Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Tania Nicolescu         Publicat în: Ediţia nr. 2081 din 11 septembrie 2016        Toate Articolele Autorului

ECOUL
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
ECOUL 
  
Extrem de rar i se întâmpla să adoarmă după-amiaza. Şi într-un fel, chiar se bucura că în pofida interminabilelor alergături zilnice, reuşea totuşi să facă faţă, fără a fi nevoită să capituleze abandonându-se lui Morfeu, considerând că aşa ceva este firesc să se întâmple doar copiilor sau bătrânilor decrepiţi. Totuşi, cele câteva luni de vară fierbinte şi tumultoasă o vlăguiseră mai mult decât era dispusă să recunoască şi în după-amiaza aceea, întinzându-se pe canapea cu intenţia de a-şi odihni picioarele obosite măcar o jumătate de oră, în timp ce butona la întâmplare telecomanda televizorului, lin, fără ca măcar să-şi dea seama, adormise profund. 
  
N-a ştiut cât a dormit; poate o oră, poate două, fără ca măcar un sunet din tot ce se petrecea pe afară sau se auzea din televizor, să răzbată până la ea, ca şi cum s-ar fi cufundat deodată în neant. Un neant atât de odihnitor şi care-i dădea senzaţia că face parte din ea, ca este totuna cu ea, dar din a cărui întunecime, aproape pe neaşteptate, s-a conturat perturbându-i oarecum liniştea, o siluetă măruntă cât a unui copil. Apariţia avea o faţă ca o pată neclară, estompată, şi era legată strâns cu un batic pe cap, ceea ce o făcea să semene cu o matrioşcă şi poate că tocmai aceasta a făcut-o să aibă sentimentul că silueta îi este foarte familiară şi că ea, fără nicio urmă de îndoială, este bunica. Care bunică, n-ar fi putut să spună. Dar în timp ce silueta se apropia, chiar dacă în sinea sa se mira încă de apariţie şi de faptul că nu are deloc formele pline aşa cum şi le amintea din copilărie, simţea că de fapt aceasta nu are importanţă, că oricum ar fi arătat, de fapt tot ce conta, era doar faptul că tocmai când se simţea atât de copleşită, venise bunica, chiar dacă ea nu ceruse nimănui niciun ajutor, pentru că i se părea că ar face un gest inutil. Cui i-ar fi păsat cu adevărat? Şi totuşi... iată, se bucură în sinea sa. Sau poate - ceva din ea se îndoi o clipă - poate era acea vecină de demult, bătrâna care îi salvase viaţa? Dar acceptând îmbrăţişarea fiinţei care-i părea atât de cunoscută, îşi alungă repede dubiile şi conchise că fără nicio îndoială trebuia să fie bunica – tocmai pe când aceasta îi şoptea ceva – pentru că doar ea ar fi putut să-i spună cu regret şi în acel ton duios-compătimitor ce ajungea la ea ca un ecou îndepărtat, ceva ce o nedumerea :”muncim atât de mult, că nici nu mai avem timp să ne iubim”. 
  
Era surprinsă de ceea ce auzea, însă în acelaşi timp, simţea cu toată fiinţa că acela era adevărul. Şi se lăsă pierdută în îmbrăţişarea prelungă care-i umplea sufletul de o bucurie cum nu mai simţise vreodată, pentru că nu era în ea nici un pic de exaltare, ci numai linişte şi împăcare. Şi în timp ce îmbrăţişarea părea că nu se mai sfârşeşte şi devenea tot mai strânsă, începu să simtă că respiră tot mai greu, că fiecare inspiraţie este un efort din ce în ce mai mare şi că încercarea de a se desprinde puţin pentru a-şi umple plămânii cu aer, era inutilă. Totuşi, nimic nu-i umbrea bucuria pe care o simţea. Când aproape că abandonase încercarea de a mai inspira, ceva, poate gândul nu se ştie cum trezit, o făcu să înţeleagă că adormise cu faţa în jos, afundându-se cu trupul ce devenea din ce în ce mai greu în buretele canapelei, de parcă ar fi împietrit treptat, uitând să mai respire. Şi odată cu venirea înţelegerii, bătrâna se desprinse de ea lin, de parcă ar fi fost de ceaţă şi dispăru în neant, tot la fel de uşor cum apăruse. Se trezi amorţită, dar păstrând acea bucurie în suflet şi reamintindu-şi cu mirare înţelesul vorbelor pe care le auzise:” muncim atât de mult, încât uităm să ne mai iubim”. 
  
