Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Tania Nicolescu         Publicat în: Ediţia nr. 2078 din 08 septembrie 2016        Toate Articolele Autorului

REFLEXII
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
REFLEXII 
  
Drumul până la spital, avusese o traiectorie ocolită. Întâi, urcase până la munte, în oraşul în care locuia prietena sa Melania şi abia apoi coborâse spre capitală, către spitalul căruia i se pronunţa numele pe un ton scăzut, uneori admirativ, alteori plin de speranţă şi nu rareori, plin de spaimă. Era ca numele unei staţii terminus; deseori cei ajunşi acolo, nu mai aveau mult până când... Dacă nici acolo nu se putea rezolva, însemna că nicăieri nu mai era posibil. Era o călătorie şi o încercare temerară, pentru care Sonia simţea că nu găseşte suficiente resurse spre a-i face faţă. 
  
De aceea, atunci când doctoriţa care o consultase îi spusese că părerea sa este în favoarea operaţiei, adăugând plat, la răspunsul doar tăcere prelungită al Soniei:”riscul este prea mare, trebuie neaparat văzut la Fundeni...”, primul său gând se îndreptase către prietena sa. Ea părea să aibă mereu răspunsurile potrivite pentru toate situaţiile. Sau, cel puţin reuşea să le facă faţă onorabil, indiferent cât erau de dificile. Sonia plecase confuză de la cabinet. „Asta să fie?” – se frământa întruna, întrebându-se şi nevenindu-i totuşi să creadă. Somnul venea târziu şi îşi lua zborul la cel mai mic foşnet apărut în noapte. Până la urmă, înţelesese că a amâna decizia nu însemna nimic altceva decât a prelungi şi a spori tensiunea pe care o simţea crescând înăuntrul său. Şi totuşi... Ar fi dorit... da, ştia că se amăgeste, dar nu putea rezista acelui imbold care o îndemna să fugă – acesta era cuvântul – spre prietena sa, ca şi cum ea ar fi fost deţinătoarea vreunei formule magice care să schimbe, sau să facă situaţia mai suportabilă. Ştia; se amăgea reacţionând ca un copil speriat care aleargă spre o mamă atoateştiutoare, totuşi... Şi cum nimic nu-i nou sub soare, viaţa avea să-i demonstreze încă o dată ceea ce aflase de fapt de multă vreme; că poţi înţelege durerea cuiva, dar nimeni şi niciodată nu poate simţi durerea altuia, oricât de mult ar încerca. 
  
Melania o întâmpinase cu aceeaşi amabilitate pe care i-o cunoştea, însă cu toate acestea, discuţia pe care Sonia se încăpăţânase până atunci să şi-o imagineze catarthică, eliberând-o de spaima care se dezlănţuise acaparându-i şi sufocându-i întreaga fiinţă sub tentaculele ei nevăzute, trena. După câteva încercări superficiale şi nereuşite de a face piruete pe gheaţa atât de subţire a subiectului, fiecare în sinea sa trebuise să admită eşecul şi să se îndepărteze în vârful picioarelor. Continuau să-şi povestească nimicuri drăguţe, alternând cu tăceri mai mult sau mai puţin îndelungate, timp în care aparent priveau ecranul televizorului.Tăcerea dintre ele devenise aproape materială, palpabilă. Şi în sinea sa, privind-o cu uimire pe toate faţetele sale ca pe un diamant perfect şlefuit, Sonia învăţa să o preţuiască. De fapt, ce ar mai fi fost de spus? Aşa că decise să se bucure fie şi pentru acel scurt timp, de oaza de linişte pe care aparent o regăsise ca de fiecare dată acolo, în casa prietenei sale. 
  
Pe când Melania care tocmai învăţase tehnoredactarea, îi arăta ceva la calculator, privirile Soniei se fixaseră pe mâinile acesteia. Subţiri şi prelungite cu palmele acelea atât de înguste, tresăreau uşor deasupra tastelor, dându-i impresia că priveşte mişcarea delicată a unor... urechi de iepure – aşa îi venise atunci în minte. O mirase atunci asocierea de imagini. Însă pe drumul pe care-l parcursese apoi către spital, urmarind prin geamul microbuzului jocul tăcut al fulgilor de nea, înţelegerea începuse să prindă contur; dincolo de hotarele aparenţelor, în Melania era atât de multă fragilitate... Şi înţelegea că spaima sa se privise în oglinda - strâmbă - a spaimei, până atunci neştiute, a celeilalte... Zborul fulgilor de nea se înteţise, ştergând în jur contururile şi încercând parcă să ascundă ceva privirilor. Sonia închisese ochii dorindu-şi doar să ajungă mai repede la destinaţie. 
  
