce am fost/ scrisoare cu destinatar necunoscut. 
  
Ce aș putea să spun în urma acestei lecturi? Că poetul are zborul lui. De catifea. Graţios şi extravagant! 
  
Moartea, un fluture alb. Mă gândesc la frunzele de varză găurite şi roase până la scheletul de nervuri. Mă gândesc la toate acele goluri din sufletul poetului... 
  
Ottilia Ardeleanu, 3 iulie 2015, Năvodari 
  
Referinţă Bibliografică:
Ottilia Ardeleanu, recenzie la cartea: moartea, un fluture alb de Teodor Dume / Teodor Dume : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1664, Anul V, 22 iulie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Teodor Dume : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Teodor Dume
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!