Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Tania Nicolescu         Publicat în: Ediţia nr. 2082 din 12 septembrie 2016        Toate Articolele Autorului

PUZZLE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
PUZZLE 
  
De obicei, se ţinea la distanţă, aţintindu-l însă cu priviri sfredelitoare şi neliniştite, care se ascundeau prudente pe sub gene. Doar de atâtea ori, tot răscolind şi căutând de-a lungul şi de-a latul acelei mogâldeţe cu aspect de larvă mare, albă şi pufoasă, care se tot ondula încercând să se elibereze din strânsoarea scutecelor strâns înfăşate, încercase fără succes să descopere secretul. Acela care îi făcea pe părinţii ei să nu se mai dezlipească de el, de parcă ar fi văzut acolo o minune. Îl privea şi ea deseori, îndelung, însă tot nu reuşea să se lămurească. Era aşa de plictisitor… În afară de orele îndelungate de somn, de nenumăratele momente ale zilei în care era hrănit şi schimbat, nu se mai petrecea nimic care să-i stârnească interesul. 
  
Asta, dacă nu ar fi luat în seamă şi acele ţipete fără motiv, care păreau că nu se mai termină şi cu care îi aduna pe toţi ai casei în jurul lui. În acest răstimp, ea, simţea cum dintr-o dată devine invizibilă şi atât de singură, ca şi cum s-ar fi aflat pe alt tărâm, paralel cu al lor, dar despărţit de un uriaş şi invizibil perete de sticlă, prin grosimea căruia niciunul din sunetele pe care s-ar fi încumetat să le scoată, nu putea să mai răzbată. Era atât de nedrept. Mai ales, pentru că orice încercare de a protesta, se lovea dureros de riposta iritată şi neînţelegătoare a mamei. „Eşti mare”, i se spunea deseori şi ea rămânea confuză sub acele replici, neînţelegând decât că ar trebui să stea pe margine şi să privească ca o străină, la fericirea lor. Fără ea. I se părea mereu că ar trebui să păşească în vârful picioarelor şi mai ales, dacă se poate, lipită de pereţi, pentru a face spaţiu tumultului iscat în casă, odată cu ivirea intrusului. Se străduia să capteze bunăvoinţa şi atenţia mamei, neieşindu-i din cuvânt, dar pe zi ce trecea, simţea cum concurenţa se desfăşura cu forţe inegale, fireşte, în detrimentul ei. 
  
Într-o zi, mama a fost nevoită să iasă din casă pentru câteva cumpărături. Cum tocmai se juca cu o fetiţă din vecini de aceeaşi vârstă, mama le-a spus să aibă grija de fratele ei mai mic decât ea cu trei ani, ca nu cumva acesta, să cadă din patul larg în care-l lăsase înfăşat şi a ieşit repede pe uşă. Şi-au aruncat priviri complice. Aveau acum o păpuşă nouă. Şi vie… 
  
S-au apropiat repede de el şi tot vorbindu-i îl legănau ca pe o păpuşă, urmărind curioase cum acesta reuşeşte să-şi strecoare mai întâi o mânuţă, apoi şi pe a doua, afară din scutecul care dintr-o dată nu mai era aşa de bine strâns peste trup. Şi treptat, nu se ştie cum, mogâldeaţa aceea legată acum peste scutec destul de lejer, tot zvârcolindu-se, ajunsese la marginea patului. Încă două, trei, mişcări şi deja atârna gata-gata să cadă, dacă nu l-ar fi sprijinit ele amândouă, cu trupurile lor bine lipite de marginea patului, în timp ce plângeau în hohote, de spaimă. Printre lacrimi, îl privea cum se mişca şi urla din rărunchi, devenind parcă pe măsură ce trecea timpul, tot mai mare şi mai păstos, revărsându-se şi apăsându-i tot mai greu umerii, ca o uriaşă omidă albă. Uşa s-a smucit dintr-o dată şi mama a năvălit în cameră. Ridicându-l în braţe, a respirat uşurată văzându-şi odorul întreg şi fără să le mai arunce vreo privire, a uitat să le mai certe. Şi bucuria i-a înflorit iarăşi în suflet. Doar nuanţa ei era nouă. Era totuşi şi aceasta, o bucurie. Însă expiraţia de uşurare care a urmat acestui sentiment, nu a mai reuşit să ajungă până la capăt, împiedicându-se ca o bilă de marginea mesei de biliard. Era doar primul solz, din carapacea ce începea să crească, acoperind sub cupola ei tăcerea în care filmul mut, interior, rula o altfel de poveste. 
  