Spitalul; fişier, îndicaţii, aşteptat la rând. Privirile pacientelor în aşteptare rătăceau absente peste pereţi sau se fixau cu încăpăţânare asupra pantofilor, evitând să se privească una pe alta. Tăceau sau schimbau pe şoptite câteva vorbe, urmate de pauze lungi. Sonia ştia că nu este bine să apari într-un spital, aşa, „de nicăieri”, că ai şanse mai mari dacă eşti „a cuiva”, dacă vii cu „cineva”, dacă eşti „trimis”, aşa că înainte de orice, îşi căută o fostă colegă de facultate, care lucra acolo, într-unul din laboratoare. Şi Cami, pe care nu o mai văzuse de la terminarea facultăţii, îi dăduse bucuroasă informaţiile de care avea nevoie, indicându-i şi un medic la care să meargă pentru intervenţie. „Este un bun profesionist” – adăugase ea. 
  
Intrase în cabinet cu fişa întocmită la registratură, la chemarea asistentei. Acolo, o femeie încă dezbrăcată până la mijloc, stătea în mijloc cabinetului încremenită ca o statuie, ascultând ultimele indicaţii date de medic. Sonia îi privi formele sculpturale, întrebându-se fără voie ce va rămâne din ele. Sau dacă... Femeia tocmai începuse să se îmbrace şi asistenta i se adresă zorind-o acum pe ea să se dezbrace. „...ca pe bandă rulantă...” – îşi percepu frântura de gând. Se conformă cu un sentiment inexplicabil de dezgust şi apoi aşteptă un timp stingheră în mijlocul camerei, până când medicul, terminase de notat ceva într-o fişă pe care o întinsese apoi asistentei şi în sfârşit, luă şi ceea ce părea a fi fişa ei. O parcurse cu rapiditate şi ridicându-se greoi de pe scaun, fără ca măcar să-i arunce o privire, se îndreptase spre ea. Cu o mină indiferentă, o palpă părând că se gândeşte în tot acest timp la cu totul altceva. Ochii lui inspectaseră pentru câteva secunde pereţii încăperii, de parcă ar fi putut citi pe un ecograf invizibil diagnosticul şi apoi se întorsese spre biroul său, unde, în timp ce scria ceva pe fişă, i se adresă fără s-o privească, întrebând-o dacă doreşte să se interneze în acea zi. Nimic despre ce constatase; ca şi cum ar fost doar o maşină la service care nu are nevoie să înţeleagă. Dacă se hotărăşte – adăugase el - trebuia să spună şi urma să i se rezerve un loc în salonul... în care mai avea locuri. Cu obrajii dintr-odată în flăcari, Sonia se îmbrăcase în grabă. Nu voia să rămână. Şi nu voia să dea nici ea nicio explicaţie. Ieşise pe uşă ca şi cum ar fi avut de pierdut vreun tren şi apoi mersese pe culoarele întortochiate, până când găsise un loc mai puţin circulat, unde se aşezase pe prima banchetă. 
  
Un timp, mintea părea să refuze orice gând. Privea doar persoanele care treceau din când în când pe acolo. Pe neaşteptate, i se ivi în minte şi soluţia salvatoare. Avea să sune – cum de nu se gândise până atunci – să întrebe o cunoştinţă, un chirurg din oraşul său, să-i ceară un sfat. „De ce n-ai spus până acum nimic? Cine te-a ştiut? - o apostrofase acesta. Am chiar un prieten acolo, mai mergem toamna la pescuit de ştiuci. Stai liniştită, îl sun eu şi apoi te duci la el” – o asigurase apoi cu un glas care devenise cât se poate de jovial, reamintindu-şi probabil momentele invocate. Şi astfel, ajunsese la doctorul Jinga. 
  