Un timp, rămase nemişcată, parcă temându-se că dacă s-ar clinti din loc, bucuria aceea neaşteptată pe care încă o mai simţea, ar putea să dispară brusc şi pentru totdeauna, apoi, cu părere de rău se sculă, reîntorcându-se conştiincioasă la activităţile pe care maloxorul zilelor le rotea, readucându-i-le mereu în faţă ca să le reia, tocmai când spera că în sfârşit le-a terminat. 
  
  
* * 
  
Şi totuşi, toamna întârzia să vină. Se părea că rămăsese pe undeva, blocată prin maşinăria complicată a ruginitului timp şi frunzele copacilor foşneau pergamentate în aerul uscat. Găsise un loc liber, se aşezase şi acum privea pe geamul autobuzului. Pe o grămadă de pământ uscat excavat pentru o nouă construcţie, un câine se răsucea cu burta în sus, sub razele încă fierbinţi ale soarelui, o femeie cu sâni uriaşi ce-i depăşeau ca volum proeminenţa pântecului, transpira cărându-şi sacoşa burduşită, copiii ieşeau de la şcoală, iar lumina strecurându-se printre norii rari, alterna cu umbra şi asta făcea ca întreaga atmosferă să capete patină, părând a fi desprinsă cumva din nişte ilustrate îngălbenite de vreme. Şi asta o neliniştea. Se simţea pendulând cumva între un trecut care devenea brusc prezent şi un prezent tot atât de efemer, ca licărirea unei raze de lumină în unda apei. De parcă ar fi fost o gâză pierdută printre pliurile aflate într-o permanentă rearanjare ale unei ţesături, conştientul ei făcea eforturi de a răzbate la suprafaţă, hotărât să rămână ancorat în real, cu toate că n-ar fi putut spune cu certitudine în ce anume consta realul. Şi versurile pe care credea că le uitase demult, îi reveniră spontan în memorie: ,,ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini…”. 
  
Se strădui să-şi alunge starea de neplăcere ce îi dădea târcoale, concentrându-se la ceea ce era în jurul său. Şi privind spre dreapta, observă o cunoştinţă care îi zâmbi şi apoi, cu o figură devenită gravă, o întrebă dacă ştia că în acea dimineaţă murise domnul Stoian. Vestea, deşi nu era neaşteptată pentru că omul bolea demult, o luă totuşi prin surprindere. Încă cineva care îşi închisese ultima pagină a cărţii vieţii... ”Înmormântarea va fi poimâine” – adăugase cealaltă şi apoi tăcură amândouă până la destinaţie. Destinaţie? – chicoti zeflemitor gândul... 
  
Când intrase în capela în care mai erau două sau trei persoane, cu florile sale preferate - crizantelele aurii – în mână, privirea îi rămase fixată asupra fotografiei aşezate pe marginea sicriului. Din ea, zâmbea un chip luminat din plin de razele soarelui strecurate prin uşa rămasă deschisă. Şi era atâta bucurie şi atâta viaţă pe acel chip pe care exact aşa şi-l reamintea... Mâna unei femei prezente acolo, se grăbi să o ajute să aşeze florile în vasul de la capătul sicriului. Aprinzând o lumânare, aruncă o privire temătoare spre ceea ce era în sicriu. Din muntele de om ce deborda nu cu multă vreme în urmă de viaţă, acum nu se vedea decât o mică figură de ceară pierdută în sicriul ce părea a fi mult prea mare pentru ea. 
  
Şi secvenţe din imaginile trecute păstrate în memorie şi din cele prezente, chiar acolo sub ochii ei, într-un mod ciudat, prinseră să se rotească ca pietricelele colorate ale unui caleidoscop, tinzând să se unească într-o singură dar instabilă imagine; culoarea pielii... adunarea firelor de nisip într-o singură şi pentru un moment finit – nemişcată - grămăjoară de nisip pe fundul clepsidrei... şi mai presus de orice, tăcerea. Nemişcare şi tăcerea... Mai privi o dată prin geamul de sticlă al frigiderului aplicat pe sicriu şi pe chipul celui mort i se păru că observă o ciudată expresie de severitate şi hotărâre, la fel ca aceea pe care o observase pe chipul arhanghelilor pictaţi pe pereţii capelei. Ca şi cum cel plecat, se hotărâse să păstreze doar pentru sine secretul unei sarcini importante şi doar de el ştiute, pe care avea a o duce la îndeplinire undeva, cândva, într-un mod ce scăpa înţelesului. Şi contrasta atât de mult cu puţinătatea trupului nemişcat... şi cu imaginea chipului pe care-l ştiuse... 
  