Acum, aşezaţi pe pat, mama şi cel mic, printre scutecele schimbate şi biberonul cu lapte cald, îşi tot spuneau unul altuia ceva ce semăna cu gânguritul unor turturele. Dar… nu îi mai auzea. Cu tenacitatea furnicii, se străduia să tragă mai mult târâş, un scaun, spre fereastra dinspre care auzea venind de afară, glasurile copiilor mai mari ai vecinilor, care se jucau fugărindu-se şi lovindu-se în joacă. Printre hohote de râs, strigau: 
  
- Nu mă doare, nu mă doare, c-am mâncat fasole tare! 
  
Urcată pe scaun, cu coatele sprijinite de pervazul ferestrei, îi privea. Începuseră să cadă primii fulgi de nea şi pe chip, îngândurarea îi desena în alb, alte şi alte întrebări. 
  
  
Lumina gri, intra prin ferestrele mari, alunecând pe lângă piciorul mesei şi se oprea pe covor pipăind curioasă, pe toate părţile, piesele din lemn colorat, din care deja era construit un fel de castel cu turle şi poartă, prin care ar fi putut să intre şi micul camion de tablă roşie. Ce păcat că nu avea o trăsurică trasă de doi cai albi, care să-i plimbe păpuşa prinţesă… Dar era bine şi cu camionul. 
  
Mai adăugă o turlă verde şi îşi aruncă pe furiş privirea spre cei mari, care vorbeau cu glas scăzut, adunaţi în jurul pătuţului cu zăbrele. În el, fratele mai mic, roşu în obraji, deşi somnolent, scâncea deranjat de obiectul acela metalic, pe care bărbatul străin şi corpolent, i-l tot plimba pe piept. Apoi, a scotocit în geanta mare din piele neagră şi a scos din ea câteva hârtii, pe care a scris repede ceva, după care i le-a întins mamei. A mai adăugat cu glas scăzut ceva, după care amândoi au căutat-o cu privirea. Şi i s-a părut atunci mai prudent să se retragă cu joc cu tot, sub masa peste care, faţă de masă ce atârna în falduri lungi, alcătuia un minunat cort, pe care încă nimeni nu pusese stăpânire şi unde se simţea în largul ei. După ce bărbatul acela a plecat, mama a mers repede până la farmacie şi pe urmă, cineva de la infirmeria cazărmii i-a făcut fratelui injecţii şi totul a părut să reintre în normal. Ca o peliculă foarte veche, amintirea se rupe dar se reînnoadă puţin mai târziu. Rămân câteva secvenţe lipsă. 
  
Mama este la geamul salonului şi o priveşte încă o dată, înainte de a pleca acasă, lăsând-o acolo. Este aşezată într-un pat metalic, vopsit în alb şi este aşa de speriată că nici nu îndrăzneşte să plângă. Mai sunt câţiva copii palizi în încăpere. Tac toţi şi privesc spre geam ca şi cum ar aştepta ceva, însă acel ceva atât de aşteptat, nu apare. În schimb, uşa salonului, nu stă o clipă închisă; un du-te vino de mişcări, de infirmiere cu spatule, cu seringi, cu oliţe, cu castroane de mâncare. Trupul îi este sucit şi răsucit de zeci de ori pe zi, gura căscată şi gâtul şters şi badijonat, fundul ciuruit de injecţii dureroase. Nu contează dacă plângi sau nu; injecţia este inevitabilă. Peste toată această agitaţie, ordine, ţipete sau plânsete, din difuzor se revarsă imperturbabil cântecul, în care solistul pare că se leagănă pe vocalele prelungite: ”peeee Muureeeeş şi peeeee cââmpiiiiieee, nuuu-i fatăăăă să-mi placăă miiiieeee…” 
  
La început nu i-a plăcut, însă până la urmă s-a împrietenit cu difuzorul, care părea să fie singurul ce venea să aline tot plânsul acela din salon. Şi treptat, a început să fie atentă şi să cânte împreună cu el: „hei, mie mie mie mie mie, nici căăă-mi paaasă…c-a mea-i mai fruumoooasăăă…” Ştia dacă este dimineaţă sau seară, după ceea ce cânta el, aşteptând-o cu răbdare să treacă prin supliciile periodice, pentru ca să se poată apoi să cânte împreună. Într-un fel, nu se mai simţea singură în acel „aici şi acum” cu care deja se obişnuise şi care devenise uriaş, acaparând orizonturile. Dincolo de el, nu mai putea întrezări niciun mâine. 
  