Asistenta şefă a acestuia, în prealabil informată, o fixase cu un oarecare interes şi lucrurile se desfăşuraseră de data aceasta cu rapiditate; înregistrarea, consultatul efectuat de o rezidentă pentru că doctorul era pe moment ocupat şi care o atenţionase de existenţa unor microinfarcturi de care nu avusese habar până atunci, apoi repartizarea la salon. Însoţită de o asistentă, găsise repede salonul. Pe toată lungimea salonului, un şir de paturi. Un singur pat liber. Lângă perete, pe o targă era întinsă o bătrânică. La indicaţia infirmierei, Sonia îşi pusese geanta lângă pat şi se aşezase cu grijă pe marginea lui. Cearceafurile nu păreau încă schimbate. O întrebase pe asistentă dacă i se poate da altă lenjerie. Răspunzându-i afirmativ, aceasta părăsi salonul asigurând-o că va veni o infirmieră care se va ocupa de tot ce trebuie. În salon, discuţiile întrerupte la venirea sa se reînnodau anemic. Cineva desfăcuse o portocală şi îi întinsese o bucată şi bătrînei de la perete. Aceasta o luase în mână mulţumind cu glas firav dar rămăsese cu ea în mână. „ nu pot mânca acum, maică, nu mi-e foame – spusese ea – poate mai târziu”. Apoi tăcuse şi închisese ochii de parcă ar fi dormitat. Din nou tăcere. Apoi un glas din capătul cel mai îndepărtat al salonului, cu un ton ce se dorea glumeţ se adresase bărânei. „ Mamaie, ai cotizat cu ceva doctorului, sau nu? Că mata nu vezi, până nu dai... n-ai parte...”. Bătrâna deschisese ochii şi întrebase de parcă n-ar fi înţeles: „ Nu... ce să dau, maică?”. Celelalte se priviră cu înţeles şi după un timp una spuse cu milă: „ să le spună cineva alor ei. Off şi ăştia.. .parcă ei n-ar şti, parcă nu-şi dau seama... adăgase ea neprecizând la cine se referă. Altfel o să zacă aici cine ştie cât timp”. Se lăsase din nou tăcerea. În uşa aproape în permanenţă deschisă a salonului ca şi cum aerul nu ar fi fost niciodaă suficient, se ivise o vânzătoare ambulantă – oacheşă – purtând într-o mână o sacoşă burduhănoasă şi în cealaltă câteva pijamale. Una din paciente, cu faţa dintr-o dată înseninată o chemase la ea dornică să vadă „noutăţile”. Atmosfera salonului se însufleţise ca într-un târg; se fluturau prin faţa ochilor curioşi modelele de pijamale, de chiloţi şi maieuri, se precizau preţurile, un model mai sexi era zvârlit către o pacientă rubicondă care protesta chicotind, acompaniată de râsetele su subânţeles ale celorlalte. 
  
„Iarăşi te găsesc pe aici, Vasilico? – tunase o voce ca de sergent major, adresându-se după toate aparenţele vânzătoarei şi aceasta, luând o mină spăsită îi răspunsese cu un glas plângăcios: „ ce să fac, trebuie să trăiesc şi eu”. „ Bine, fato, bine, dar să nu te prind că te faci că uiţi de mine mai târziu, că... ştii tu, nu?”. „ Cum o să uit, doamnă, vai de mine, se poate?” îi replicase aceasta din urmă într-un limbaj codificat, în parte doar de ele înţeles. Cea cu voce de sergent era infirmiera. Cu lenjeria împăturită pe mână, acoperise cu statura ei masiva intrarea în salon şi în timp ce vorbea, iscodea cu ochii ei neastâmpăraţi ca două veveriţe pacienta nou venită. Apoi se îndreptase cu o mişcare autoritară către ea: „ hai, ne dăm jos din pat să-l schimbăm”. Fără niciun cuvânt, Sonia se dăduse jos din pat, aşteptând ca infirmiera să schimbe lejeria. Apoi îi întinsese conform regulilor nescrise, bancnota pentru serviciul făcut şi se aşezase din nou pe pat. Ochii albaştri ai infirmierei continuau să o fixeze cu atenţie; parcă ar fi vrut să mai spună ceva. Însă Sonia o ignoră şi aceasta părând să renunţe cu greu la ceva, se întoarse şi părăsi salonul, nu înainte de a-i arunca peste umăr vânzătoarei, un „să nu uiţi să ne mai vedem, Vasilico!”. 
  
Sonia închise ochii sperând că astfel timpul va trece mai uşor. După câteva minute, o asistentă intră grăbită ca să anunţe venirea doctorului la vizită. „ Vă rog să faceţi ordine, luaţi totul de pe noptiere, că altfel se supără domnul doctor” – le spusese. Cererea fusese imediat urmată de foşnetul hârtiilor împachetate, clinchetul veselei şi al tacâmurilor închise în sertare. Borcanele dispăreau rânduite pe pervazul ferestrei, păturile erau netezite în grabă. „Parcă ar fi nişte şcolari aştepând venirea inspecţiei” – gândise Sonia pe jumătate amuzată, pe jumătate iritată. Era totuşi curioasă să vadă şi ea persoana care stârnise atâta rumoare. 
  