Se aşeză pentru scurt timp pe un scaun. Nu erau decât câteva persoane în capelă. Bătrâna de alături, despre care îşi dădu seama că o cunoştea din vedere ca fiind rudă cu decedatul, intră imediat în vorbă cu ea. În câteva minute, discuţia încropită în şoaptă, alunecă spre propriile ei dureri şi neputinţe. O privi, mirându-se în sinea ei că nu mai resimte deloc acea iritare pe care de obicei i-o provocau lamentările, atât de obişnuite în conversaţiile cotidiene. Şi în liniştea cu care reuşea să-i asculte platitudinile debitate, desluşi o undă de recunoştinţă pentru cea de alături. Era, ca şi ea... vie. Poate de aceea îi părea mai apropiată, ca şi cum amandouă ar fi făcut parte din aceeaşi familie. Şi aceasta, îi era pentru acel moment suficient. 
  
Apoi, pentru scurt timp, atmosfera din capelă se animă. Intrase grupul de colegi de serviciu ai văduvei. Aduseseră cu ei o coroană şi flori şi o bună bucată de timp, s-au ocupat de aşezarea ei, a buchetelor de flori şi de aprinderea lumânărilor. Observă şi la ei aceeaşi stânjeneală în momentul trecerii prin faţa sicriului. Ca şi cum ar fi preferat să ignore o evidenţă, sau, ca şi cum... s-ar fi temut. Păreau că doresc să decupeze din firul iarăşi încâlcit al existenţei, acea clipă, acel nod, şi viaţa, astfel deblocată, să curgă mai departe cu suişurile şi coborâşurile sale, dar într-o măsură mai mare sau mai mică, previzibile. În scurt timp, se formară grupuri mici în care se discuta orice altceva, se schiţau zâmbete scurte, cineva nerăbdator, aruncă o privire rapidă pe cuprinsul unei cărţi pe care probabil tocmai o cumpărase. Altcineva veni să-i servească cu câteva fursecuri. Apa şi sucurile aşteptau pe o masă. Oamenii mâncau, dicuta pe un ton discret şi părând a fi cu toţii absorbiţi de noua preocupare, de noul moment, timp în care, cel plecat dintre ei rămăsese cu taina lui la poarta veşniciei, sub sticla ce-l despărţea pentru totdeauna de ceilalţi. Se ridică să plece. Urma să revină a doua zi la slujba de înmormântare. 
  
  
* * 
  
Când a intrat în biserică, întâi a simţit mirosul plăcut de tămâie. Nu erau prea mulţi oameni, dar buchetul de flori de la căpătâiul celui mort se mărise şi lumânările pâlpâiau aprinse împrejurul sicriului. Din când în când, cineva venea să mai îndrepte câte o lumânare. În picioare, lângă sicriu, ca două plante atinse de aripa brumei timpurii, sprijinindu-se una pe alta, mama şi fiica, amândouă răvăşite de o durere sfâşietoare, fără să-şi deslipească privirile de la cel drag, îşi luau în tăcere rămas bun. Din negrul veşmintelor purtate, chipurile lor păreau că emană de lumină. 
  
Era acea lumină specială, pe care doar iubirea pentru o altă fiinţă o aşterne pe chipul unui om. Şi simţi că ele nu erau acolo ca să-şi plângă sfâşietoarea pierdere suferită, ci doar pentru a-i fi alături celui drag până în ultima clipă, până acolo unde era posibil. Stăteau în picioare lângă sicriu, fără să-l atingă şi totuşi părea că între cei trei nu există niciun spaţiu, ca şi cum nici măcar moartea, nu se îndurase să-i despartă. Părea aproape o impietate să li se smulgă fie doar şi câteva din clipele ce le mai rămăseseră pentru a fi împreună şi a le întrerupe, fie şi numai pentru a le prezenta condoleanţele. Şi totuşi, oamenii trăiesc mereu după reguli… 
  