Într-o zi, uşa salonului s-a deschis larg şi fără de veste, mai multe infirmiere au năvălit înăuntru, luând copiii în braţe, pentru a-i transfera din cine ştie ce motiv, în alt salon. Pe ea a luat-o o infirmieră mai scundă, tânără şi plinuţă. Surprinsă, a apucat-o şi ea aproape încleştând-o de gât, într-un gest de aşteptare încordată. Au ieşit pe culoar, unde, aşezate pe banchete, câteva femei păreau că aşteaptă în tăcere, ceva. Infirmiera s-a îndreptat spre stânga culoarului cenuşiu. Deodată, s-a auzit din spate: 
  
- Ce frumos ! 
  
Amândouă au întors capul, privind în direcţia femeilor aflate în aşteptare. Acestea, cu gurile întinse până la urechi într-un zâmbet care vădea plăcere, contemplau imaginea fetiţei care, strâns lipită de infirmieră, se agăţase de gâtul acesteia. Nu i-a fost necesară atunci nicio explicaţie. A fost ca un flash care i-a luminat înţelesul zâmbetelor. Ar fi vrut să îşi desfacă mâinile de pe gâtul infirmierei, pentru că ea ştia că nu de plăcere o ţine aşa de strâns de gât. Însă ceva, n-a înţeles ce anume, a făcut-o să simtă că ar fi mai prudent să rămână aşa, pentru ca zâmbetele de pe acele feţe, să nu se şteargă. Era mai bine aşa. Iar infirmiera, văzându-se şi ea în centrul atenţiei, a zâmbit plină de solicitudine şi săltând-o cu o mişcare mai protectoare şi-a continuat drumul legănându-şi şoldurile. 
  
Şi a venit şi ziua în care s-a putut întoarce acasă. Mama părea tare bucuroasă de reîntoarcerea ei. Copsese ceva dulce, aşa cum îi plăcea ei şi simţea cum speranţa îi reînflorea pe faţă, în culoarea unui zâmbet palid. Însă când rămânea singură, întrebări pe care până atunci nu avusese cum să şi le audă în zarva locului din care venea, îi năvăleau spre buze. Dar de fiecare dată, rămâneau îndărătul lor. Tăcea. Poate pentru că se temea să audă răspunsul care deja îi încolţise în minte. Sau poate pentru că aflase că din lumea celor mari, ţara piticilor pare mult prea mică şi neînsemnată. 
  
  
Era vară. Îmbrăcată cu o rochiţă cusută de mama dintr-o ie care îşi făcuse veacul prin şifonier, tot aşteptând nu se ştie ce ocazie care uitase să mai vină, ieşise la joacă, afară din curte. Îi plăcea atingerea ca o aripă de fluture a materialului, pe piele. Deseori urmărea atentă cu privirea desenul complicat al motivelor populare, cusute cu aţă de mătase, pe mâneci şi pe piept. Erau culori atât de vii şi de frumos îmbinate, încât tare îi mai părea rău când în joacă, reuşea să aştearnă ici şi colo pete, care parcă se chemau înadins una pe alta, întunecând albul rochiţei. Acum însă, era curată. 
  
Ziua fusese fierbinte şi praful încă mai păstra căldura soarelui, mângâindu-i mătăsos, tălpile goale. Îl ridica uşor cu vârful piciorului, urmărindu-l cum se scurge grăbit, cu foşnet moale peste piele. Undeva, din spatele curţii, se auzeau şi ceilalţi copii, întrecându-se unii pe alţii în a-şi acoperi vocile, pentru că, se părea, fiecare dintre ei avea ceva interesant de spus şi toţi îşi doreau să spună totul, dintr-o dată şi mai ales în acel moment. 
  