Parcă adusă de vânt, infirmiera cu statură şi voce de sergent major intrase în salon cu mopul în mână şi se apucase să şteargă în grabă printre paturi. „Stai culcată!” – îi ordonă ea Soniei care stătea aşezată, sprijinindu-se de perne. „ Şi dacă nu, ce-ai să faci?” - se trezi răspunzându-i cu iritare aceasta. Surprinsă de ton, infirmiera îi aruncă o privire oţelită răspunzând: „ da’ ştii că mă enervezi?” – şi mopul ei descrise un semicerc cuprinzător. Glasul Soniei căpătase accente metalice. Răspunse rar. „Da... şiiii???”. Pe faţa infirmierei se lăţise repede un zâmbet încleiat, pe jumătate nedumerit şi ca şi cum nici n-ar fi vorbit până atunci cu Sonia spuse: „...Ei gaaata... am terminat! şi luându-şi mopul, părăsi salonul. 
  
Se auzea rumoare şi curios, râsete în salonul învecinat. Câteva şoapte confirmaseră; venise medicul. În sfârşit, Jinga intrase şi în salonul lor. Venise însoţit de un grup de asistenţi tineri sau poate rezidenţi, nu-şi putuse da seama, pentru că atenţia îi era îndreptată către el. Cu un ton familiar şi vesel, de parcă tocmai ar fi auzit o glumă bună, întrebase pe fiecare dintre paciente cum se mai simte, pe câte una o mai bătuse încurajator pe umăr. Apoi privirile i se opriseră asupra ei. Desigur, sfătuită din timp, Sonia avusese grijă să cotizeze, lăsându-i „secretarei sale personale” în buzunarul halatului său imaculat, plicul „cu dedicaţie” – nu însă fără a se întreba dacă era destul. Timp de câteva secunde, se cântăriseră amândoi din priviri. „M-a sunat Jean; Poimâine te operăm” Sonia înghiţise în sec. Apoi, forţându-se să-şi aplice pe buze cu stângăcie zâmbetul ca pe un ruj, adăugase: „ ştiţi, dacă nu reuşeşte operaţia, voi avea pretenţii la... un transplant... de organe” şi intenţionat îl măsurase din priviri de sus în jos. Echipa care-l însoţea râse zgomotos semn că apreciase aluzia ei ca pe o glumă reuşită şi vizita se încheiase. Înainte de a ieşi, se auzise vocea bătrânei care întrebase; „ pe mine când mă operaţi maică?”. Mai aşteptăm, mamaie, mai aşteptăm... să iasă analizele” îi răspunsese acesta vesel, ieşind pe uşă. Toată lumea părea mulţumită de vizită. Cineva îi spuse şi bătrânei încurajator: „lasă, mamaie, că îţi vine şi matale rândul, ai auzit. Trebuie să mai ai puţină răbdare”. Bătrâna oftase: „da’ tare mă mai doare maică... şi aşa aş vrea să mă întorc acasă la mine...”. Nimeni nu mai spuse nimic. Din salonul alăturat se auzeau râsete. Cineva spunea glume. Era deja ora mesei de prânz şi o altă infirmieră trecea pe la fiecare salon să cheme pacientele la masă. 
  