Cineva începu să împartă lumânări aprinse şi curând vocile celor trei preoţi se făcură auzite cântând slujba. Zecile de braţe dimprejur, se ridicau şi se coborau mecanic, făcând mimetic semnul crucii, de parcă ar fi fost conectaţi cu toţii la nişte sfori care îi manevrau simultan. Gândul o făcu să îşi stăpânească cu greu zâmbetul inoportun stârnit fără voie. Un ţânc rătăcit printre cei mari și deja plictisit, îşi făcu şi el auzită vocea plângăreaţă. Rând pe rând, preoţii aghezmuiau şi cântau: “odihneşte-l Doamne pe robul tău”… Nu luase parte la prea multe slujbe, dar nu reuşea niciodată să reţină ce spuneau atunci preoţii. Însă înţelesese mai demult, de la acea slujbă de înmormântare a tatălui său, care murise atât de neaşteptat, că ceea ce cântau ei în acele momente - cel puţin pentru cei rămaşi şi care se simţeau atât de neajutoraţi - era singurul sprijin real. Încă nu uitase cum se străduise atunci să urmărească slujba, cu toată oboseala nopţilor de priveghi, cum urcase şi coborâse împreună cu linia melodică, de parcă ar fi călătorit în mod real prin acel ţinut – cât de persuasiv răsuna în gura preotului -“ fără întristare şi fără suspin“ în timp ce urmărea cu atenţie scurgerea lentă a lumânărilor de ceară, cu ochi ce păreau secătuiţi de lacrimi. Da, celor rămaşi, le era necesar să audă că cel drag pleacă – măcar el - tocmai într-o astfel de lume… 
  
Un tânăr păşi zgomotos prin faţa celor prezenţi şi mergând drept spre preotul mai vârstnic, îl trase deoparte şoptindu-i ceva la ureche. Imediat, în mâna preotului se ivi telefonul mobil şi în timp ce ceilalalţi mai tineri continuau pomenirea, se retrase undeva spre altar împreună cu aducătorul mesajului, revenind apoi ceva mai târziu pentru încheierea slujbei. Cea dintâi, şi-a luat rămas bun de la cel decedat, familia. Într-o tăcere atât de apăsătoare... Au urmat ceilalţi, trecând în linişte, unul după altul pe lângă sicriu, unii atingându-i faţa în semn de bun rămas, alţii doar sărutând icoana de pe pieptul său. Apoi, s-au auzit comenzi scurte; fiecare ştia ce are de făcut. Unii apucaseră sicriul, alţii cereu “podurile”, afară, în curtea bisericii se înşirase deja o coloană de oameni, alţii se îndreptaseră spre maşinile personale şi apoi dricul cu întreaga procesiune se urni încet din loc. Pe drum, printre desele opriri, cotegiul se subţia văzând cu ochii. Se lasase şi frigul şi cei îmbrăcaţi mai subţire se cam zgribuleau. O parte dintre participanţii la slujbă, se reîntorceau déjà grăbiți, la slujbele lor. Morţii cu morţii, viii cu viii… 
  
Câteva ore mai târziu, trecuse din nou pe lângă aceeaşi biserică. Cu curtea acum goală şi turlele sprijinite de cerul de toamnă, printre frunzele ce lunecau din cer pe lângă zidurile sale, părea că dormitează. Pe dalele de piatră lăcuite, nu se zărea nicio urmă. De parcă nicicând prin curtea sa nu trecuse vreun cortegiu funerar… Întoarse privirea grăbind şi ea pasul spre semaforul ce-şi schimba culoarea. 
  
În urmă, zidurile bisericii rămâneau să privească cum timpul continua să-şi mâne în goană făpturile sale de fum cenuşiu, prinse într-o formă sau alta şi care se destrămau tot atât de repede ca şi cum n-ar fi existat nicicând. Rămânea doar acel ecou, venit de nu se ştie unde, ce răsuna ca un regret duios-compătimitor, pe care îl auzea de fiecare dată atunci când limbile clopotului său se însufleţeau prinzând glas şi care părea a spune doar celor ce reuşeau să le înţeleagă sunetele: “muncim… muncim… nu avem timp… să iubim…” . 
  
Referinţă Bibliografică:
ECOUL / Tania Nicolescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2081, Anul VI, 11 septembrie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Tania Nicolescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Tania Nicolescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!