Dinspre curtea morii, venea un cârd de gâşte, legănându-se ca femeile obeze, iar guşile grele le atârnau până aproape de pământ. Întotdeauna se găseau pe acolo, împrăştiate pe jos, o mulţime de grăunţe aurii, ispititoare, şi resturi de şroturi uleioase din care puteau să mănânce până peste poate, spre bucuria proprietarilor. Dacă n-ar fi fost zi de duminică, s-ar fi repezit şi ea cu găletuşa ei de tablă până la moară, pentru ca oamenii care lucrau acolo, să i-o umple din nou cu seminţele decojite de floarea soarelui, care-i plăceau atât de mult… Însă acum moara avea un lacăt greu pe uşă. Strada era pustie şi în afară de gâştele care treceau, nu se mai zărea nici o mişcare. Tocmai se pregătea să se întoarcă în curte, când un zgomot de copite îi atrase atenţia. În capătul străzii, apăruse un cal alb, călărit de un ţigan care îi părea cam bătrân. În urma lui, veneau păşind fără grabă şi alţi cai, de altă culoare. Însă pentru ea, ceilalţi nu mai existau. Stătea aşa, împietrită în mijlocul drumului, urmărind cu ochii mari cum se apropie calul acela, alb ca în poveşti. Imaginea în alb şi negru, se mărea, apropiindu-se. Alb şi negru… Iar ţiganul care îl călărea, chiar dacă nu era – ştia asta – prinţul din poveşti, avea o ţinută maiestoasă, de parcă întreaga lume ar fi fost a lui şi numai a lui, iar ceilalţi, doar măruntele furnici din drumul lui, cărora le mai arunca din când în când, câte o privire binevoitoare. Aşa cum o privea acum şi pe ea. Şi când a ajuns în dreptul ei... calul a încetinit şi fornăind uşor pe nări, s-a oprit. Aplecându-se către ea, ţiganul i-a zâmbit. Şi fără să ştie cum, s-a trezit că întinde braţele spre el şi că este ridicată în şa. Calul a pornit fără grabă mai departe, legănând-o uşor, drumul privit de sus, părea că se trage cu sfială înapoi, învăluit în pulberea răscolită de copite, iar porţile vecinilor, una după alta, rămâneau în urmă. I se părea că ameţeşte. Deodată, a auzit din spate cum striga cât îl ţinea gura, Vasilică, mezinul vecinilor, care în acea toamnă, urma să intre în clasa a patra. Când a întors capul, l-a văzut alegând cât îl ţineau picioarele după ei şi strigând: 
  
- A spus mama ta să vii imediat acasă! 
  
Întâi, ţiganul a părut că nici nu aude ce se întâmplă, îndemnându-şi imperturbabil calul să meargă, cu mişcări uşoare ale frâului. Însă Vasilică nu se dădea bătut şi continua să alerge şi să strige după ei. Dintr-o dată, a simţit ceva ce niciodată până atunci nu mai simţise; un inexplicabil fior de nelinişte ce o cuprindea din tălpi până-n creştet. Începuse să tremure. 
  
Atunci ţiganul a oprit calul, a coborât-o şi în scurt timp, a trecut de colţul străzii, pierzându-se din vedere. Doar urmele de copite întipărite în colb, stăteau mărturie că ceea ce se întâmplase, nu fusese un vis. S-a întors cu Vasilică acasă, însă pe ţiganul cu calul său alb, nu l-a mai văzut de atunci, niciodată. Cai a mai văzut, însă uneori, când încerca să-şi aducă aminte ce fel de cai văzuse, sau să-şi mai reprezinte vreunul, memoria sa, devenită nu se ştie cum, mioapă, scotocind prin toate fişierele sale, îi aducea în faţa ochilor, orice fel de cal; numai alb, niciodată. 
  
Mai pe seară, a început să plouă. Ploaie scurtă, de vară, cu ropote, cu tunete, cu fulgere. După ploaie, şuvoaie mâloase, coborau bulbucindu-se pe panta străzii. Îi plăcea să stea cu picioarele în şuvoaiele acelea repezi şi atât de tumultoase, pentru o existenţă atât de scurtă. 
  
Când ploaia s-au domolit, într-o băltoacă, a zărit fluturele. Cu aripile lipite de micul trup, încreţite şi stropite cu noroi, încă plutea, împiedicat de o rămurică pusă de-a curmezişul, scurgerii. Mici zvâcnituri, arătau că nu murise încă. Tocmai atunci, cu răcnete de exploratori cucerind lumea nouă, copii care l-au zărit şi ei, au năvălit în jurul lui. Şi până să spună ceva, careva din ei l-a împuns cu un băţ, îngropându-l în noroi. Apoi, nemaifiind nimic de văzut, hoarda s-a depărtat cu chiote, căutând altceva. 
  
I se făcuse frig. Băltoaca privea cerul cu ochiul nemişcat, mort. Îi întoarse spatele. Cu rochiţa udă lipită de trup şi cu picioarele murdare de noroi, se îndepărtă încet de locul în care fluturele îşi găsise sfârşitul şi intră în casă. 
  
Referinţă Bibliografică:
PUZZLE / Tania Nicolescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2082, Anul VI, 12 septembrie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Tania Nicolescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Tania Nicolescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!