Sonia se îndreptase şi ea spre sala de mese. Îşi luase farfuria cu supă de roşii şi se aşezase singură la o masă, aruncând din când în când câte o privire celor care intrau. Un bătrânel – aşa îi părea – târându-şi anevoie papucii, se îndrepta cu farfuria ţinută de mâinile sale tremurătoare spre o masă. De-a lungul pantalonilor de pijama, prinsă cumva de la brâu, îi atârna o pungă de plastic în care se observa ceva întunecat. Sonia îşi mută privirea în altă parte. Mergând pe culoar, văzuse pe pereţi reclamele acestor pungi. Acum le vedea în realitate şi putea înţelege cum se folosesc. Împinse farfuria deoparte şi ieşi din sala de mese. Pe coridor, o tânără fată păşea cu dificultate sprijinita de o altă femeie. „Păcat de ea” - auzise venind din spate vocea femeii din salonul alăturat, care se plimba cu vecina ei de pat. Atât de tânără – şaptesprezece ani doar – şi uite ce nenoroc, cancer la ambii sâni... au trebuit să-i taie tot, tot...”. De obicei, vecinele de salon pe care le remarcase pentru veselia lor care ei i se părea oarecum nefirească, se plimbau mult pe hol, ca să se dezmorţească. Una dintre ele, o doamnă în jurul vârstei de șaizeci de ani, tocmai îşi lăuda soţul care urma să vină iar şi care – cât de atent din partea lui - nu uita să-i aducă de fiecare dată şi flori. Observând expresia Soniei, o întrebase de ce este aşa de mohorâtă. „ Trebuie să gândim pozitiv, dacă vrem să ne meargă bine”, adăugase ea, aşteptând parcă din partea Soniei un semn de aprobare şi adăugase: „Mâine mă operează, m-au asigurat că nodulul este benign, să nu-mi fac griji. Abia aştept ca să scap odată şi să plec acasă” continuase ea însoţindu-şi vorbele de un zâmbet ştrengăresc. Sonia o privise lung. Ce ar fi putut să-i răspundă? Ea nu avea nicio certitudine. Nimeni nu o asigurase de nimic, cu toate analizele şi radiografiile pe care le făcuse. „Analiza citologică durează” îi spusese Cami. „Până atunci, vor vedea întâi ce vor găsi când „te deschid” – spusese ea, de parcă ar fi vorbit despre o cutie de conserve - aşteptăm”. 
  
Trecuse greu ziua. Şi mai dificilă i se păruse noaptea. Cu tot tranchilizantul făcut de cu seară, dormise iepureşte. Dimineaţa se grăbise să-şi facă duşul şi apoi rămăsese tăcută în aşteptare. Cami trecuse pe la ea să o asigure că va veni în sala de operaţii ca să fie alături ea, însă nici această asigurare nu îi aduse liniştea. Încerca să nu se mai gândească la nimic. După un timp, de pe culoar auzi plânsete care se înteţeau. Ridicându-se din pat, se apropie de uşa salonului alăturat. Doamna care doar cu o seară în urmă glumise, acum plângea. Un bărbat, probabil soţul, încerca fără nicio reuşită să o liniştească. Vecina ei de pat o mângâia. Sonia privi scena golită de sentimente, apoi se reîntoarse în patul său. Nu-i mai era deloc teamă. Nimic nu mai depindea de ea. Totul nu era decât... o ruletă rusească. Nu avea de ce să se mai teamă; nu erau decât două varinte. ”Terţium non datur, terţium non datur”, repetă în gândul său expresia favorită a profei de latină, o apariţie mereu cernită şi pe care nu o putuse suferi vreodată. 
  
În sala de operaţii venise şi Cami. Zâmbea. Lumina puternică a becurilor, făcea ca siluetele celor din echipa de chirurgi să-i pară ireale. Printre scurtele indicaţii pe care i le dădeau – să-şi scoată bluza, să vină mai aproape, glumeau între ei, râdeau... i se părea că asistă la joaca unor copii puşi pe şotii. Apoi a mai putut privi câteva secunde acul seringii prin care în tubul din braţ cineva introducea o soluţie şi imaginile se decuplară brusc, ca şi cum s-ar fi stins un televizor. 
  
Întâi, a perceput doar un fel de trepidaţie uşoară. Aha, de fapt, ea era trepidaţia. A încercat să schiţeze o mişcare. Efortul părea inutil. Îi părea că se dezlipeşte cu mare greutate dintr-o pânză de păianjen, în timp ce încerca să îşi deschidă ochii. Ceva, ca un fel de alarmă, ca un strigăt neauzit de primejdie, o făcu să simtă nevoia imperioasă de a se desprinde din această stare. 
  
Când în sfârşit a reuşit - ştia cumva asta –la început nu a perceput decât o lumină vagă, spre care se îndrepta plutind uşor, acel ceva din interiorul său. Şi pe măsură ce se apropia de deschizăturile dintre pleoape, începea să devină conştientă că ea era acel minuscul nedefinit care plutea în întunericul rece, din ceea ce-i părea a fi interiorul unei armuri. Îi simţea dorinţa şi strădania de a încerca să vadă ceea ce era dincolo de armură. Când în sfârşit a ajuns la marginea deschizăturilor, nedefinitul acela ce plutea ca o navetă spatială, s-a lipit asemenea unei ventuze de marginile deschizăturilor din armură, anume lăsate pentru ochi şi a putut să privească în exterior, devenind dintrodată, un trup. 
  
Trupul, aşezat pe o targă cu roţi ce trepida în mers, era purtat de-a lungul unui coridor. Pereţii alburii se trăgeau cu rapiditate de-a-ndăratelea. O cotitură spre stânga a coridoridorului şi targa se opri în faţa unei uşi de salon. Din spate, o infirmieră bondoacă şi durdulie, se precipită să deschidă uşa, apoi împinse înăuntru targa. Două paturi goale în aşteptare, un stativ pentru perfuzii, lângă peretele din faţă, încă o uşă. Lumina ca un văl cenuşiu, acoperea camera. Sonia făcu un efort şi sprijinindu-se pe coate privi în jur. Tubul de perfuzie din braţ se legănă alunecând în jos. Bluza ei de pijama, era pusă pe deasupra păturii. I se păruse curios, pentru că până atunci, avusese impresia că este îmbrăcată. Se uită. Peste piept, ca o platoşă groasă, avea un bandaj gros. Privi spre infirmieră încercând să-i prindă privirea, pentru a obţine un răspuns la întrebarea pe care nu avea curaj să o rostească, dar aceasta era prea absorbită de manevrele pe care le făcea pentru a apropia targa de pat. După câteva manevre făcute cu aceeaşi grijă cu care care marinarii apropiau de ponton un bac, părând mulţumită de rezultat, ridică privirea spre Sonia. 
  
- Gata, ne aşezăm în pat – i se auzi vocea în timp ce se îndrepta spre ea ca să o ajute să coboare de pe targă. Sonia remarcă cu o strâmbătură interioară acel „ne” în vorbele infirmierei. „Bine că nu a început şi cu diminutivele; mânuţă, picioruş...”. Cât de mult detesta stilul acesta de exprimare care sub aparenţa unei bunăvoinţe excesive, nu era decât o subtilă metodă - precum cea a Dalilei - de a lua toată puterea. Era uşor iritată, dar încă prea ameţită de anestezic pentru a mai putea comenta ceva şi probabil că nici n-ar fi avut cu cine, conchise ea, aruncându-i o privire scurtă infirmierei. 
  
Abia aşezată în patul în care îi părea că se pierde, Sonia îşi privi braţul în vena căruia se scurgea prin tubul de plastic soluţia perfuzată, apoi inspectă încă o dată camera aceea goală, semiluminată şi rece, care îi amintea de o sală de morgă şi se hotărî pe loc; nu voia să rămână singură acolo. 
  
Aşa că întinzându-i întâi infirmierei banii păstraţi în buzunarul pijamalei tocmai pentru aceasta situaţie, îi ceru să o ajute să ajungă la toaletă. Ceea ce aceasta şi făcu; întâi o ajută să coboare din patul în care abia se instalase, apoi împingând stativul cu perfuzia, mersese cu ea la toaletă, lăsând uşa deschisă. „Până şi-n puşcărie ai dreptul la intimitate” - se trezi iritat primul gând al Soniei, în timp ce privea cu furie crescândă stativul blocat în uşa pe care şi-o dorea închisă. 
  
Strânse din dinţi. Nu, nu avea să rămână acolo singură, prizonieră a unui stativ. Şi regăsindu-şi tonul imperativ, îi ceru infirmierei să scoată punga de perfuzie de pe stativ, pentru că ea voia să se întoarcă în salonul ei. Oarecum uimită de situaţia atipică, aceasta protestă slab:”după anestezie, pacientul trebuie ...să-şi revină...”. Sonia refuză. Până la urmă, infirmiera acceptă întoarcerea Soniei în salon, dar cu stativul pe care – „dacă asta dorea şi credea că este în stare” - n-avea decat să şi-l împingă până acolo. Fără alte cuvinte în plus, Sonia îşi luă stativul pe roţi şi împingându-l cu mâna liberă în faţă, se îndreptă cu o vigoare care o uimi şi pe ea, către salon. Cu capul ridicat a sfidare, se reîntorcea pe propriile picioare... nicidecum pe... scut. Simţea că îşi regasise în sfârşit propria putere şi era acum capabilă să înfrunte totul. 
  
Doar de undeva din adâncuri, se auzea răzbătând spre conştiinţa sa, o întrebare timidă: „ şi totuşi, de ce... şi... cum a fost posibil?”. Cum însă nu era prea clar la ce anume se referea întrebarea, pentru moment răspunsul întârzia să vină. 
  
Referinţă Bibliografică:
REFLEXII / Tania Nicolescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2078, Anul VI, 08 septembrie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Tania Nicolescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Tania Nicolescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!